Morala Crestina - importanta ei

[MariS_]

În prealabil postat de ioan cezar

O prima treapta pe care nu poti sa o lasi in urma (!:))dupa ce ai ajuns pe ea, ci pe care o porti mereu cu tine, inlauntrul inimii...
Uneori imi pare ca iubirea jertfelnica e un compozit bazat pe morala si estetica. Pe scurt, imi vine sa zic ca optiunea de a fi crestin (dincolo de Botez, ca asumare constienta si voluntara a conditiei de crestin) tine pur si simplu de gust. O preferinta estetica, asta e. Tine de educatia intru frumos.
Omul filocalic nu poate fi decat indragostit de frumos intr-un mod aparte. Cum poate fi frumosul desavarsit in afara jertfirii de sine? Iar aceasta din urma cum ar putea fi asumata in afara unei morale pe masura?
Asa incat vad bine ca Domnul e Bun, e Frumos. E BUn fiind frumos, e Frumos fiind Bun. E Adevarat.
Este!

Sunt de acord cu ceea ce frumos spui despre frumusete. Prin comentariul meu am vrut sa fac o anumita diferenta. In lumea crestina exista, in mare, doua viziuni asupra Imparatiei lui Dumnezeu: una grandioasa, solemna si festivista, adica Dumnezeu e vazut ca un Stapan ce imparateste urmarind cu persuasiune doar voia Sa, iar cei din imparatie sunt vazuti ca slujitori ce cauta sa aibe o comportare cat se poate de adecvata unui asemenea Stapan, adica aducand permanent laude Stapanului si comportandu-se cat mai moral intre ei. Aceasta viziune mi se pare ca vine din lumea catolica sau, poate chiar mai devreme, cand cezarismul si-a pus amprenta pe crestinism. Si mai exista o viziune, mult mai calda si frumoasa, in care viata in Imparatie e vazuta ca si copie a vietii Sf. Treimi, adica nu lauda si slugarnicia e elementul cheie, desi nu e complet scoasa din ecuatie, ci iubirea si jertfa, daruirea si slujirea fiecaruia in folosul celorlalti, trairea unuia prin ceilalti si a tuturor prin Hristos. Aceasta ultima viziune mi se pare cu adevarat frumoasa tocmai pentru ca ne arata un Dumnezeu cald, apropiat, iubitor si nu unul maret, distant si festivist. O sa para curios dar sunt foarte multi credinciosi care prefera un Stapan maret, distant si festivist decat un Tata cald, iubitor si apropiat. Nu stiu de ce. Poate pentru ca in prima viziune sfintii nu ar trebui sa faca altceva decat sa cante imne si sa aduca laude Stapanului, pe cand in viziunea ultima toti trebuie sa ne slujim unii altora si fiecare se ne bucuram nu pentru noi ci pentru cel de langa noi. Adica si ultima picatura de egoism sa dispara din noi, cel de-a ne bucura de noi insine. In egoismul nostru preferam prima ipostaza, cea in care suntem slugarnici dar ne si putem bucura de anumite bunatati si de situatia noastra privilegiata (in raport cu cei din iad), fata de ultima in care sa fim pusi la treaba in folosul altora si sa ne bucuram doar pentru ceilalti.
Har, smerenie si jertfa de sine.