![]() |
![]() |
|
#11
|
|||
|
|||
![]() Citat:
|
#12
|
||||
|
||||
![]()
Iata ca se poate. Prima reactie este de nedumerire. Mai tarziu ne dam seama ca acelasi lucru se intampla cu fiecare dintre noi. Alergam si cautam cu disperare niste raspunsuri si nici nu ne dam seama cat de usor cadem in plasa propriei necunoasteri. Ca de pe margine se vede mai usor si nu ne putem stapani zambetul, poate ca e o simpla perspectiva de a ne vedea pe noi insine prin ochii celorlalti cand suntem mai putin vigilenti.
__________________
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++ Iubirea de vrajmasi, nu e un sfat, este o porunca! (Parintele Arsenie Papacioc) |
#13
|
|||
|
|||
![]()
Aceste cuvinte apartin parintelui Nicolae Steinhardt, sunt profunde si pline de esenta:
REFLECȚII DESPRE MOARTE “Nu-mi este frică de moarte”” , iată o propoziție care gândesc că trebuie primită cu multă rezervă, chiar atunci când nu o bănuim a fi fost rostită fără de bună credință. Despărțirea sufletului de trup nu-i chiar lesnicioasă și de două parale. „Amarnic îi este sufletului meu să iasă din acest ticălos și spurcat trup al meu”, aflăm scris în Rugăciunea pe patul de moarte. Se produce între suflet și corp o comuniune, o sudură și nu-i de mirare ori de rușine că scindarea lor iscă o angoasă. Adevărul însă este că substantivul acesta, moartea, acoperă două noțiuni diferite și că frica de moarte se manifestă și ea din aceeași cauză sub două înfățișări: moarte înseamnă și moartea fizică propriu-zisă, somatică, încetarea bătăilor cordului și a circulației sanguine, despărțirea sufletului de trup, dar mai desemnează și momentul în care sufletul, slobozit din trup, mânecă spre Hristos și spre Judecata de Apoi. Fiind, așadar, vorba de două înțelesuri deosebite ale unui aceluiași cuvânt, fiecare se cuvine a fi întâmpinat în alt fel: 1. Judecata cu spaimă și cutremur, în desăvârșita smerenie, cu zdrobire de inimă și bătând umilită metanie; 2. Moartea fizică, însă, în cu totul alt mod: cu semeție, curaj și demnitate, în picioare (cum ar veni), ostășește, ca militarul viteaz pe linia de foc, cu sfidare chiar, și un calm absolut, grija de seamă fiind acum păstrarea ținutei și a impasibilității. Distincția aceasta, absolut necesară, având drept consecință adoptarea a doua atitudini adverse – una de supunere și înfricoșare, cealaltă de falnicie și neclintire – ne poartă gândul spre două vestite morți care și ele nu se aseamănă deloc între ele: moartea lui Socrate, moartea lui Hristos. Cât sunt de contrare, de fundamental antagonice, deși nu puțini filosofi au stabilit o legătură între ele și au făcut din prima o preînchipuire a celei de-a doua! Cred că se înșeală întru totul. Hristos moare ca un nelegiuit și un netrebnic, Socrate ca un semi-zeu. Hristos-Dumnezeu moare ca un om, ca ultimul dintre oameni. Socrate ca un senior și o ființă transcendentală. Moartea lui Hristos e kafkiană și ține de literatura „neagră”, a lui Socrate, așa cum ne este relatată într-unul din dialogurile platoniene, parcă e scoasă din Viețile Sfinților, dintr-o carte de povestiri pilduitor-edificatoare. Hristos moare pe o „căpățână”, un dâmb, o ridicătură plină de gunoaie, necurații și mortăciuni, la marginea orașului, „afară din tabără”, în loc spurcat, „ca un câine” (similar lui K. în Procesul), între doi tâlhari, batjocorit, scuipat, ocărât, purtând cunună de spini, hulit, sfidat și luat în derâdere de trecători (Huu! Cel ce dărâmi templul și în trei zile îl zidești, mântuiește-Te pe Tine însuți coborându-Te de pe Cruce), în chinuri groaznice. De ce soi de sfârșit are parte? De spânzurătoarea pe lemn, care-i moarte blestemată. E țintuit pe crucea infamiei, expus gol (căci brâul care-I înconjură mijlocul e o invenție pioasă a iconografilor creștini, iar din trupul pironit pe cele două scânduri suprapuse, când sunt săltate de pe sol în poziție verticală, întotdeauna țâșnește urina – ce mai distracție și pun-te pe râs pentru spectatori) spre ocară, hulă și rușine. Drept mângâiere oțet, drept priveliște tragerea la sorți a sărmanelor Sale veșminte. Lui Iisus I-a fost frică de moarte. A așteptat-o rugându-se de trei ori să nu fie silit să bea paharul urgiei, în vreme ce sudoarea picurându-I de pe trup se făcea picături de sânge care picurau pe pământ (Matei 26, 38-44; Marcu 14, 33-36; Luca 22, 42-44). Întristat I-a fost sufletul până la moarte. Și cât a dorit să nu fie lăsat singur, să mai privegheze cineva odată cu El! Dar nu s-a găsit cine, i-a găsit somnul pe câteșitrei apostolii Săi preaiubiți. Ca muritorul cel mai de rând și mai speriat și mai sărman ni se arată El în Grădina Ghetsimani. Pe cruce fiind, îi stau alături numai tâlharii (răi amândoi zic Evangheliștii Matei și Marcu, doar unul precizează referatul Sfântului Luca) și ura grăbită (să nu-i apuce sâmbăta cu treaba neterminată) a fariseilor, saducheilor și irodienilor. Și cât de slab S-a arătat ! De câte ori, pe drumul calvarului, n-a picat sub povara Crucii! Și n-ar fi fost chemat în ajutor Simon din Cirene de nu era graba aceea din cauza căreia pramatiile în caftane lungi au fost silite să scurteze un spectacol atât de mult dorit și așteptat! A! moartea-Domnului e numai jale, nevolnicie, necinste și sfârșeală. Cu totul alta e a lui Socrate. Atenianul are parte de o moarte demnă și măreață. Cucuta nu e dureroasă, produce o paralizie progresivă, de la picioare spre inimă. Temnicerul e deferent și respectuos, își face meseria corect. Pe filosof îl înconjoară toți ucenicii săi fideli; ei, spre deosebire de ai lui Hristos, nu s-au zburătăcit care-ncotro. Stau ori șed, îndurerați, atenți, plini de cuviință și iubire, îi sorb cuvintele, îi îndulcesc și înnobilează clipele acestea din urmă. Iar el perorează, ca de obicei, vorbește frumos, liniștit, înălțător, constiința-i este împăcată, ia prea bine aminte că s-a purtat ca un bun și vrednic cetățean care nu și-a trădat convingerile, nici părăsit modul de a fi, poate (ba nu, desigur) și nițel semeț (pe bună dreptate dealtfel – ei, viața nu e simplă!). Și tot vorbește, tot filosofează, gura nu-i tace. E în toate acestea, neîndoielnic, o măreție, dar și o doză de pohfală, de teatralism. Pe patul de moarte, în capul oaselor, doar sprijinit de o pernă, Socrate grăiește vorbe elevate, își povățuiește ucenicii, îi învață, îi consolează (el pe ei!). Și cât de falnic și de solemn își ține – în tabloul lui David – brațul stâng ridicat spre cer! Nu așa Iisus, nu așa. Pe crucea blestemată și scârnavă, cu trupul frânt și capul plecat, El nu teologhisește, precum celălalt filosofează! El nu emite sentințe nobile ci vorbe umile, preaomenești (care desigur nu puteau să nu i se pară de prost gust lui Nietzsche): Mi-e sete; Dumnezeule, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? El cunoaște deznădejdea și, cu un soi de modestie țărănesc-gospodărească, se îngrijește de soarta locativă a Maicii Sale. Nimic semeț aici, nimic idealist! Câtă distanță între nobila tragedie fastuos-teatrală a lui Socrate și mizerabila moarte a Celuilalt, expus spre ocară în văzul lumii, singur, chinuit, părăsit, îmbiat cu fiere, căruia prea puțin îi arde de filosofie și nici nu-și poate ridica brațul străpuns de un ticălos de piron. Da, Socrate moare ca o ființă zeiască, iar Hristos ca un nenorocit. Insă tocmai moartea aceasta înjositoare și de nicăieri-îmblânzită dovedește deplina întrupare a Fiului lui Dumnezeu și toată seriozitatea ei. Hristos nu moare așa cum ar rezulta din spusele dochetist-monofizite. Moare ca om, om nenorocit și mizerabil, cunoscând suferința până la capăt, bând paharul până la fund și strigând copilărește: de ce M-ai părăsit? Suferința Lui e totodată fizică (mai cumplită nici că se poate) și spirituală, deoarece crucea e batjocură. Și e cu adevărat adevărată pentru că știut este că spre a fi integrală și autentică suferința se cuvine, a fi deznădăjduită și neexplicabilă. De îndată ce are câtuși de puțină logică într-însa și îngăduie un cât de slab licăr de nădejde, suferința e superficială. De o asemenea suferință, Fiul Omului n-a vrut să știe. Ce dovedește răstignirea? Că întruparea a fost reală și de bună creanță; iar moartea nu aparentă, adică mascaradă și teatru, cum fără voie ori cu voie ar dori monofiziții să ne facă să credem. Hristos pe cruce suferă ca orice torturat, se zvârcolește (în limitele priponirii), Își pierde încrederea în Tatăl; nu le face – Mariei, lui Ioan, celor câteva mironosițe – semn cu ochiul: „Nu plângeți, las’ că ne vedem duminică!”. Astfel comentează Dostoievski tabloul răstignirii pictat de Mathias Grunewald: ca pe o justificare a credinței apostolilor în putința învierii învățătorului lor. Trupul acela imund nu se putea să învieze. Și tot așa se deduce și din Răstignirea pictată de Velasquez, cea de la muzeul Prado. Sfârșitul pare definitiv: cum să mai crezi în nemurirea sufletului și-n înviere pe locul acela atât de zdrobitor de „realist” al Căpățânii? Ecce homo! Iată victoria materiei, destrănjarea viselor și spulberarea iluziilor. Iată deșertăciunea cuvintelor. Mathias Grunewald și Velasquez au zugrăvit necredința apostolilor, iar Dostoievski a explicat-o. Nici o minte omenească rațională nu mai putea să-și făurească aparențe. Și aceasta fiindcă de tot ce este dumnezeiesc S-a lepădat Hristos pe Cruce, după cum la tot ce este lumesc renunțase pe Muntele Tabor. Cu adevărat om S-a făcut Iisus nu când S-a zămislit prin Duhul Sf. și S-a născut din Fecioară ci atunci când a murit impecabil, omenește, pe cruce. Și totuși Dumnezeu – Omul atât de vizibil învins îl biruie pe semi-zeul Socrate. Nobilă, curată, vajnică figură și acesta, însă nu lipsit de acea doză de teatralism imanentă firii omenești și preocupat mai degrabă a se arăta „virtuos” decât „om”. Autentic uman e Hristos, autentic umană e tragedia-i derizorie, spurcată, sfâșietoare. Noi însă luând pildă de la amândoi – și de la Hristos și de la Socrate și făcând osebire între cele două înțelesuri ale cuvântului e bine să ne pregătim din vreme a înfrunta: a) moartea fizică întocmai ca Socrate: cu demnitate, curaj, ținută militară, duh de samurai, chiar și cu nițică teatralitate, cât mai bărbătește și mai semeț; b) despărțirea sufletului de trup și pornirea lui către Judecată cu gândul la Hristos: cu sudoare, cu fiori în inimă și sânge, cu spaimă și tremur violent. Să ne rugăm Domnului să ne dea la vremea morții aceste două daruri: cât privește trupul: ținută și curaj; cât privește sufletul îngenunchere, frică și neprefacută căință. |
#14
|
|||
|
|||
![]()
E bine să știm ce au spus Părinții despre moarte, e util să știm și ce au spus filosofii despre moarte, e egal să știm ce au spus re-fleții despre moarte; dar mult, mult mai important e să știm ce spune Scriptura despre subiectul acesta. Din nefericire, suntem dispuși să acceptăm orice vânt de învățătură populară, neglijând tocmai Cuvântul lui Dumnezeu.
|
#15
|
|||
|
|||
![]() Citat:
![]() ![]() |
#16
|
|||
|
|||
![]()
Am sa va spun ce mi s-a parut mie esential in textul pe care l-am postat din scrierile parintelui Steinhardt:
Mathias Grunewald și Velasquez au zugrăvit necredința apostolilor, iar Dostoievski a explicat-o. Nici o minte omenească rațională nu mai putea să-și făurească aparențe. Și aceasta fiindcă de tot ce este dumnezeiesc S-a lepădat Hristos pe Cruce, după cum la tot ce este lumesc renunțase pe Muntele Tabor. Last edited by oana72; 14.10.2011 at 15:31:03. |
#17
|
||||
|
||||
![]() Citat:
|
#18
|
|||
|
|||
![]()
Dupa o asa lectura e greu sa-ti mai gasesti cuvintele. Multumesc lui Dumnezeu ca desopar mereu rod curat si buni semanatori! Dumnezeu sa-ti binecuvinteze viata ta si celor dragi tie!
|
#19
|
||||
|
||||
![]()
Hristos este adevaratul nostru Dumnezeu, care pentru a noastra mantuire S-a intrupat si a patimit. Conform bisericii noastre drept maritoare Iisus este Dumnezeu si Om, deasemenea stim ca Dumnezeu este neincaput. Deci prin moartea lui Hristos nu moare Dumnezeirea, ci firea omeneasca,pentru ca Dumnezeu ne-a aratat smerenia adevarata, cum Cel a caruia este slava si puterea S-a unit cu firea noastra neputincioasa DIN DRAGOSTE PENTRU NOI.
__________________
Sa aveti catre Dumnezeu inima de fiu, catre voi minte de judecator si catre aproapele inima de mama. |
#20
|
|||
|
|||
![]()
Rog pe aceia care nu au ceva să scrie la subiect, dacă totuși vor să scrie să o facă pe alte fire de discuție, adecvate. Dacă nu sunt deschise, atunci să le deschidă, dar dacă țin să intervină pe un anumit subiect atunci să o facă la subiect.
|
![]() |
|
![]() |
||||
Subiect | Subiect început de | Forum | Răspunsuri | Ultimele Postari |
cruce rosie-cruce neagra | dianadi | Diverse Sarbatori | 5 | 01.10.2016 12:26:21 |
Sfanta Cruce impregnata de Sangele lui Dumnezeu facut Om, va fi adusa la Cluj | delia31 | Stiri, actualitati, anunturi | 1 | 23.03.2012 15:04:13 |
cruce rosie cruce neagra | padrevicentiu | Generalitati | 1 | 07.08.2010 11:58:19 |
nu-a-murit-iisus-pe-cruce? | Mihailescu-Marin Daniel | Generalitati | 18 | 07.07.2010 20:09:39 |
A murit Jean Constantin - Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca | maria32 | Stiri, actualitati, anunturi | 24 | 31.05.2010 14:08:00 |
|