Dogma este obligatorie pentru mantuire

[MariS_]

În prealabil postat de lore86

cunoasterea apofatica inseamna negarea tututror imperfectiunilor din Fiinta divina, deci implicit afirmarea tuturor calitatilor in ea.
Nu inteleg de ce e tainica si dincolo de ratiune?

Exista un apofatism rational, cel despre care spuneti, si se produce prin negarea tuturor imperfectiunilor si exista un apofatism tainic, de sorginte mistica, o cufundare in fiinta lui Dumnezeu, o uniune in duh cu Aceasta, si despre asta vorbeste Dionisie Areopagitul, cel ce a pus bazele misticii crestinismului oriental. Si in aceasta cunoastere, care este mai presus de ratiune si logica, nu se mai fac nici macar operatiunile mintale de negare a ceva, ci e o cunoastere prin necunoastere, asa cum frumos o defineste insusi sfantul. E cea mai inalta forma de cunoastere, asa spun toti sfintii, e acea cunoastere in care Duhul e cel ce cunoaste in tine si nu ratiunea ta.
Dar la ea nu stiu cati ajung, poate doar sfintii si cei desavarsiti.
Har, smerenie si jertfa de sine.

În prealabil postat de MariS_

e o cunoastere prin necunoastere

S-a intamplat ieri, la Sfanta Liturghie.
Tudor, baiatul meu de 5 ani a venit si mi-a spus: tata, cand am inceput sa ma rog, acolo sus langa cantaret, parca m-a ridicat ceva, m-a dus in sus ... si am urcat... si am urcat... si nu intelegeam nimic, nu mai gandeam, desi imi dadeam seama ce se intampla ... eram si nu eram in biserica... si am fost urcat pana ... m-am speriat, da o frica asa, nu stiu cum sa iti spun, blanda, ca o mangaiere, ca o muzica frumoasa. Apoi am revenit si m-am uitat cu alti ochi la oamenii din jur ... Si parca acum stiu ceva important dar nu stiu cum sa iti spun... Un lucru e sigur: ca lucrurile NU sunt asa cum credeam pana azi, ca Dumnezeu nu este asa cum am crezut eu ca este.

Asa mi-a spus copilul, cred ca am redat aproape integral.
(Cat despre mine, am plans mult si am multumit lui Dumnezeu ca mi-a fost dat sa aud, nefericitul de mine, aceste cuvinte.)

[MariS_]

În prealabil postat de ioan cezar

S-a intamplat ieri, la Sfanta Liturghie.
Tudor, baiatul meu de 5 ani a venit si mi-a spus: tata, cand am inceput sa ma rog, acolo sus langa cantaret, parca m-a ridicat ceva, m-a dus in sus ... si am urcat... si am urcat... si nu intelegeam nimic, nu mai gandeam, desi imi dadeam seama ce se intampla ... eram si nu eram in biserica... si am fost urcat pana ... m-am speriat, da o frica asa, nu stiu cum sa iti spun, blanda, ca o mangaiere, ca o muzica frumoasa. Apoi am revenit si m-am uitat cu alti ochi la oamenii din jur ... Si parca acum stiu ceva important dar nu stiu cum sa iti spun... Un lucru e sigur: ca lucrurile NU sunt asa cum credeam pana azi, ca Dumnezeu nu este asa cum am crezut eu ca este.

Asa mi-a spus copilul, cred ca am redat aproape integral.
(Cat despre mine, am plans mult si am multumit lui Dumnezeu ca mi-a fost dat sa aud, nefericitul de mine, aceste cuvinte.)

Da, frate, ai descris exact simtamantul de inaltare si nu este de necrezut la un copil de 5 ani tocmai pentru ca nu stiinta sau cunoasterea ne ridica pe astfel de inaltimi duhovnicesti, ci CURATIA inimii. Sfintii datorita curatiei inimii au atins acea stare de cunoastere prin necunoastere si nu prin multul studiu al cartilor.
Har, smerenie si jertfa de sine.

În prealabil postat de MariS_

Da, frate, ai descris exact simtamantul de inaltare si nu este de necrezut la un copil de 5 ani tocmai pentru ca nu stiinta sau cunoasterea ne ridica pe astfel de inaltimi duhovnicesti, ci CURATIA inimii. Sfintii datorita curatiei inimii au atins acea stare de cunoastere prin necunoastere si nu prin multul studiu al cartilor.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Da, exact asa mi s-a parut si mie, motiv pentru care am si postat.
Domnul fie laudat in veci!