Noutati de la Centrul de Presa Basilica

[cristiboss56]

Şi televiziunea Patriarhiei Române va avea în următoarea săptămână o grilă specială. Cei care nu vor reuşi să ajungă la hramul Catedralei patriarhale din acest an, vor putea urmări, prin intermediul TRINITAS TV, toate slujbele care se vor săvârşi pe Colina Bucuriei, în următoarele zile. Programul special va începe de luni dimineaţă, la ora 7.00, odată cu transmiterea în direct a slujbei Sfintei Liturghii. Va continua cu procesiunea Calea Sfinţilor pe care o veţi putea urmări, de asemenea, în transmisiune directă. Atât pe aeroportul Otopeni, cât şi pe traseele procesiunii dintre Catedrala patrirhală şi Catedrala Mântuirii Neamului, vor fi amplasate camere, astfel încât veţi putea urmări în direct evenimentul de deschidere a hramului din acest an.

Şi Jurnalul TRINITAS îşi va shimba ora de difuzare. Sinteza tuturor evenimentelor religioase prilejuite de sărbătorea Bucureştilor poate fi urmărită în cele trei ediţii ale Jurnalului, de la orele 17:00, 22:00 şi 8:00. Pentru românii de peste Ocean, Jurnalul rămâne la ora 4:00. Emisiunea de cateheză creştină va precede slujba de seară. Cuvânt pentru suflet este programată pentru ora 17.30, urmând ca de la ora 18.00 să înceapă slujba Privegherii.

Dezbaterea „Familia creştină”, ale cărei trei ediţii săptămânale sunt programate pentru zilele de luni, marţi şi miercuri, va putea fi urmărită de la ora 16.00. De asemenea, şi pentru ora 21.00 a fiecărei seri, grila de programe conţine o altă dezbatere : luni, emisiunea „Ziarul Lumina. Actualităţi” ; marţi, „TRINITAS : Duplex Radio – TV”, miercuri şi joi „Biserica Azi”, iar vineri, o ediţie specială a emisiunii „Viaţa sănătoasă”.

[cristiboss56]

 Sfintele moaşte au fost aşezate spre închinare



După slujba Te Deum-ului oficiată pe esplanada special amenajată din apropierea Catedralei Patriarhale cu ocazia primirii Cinstitului cap al Sfântului Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, sfintele moaşte au fost purtate în procesiune şi aşezate spre închinare în baldachinul de pe Dealul Patriarhiei.

Pelerinii care se află pe Dealul Patriarhiei se pot închina unei copii a Icoanei Prodromiţa, Cinstitului Cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, unui fragment din moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi moaştelor Sfântului Dimitrie, Ocrotitorul Bucureştilor

[cristiboss56]

„Stăpân pe plăceri şi pe dureri, îşi duce viaţa fiind căsătorit“




Adesea întâlnim în scrierile Sfinţilor Părinţi pasaje elogioase cu privire la alegerea fecioriei şi intrarea în monahism. Însă uneori găsim şi fragmente care consideră Taina Căsătoriei drept superioară celibatului.

• Măreşte

Clement Alexandrinul este unul dintre puţini autori care cred că o persoană căsătorită poate oferi un exemplu duhovnicesc superior în anumite situaţii celor care aleg calea fecioriei. Vom detalia în cele ce urmează opinia sa în acest sens.

Căsătoria - adevărata bărbăţie

În scrierea sa intitulată Stromate, Clement Alexandrinul discută într-o serie de pasaje esenţiale diferite aspecte cu privire la Taina Cununiei. Preluând un termen din filozofia greacă, şi anume cel de gnostic (cuvântul provine din grecescul gnosis care înseamnă cunoaştere), Clement îl încreştinează şi îl oferă drept sinonim al creştinului înduhovnicit, avansat din punct de vedere spiritual. Ne-am aştepta ca una dintre caracteristicile acestei persoane creştine desăvârşite să fie alegerea căii fecioriei, atât de apreciată de numeroşi Sfinţi Părinţi ulteriori (Sfinţii Ciprian al Cartaginei şi Grigorie de Nyssa constituind exemple elocvente în acest sens), însă Clement Alexandrinul afirmă exact contrariul. "Cel care este cu adevărat bărbat nu îşi arată însuşirea sa de bărbat alegând viaţa singuratică, ci acela este cu adevărat bărbat, acela învinge pe bărbaţi, acela care, stăpân pe plăceri şi pe dureri, îşi duce viaţa fiind căsătorit, având copii şi purtând grijă de casă, acela care, odată cu grija de casă, iubeşte necontenit pe Dumnezeu şi ştie să facă faţă tuturor încercărilor care îi vin de la copii, de la soţie, de la slugi şi de la bunurile materiale pe care le are. Pe cel care nu este căsătorit nu-l supără nici una dintre aceste încercări. Cel care se îngrijeşte numai de el însuşi este întrecut de cel care îi este inferior în ceea ce priveşte mântuirea, dar îi este superior în ceea ce priveşte treburile din viaţa cea de toate zilele, pentru că acesta reprezintă o imagine mică şi slabă a adevăratei pronii" (Stromate, VII: XII, 70:7-8, în: "Scrieri", vol. II, trad. pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. 5, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 520). Fragmentul acesta prezintă o serie de idei interesante care merită analizate în amănunt, deoarece ele se vor repercuta asupra autorilor patristici ulteriori. În primul rând, din punctul de vedere al lui Clement, bărbăţia adevărată se arată în mijlocul grijilor produse de viaţa de familie, şi nu în viaţa singuratică. Însă aici este necesară o precizare esenţială. Stromatele sunt notate la începutul secolului al III-lea. Monahismul creştin încă nu cunoscuse o reală înflorire. Desigur, existau câţiva asceţi, care locuiau probabil în jurul unor aşezări creştine importante, dar nu putem vorbi încă de mănăstiri. Aşadar, Clement face aici o comparaţie între oamenii căsătoriţi împovăraţi de griji şi cei care alegeau să rămână celibatari. Acest celibat însă nu era petrecut în mijlocul oamenilor, ci în singurătate, aşa cum subliniază însuşi Clement. Ceea ce trebuie remarcat aici este faptul că autorul alexandrin afirmă cu tărie că un om căsătorit poate fi considerat superior unui reprezentant al proto-monahismului. Sunt însă motivele sale elocvente?
"Stăpân pe plăceri şi dureri"

Clement Alexandrinul rosteşte o frază esenţială în debutul fragmentului citat anterior: "stăpân pe plăceri şi pe dureri, şcreştinulţ îşi duce viaţa fiind căsătorit, având copii şi purtând grijă de casă". Această stăpânire a plăcerii şi durerii va fi dezvoltată extraordinar de Sfântul Maxim Mărturisitorul peste aproape patru secole. Tăria creştinului se măsoară astfel în respingerea plăcerii şi în acceptarea durerii din punctul de vedere al Sfântului Maxim, adică exact ceea ce susţine şi Clement, aici într-o fază incipientă. De ce, însă, ar fi mai pregătit creştinul căsătorit să fie stăpân pe plăcere şi durere în condiţiile în care monahii au dovedit în cursul secolelor foarte des o tărie care depăşeşte orice imaginaţie? Căsătoria, din punctul de vedere al lui Clement aduce cu sine o serie de griji dificile care întăresc curajul şi capacitatea de răbdare a capului de familie. Clement continuă, afirmând că creştinul căsătorit desăvârşit "odată cu grija de casă, iubeşte necontenit pe Dumnezeu şi ştie să facă faţă tuturor încercărilor care îi vin de la copii, de la soţie, de la slugi şi de la bunurile materiale pe care le are". Iată două condiţii esenţiale care trebuie dezvoltate. Iubirea de Dumnezeu trebuie păstrată în ciuda tuturor nevoinţelor şi grijilor cu care ne confruntăm atunci când suntem căsătoriţi. Un creştin trebuie să aibă grijă de casa lui, adică să fie un om gospodar care să se preocupe de cele de trebuinţă familiei sale, să presteze în mod clar o muncă şi să se intereseze de aceste lucruri fără a face din dragostea de Dumnezeu un pretext pentru delăsarea sa. A doua condiţie esenţială este răbdarea încercărilor care pot avea patru surse: soţia, copiii, slugile şi bunurile materiale. Desăvârşirea se câştigă prin răbdarea suferinţei. Cine ne poate aduce o suferinţă mai mare decât cei apropiaţi? În altă ordine de idei, pentru întreţinerea familiei sunt necesare venituri şi diferite bunuri materiale a căror dispariţie sau lipsă poate fi resimţită serios de orice persoană matură, oricât de adâncă ar fi dragostea sa de Dumnezeu. Traiul în lume, într-o familie nu este deloc scutit de griji. Însă sunt acestea suficiente pentru a considera că un creştin căsătorit este superior monahului?
Superioritatea practică

Persoana care alege fecioria nu are parte de aceste încercări în viaţa monahală. Monahul a ales să se lepede de grijile lumeşti, să renunţe la căsătorie şi să nu posede nici un bun material. Clement Alexandrinul afirmă că fecioria pare superioară căsătoriei, dar, în esenţă, grijile şi suferinţele îndurate în familie pot modela creştinul într-un mod mult mai eficient, acordându-i o înţelepciune practică importantă. Însă, a sosit momentul să comparăm viziunea lui Clement cu istoria creştină ulterioară perioadei sale. Monahismul a devenit o forţă a Bisericii începând din secolul al IV-lea şi până în prezent. Ceea ce părea în primele secole doar o dorinţă mai aprigă de sfinţire prin asprimea ascezei a devenit o cale de mântuire clară. Ispitele demonilor, prin războiul nevăzut desfăşurat asupra monahilor, au egalat grijile şi suferinţele îndurate de oamenii căsătoriţi. Stăpânirea asupra plăcerii şi durerii a devenit arta esenţială a monahismului, care şi-a centrat scopul asupra împlinirii poruncii iubirii, prin renunţarea la putere (votul ascultării), bunuri lumeşti (votul sărăciei) şi grijile lumeşti (votul castităţii). Singurul lucru care trebuie păstrat cu sfinţenie după lecturarea acestui fragment din Clement Alexandrinul nu este nicidecum ideea că un creştin căsătorit este superior monahului, la fel cum după lecturarea tratatului Despre feciorie al Sfântului Grigorie de Nyssa nu trebuie să ne grăbim să susţinem inferioritatea căsătoriei în faţa celibatului. Acest fapt esenţial rezidă în asceza oarecum externă care trebuie îndurată cu răbdare de un creştin căsătorit şi care îl poate conduce la desăvârşire. Desăvârşirea este înţeleasă mult prea des în sensul descoperirilor minunate şi al harismelor. Reamintim că Sfântul Ioan Botezătorul nu a făcut nici o minune şi că Sfântul Antonie cel Mare era la nivelul unui cizmar (probabil chiar căsătorit) din Alexandria. Aşadar, ce trebuie să reţinem este că un creştin căsătorit trebuie să îndure cu răbdare mucenicia conjugală (grijile legate de bunuri, bolile copiilor, caracterul uneori îndoielnic al partenerului de viaţă etc.). Această mucenicie conjugală îl poate aduce în rândul sfinţilor importanţi care au dus o viaţă curată în pustie. În definitiv, mântuirea este câştigată de împlinirea poruncii iubirii, nu de feciorie sau cununie în sine...

[cristiboss56]

Trecerea în veşnicie a părintelui Teofil Părăian, marele duhovnic de la Mănăstirea 'Sfinţii Martiri Brâncoveni' de la Sâmbăta de Sus, a adus multă tristeţe în sufletele credincioşilor şi ale clerului din ţară. De doi ani, mormântul său de la mănăstirea braşoveană este locul unde ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi îl plâng şi-l pomenesc neîncetat.

După cum informează „Ziarul Lumina”, Părintele Teofil Părăian, unul dintre marii duhovnici pe care i-a avut vreodată Ardealul şi întreaga Biserică Ortodoxă Română, a încetat să mai vieţuiască printre fiii săi duhovniceşti pe 29 octombrie 2009, când a plecat să se întâlnească cu Domnul Hristos, pe Care l-a slujt pe pământ vreme de 80 de ani. Mii de credincioşi veneau an de an să-l vadă pe părintele orb de la Sâmbăta de Sus, care vedea cu ochii sufletului aşa cum numai oamenii sfinţi reuşesc. Cuvântările sale, predicile sale, vocea sa inconfundabilă şi, mai ales, bucuria şi optimismul pe care le transmitea părintele Teofil au rămas în sufletele pelerinilor ca daruri de la Dumnezeu oferite pământenilor printr-un om ales. Obştea mănăstirii braşovene a rămas îndurerată de la trecerea la cele veşnice a părintelui Teofil, însă amintirea sa a rămas vie în istorica mănăstire de la poalele Munţilor Făgăraş.

'Simţim o lipsă mare, pentru că părintele Teofil era un stâlp de nădejde al mănăstirii noastre. Chiar dacă nu era duhovnicul tuturor monahilor, părintele Teofil era un îndrumător spiritual pentru toţi şi un mare duhovnic al mănăstirii. Foarte mulţi credincioşi veneau din toată ţara şi se spovedeau la părintele Teofil. Îl pomenim tot timpul şi este mereu în gândul nostru. Noi am marcat această zi de împlinire a doi ani de la trecerea sa la Domnul încă de duminica trecută, când Preasfinţitul Andrei Făgărăşanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, împreună cu Preasfinţitul Sofian Braşoveanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi, au oficiat Sfânta Liturghie şi slujba de Parastas', ne-a spus stareţul mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, arhimandritul Ilarion Urs.

Astăzi, la mănăstire se vor oficia Sfânta Liturghie şi slujba de Parastas şi sunt aşteptaţi sute de credincioşi, preoţi, teologi din Sibiu, Cluj-Napoca, Timişoara, Alba Iulia şi alte părţi ale ţării.

'O candelă aprinsă'

Pentru viaţa bisericească din Ardeal, părintele Teofil Părăian a fost o voce cu renume, care a ştiut dintotdeauna să-şi strângă ucenici, să răspundă la întrebările ce frământau societatea contemporană şi, mai ales, să îndrume preoţii şi credincioşii către rugăciune şi cele duhovniceşti. Alături de părintele Arsenie Boca, părintele Teofil Părăian este considerat unul dintre duhovnicii reprezentativi pentru Ardeal şi România întreagă, simţindu-se o lipsă enormă în aceşti doi ani ce au trecut de la plecarea sa la Hristos. 'Îl păstrăm pe părintele Teofil în suflet, ca pe o candelă aprinsă. Dacă în sufletul nostru se stinge candela credinţei, murim, deşi suntem vii. Suntem încredinţaţi că mijlocirea sa la Domnul ne va fi de mare folos. Întotdeauna plecăm de la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, de la mormântul său cu multă bucurie duhovnicească în suflet. La doi ani de la trecerea sa la cele veşnice, părintele Teofil îşi deschide din nou braţele duhovniceşti pentru ca să ne binecuvânteze pe toţi cei care îi aducem prinos de cinstire, mulţumire şi preamărire lui Dumnezeu, Cel care a rânduit să fim alături de un astfel de om şi să primim binecuvântarea unui ales al lui Dumnezeu, un trimis al Său în lume. Dacă Dumnezeu nu l-a învrednicit să vadă lumina zilei şi frumuseţea lumii, l-a învrednicit, în schimb, să vadă lumina lăuntrică din fiecare din noi şi să ne cunoască altfel decât cunoaştem noi, care uităm uşor ceea ce vedem şi cunoaştem. Nu ne-a uitat pe nici unul dintre noi şi ne-a păstrat în sufletul său, într-o imagine sfântă şi de dincolo ne vede pe fiecare aşa cum suntem', ne-a spus Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

Un mare predicator

Părintele Teofil Părăian s-a născut la 3 martie 1929, în satul Topârcea din judeţul Sibiu şi din copilărie a rămas orb. A urmat cursurile unor şcoli speciale pentru nevăzători de la Cluj-Napoca şi Timişoara, iar în perioada 1948-1953 a urmat cursurile Institutului Teologic de la Sibiu. A intrat în 1953 în obştea Mănăstirii 'Brâncoveanu' de la Sâmbăta de Sus şi în acelaşi an a fost tuns în monahism. Şapte ani mai târziu a fost hirotonit diacon şi în 1983 a fost hirotonit preot. În 1988 a fost hirotesit arhimandrit, iar din 1992 şi până la sfârşitul vieţii a ţinut o serie de conferinţe duhovniceşti în ţară şi străinătate. Câteva zeci de cărţi au fost publicate şi au consemnat pentru eternitate cuvintele de suflet şi predicile sale. Cele mai reprezentative cuvântări sunt cele ţinute în marile centre studenţeşti, unde părintele Teofil a poposit adesea şi le-a vorbit tinerilor despre credinţă, viaţa duhovnicească, rugăciune şi i-a îndemnat mereu să rămână buni fii ai Bisericii strămoşeşti.

[cristiboss56]





În pridvorul Catedralei Arhiepiscopale Reîntregirea din Alba Iulia a avut loc astăzi, 30 octombrie 2011, în prezenţa Patriarhului Alexandriei, a Patriarhului României, a Mitropolitului de Patras, a membrilor delegaţiilor alexandrină şi greacă, proclamarea canonizării Sfântului Simeon Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei. La eveniment au fost prezenţi, de asemenea, mai mulţi ierarhi membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Tomosul sinodal a fost citit de către Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal şi secretarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, apoi s-a intonat troparul Sfântului Simeon Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei.

[cristiboss56]

Între mitropoliţii care au păstorit la Alba Iulia în secolul al XVII-lea se remarcă doi martiri ai Ortodoxiei: Sfinţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici, dar şi doi cărturari: Simeon Ştefan (1643-1656) şi Varlaam (1685-1692). Numele lui Simion Ştefan s-a consacrat definitiv în istoria culturii româneşti prin memorabilul act editorial de la 1648, care a marcat apariţia Noului Testament pentru prima oară în româneşte.
Fost ieromonah în mănăstirea din Alba Iulia, Simion Ştefan a ajuns pe scaunul mitropolitan în 1643, într-un context politic şi confesional deosebit de dificil pentru Biserica Ortodoxă transilvăneană. Într-o situaţie care i-a definit pe românii ardeleni în general în Evul Mediu, cea de excludere din viaţa politică a principatului, aceştia erau persecutaţi acum şi pe motive confesionale, fiind supuşi prozelitismului calvin tot mai accentuat. Succedând mitropolitului Ilie Iorest – înlăturat şi întemniţat pentru opoziţia sa faţă de programul de calvinizare -, Simion Ştefan n-a fost cruţat nici el de presiunile prozelitiste. Chiar cu prilejul alegerii se consemnează un moment tensionat legat de jurisdicţia sa. Astfel, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei, doar 3 erau sub jurisdicţia noului mitropolit, restul de 17 fiind subordonate superintendentului calvin Geleji Katona István. Situaţia a creat nemulţumire şi proteste, aşa încât Geleji a fost nevoit să se adreseze principelui Gh. Rákóczy I, solicitându-i o formulă de compromis: autorizarea mitropolitului ortodox de a face vizite canonice şi în cele 17 protopopiate care nu-i aparţineau, însă numai în anumite condiţii: însoţit de doi supraveghetori, fără să vorbească cu nimeni în absenţa acestora şi cu datoria de a promova calvinismul. O situaţie aberantă, în care mitropolitul nu putea păstra legătura canonică şi pastorală cu clerul, neavând teoretic nici o autoritate ori eficienţă pastorală în aceste protopopiate, expuse în mod direct prozelitismului calvin.
Ca şi cum această deposedare de autoritate şi restrângere a jurisdicţiei n-ar fi fost suficiente, în decretul de recunoaştere i-au fost impuse 15 puncte calvinizante, dintre care cele mai radicale erau: predica în româneşte, dar numai după Sfânta Scriptură (“Sola Scriptura”); instruirea tinerilor după Catehismul calvinesc; înlocuirea Împărtăşaniei cu pâine şi vin nesfinţite; înlăturarea cultului icoanelor şi al crucii.
Se precizau apoi câteva din drepturile pe care superintendentul calvin le avea asupra Bisericii Ortodoxe transilvănene şi a mitropolitului ei: de a fi consultat în orice problemă dificilă de natură religioasă; de a-şi da avizul la numirea sau depunerea protopopilor; de a se pronunţa ca instanţă superioară – în caz de apel – asupra sentinţelor date de mitropolit şi protopopi.
Îndeplinirea tuturor acestor condiţii ar fi condus, cu certitudine, la calvinizarea totală a Bisericii Ortodoxe transilvănene. Faptul că acest lucru a fost evitat se datorează atât ataşamentului credinciosului simplu faţă de legea străbună, cât mai ales abilităţii mitropolitului în a eluda aceste clauze prejudiciabile pentru Ortodoxie.
În plan cultural, vlădica Simion Ştefan s-a consacrat prin editarea a două lucrări biblice, de larg uz liturgic şi personal, dar şi de înaltă ţinută literară: Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651).
Încadrându-se în curentul umanist-renascentist de culturalizare a poporului în limba proprie, reprezentat peste Carpaţi de Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, mitropoliţii Ştefan şi Teofil ai Ungrovlahiei, iar peste hotare de Sfântul Ierarh Petru Movilă al Kievului, mitropolitul bălgrădean a înfăptuit, prin aceste apariţii editoriale, un act de propagare a culturii în societatea românească. Având un aport preţios la promovarea elementului cultural şi lingvistic românesc, Simion Ştefan a consolidat însă nu doar cultura românească, ci şi identitatea naţională a românilor transilvăneni plasaţi la periferia vieţii politice.
Indubital însă că obiectivul primar, prevalent în raport cu cel cultural şi naţional, era cel confesional, Noul Testament constituindu-se în primul rând ca act de apologie şi consolidare a Ortodoxiei.
Iată, aşadar, o altă dimensiune a activităţii mitropolitului bălgrădean, aceea de apărător al credinţei în faţa prozelitismului calvin. Dacă antecesorul său, Ilie Iorest, a pătimit ca martir, Simion Ştefan a înţeles să lupte pentru Ortodoxie într-o manieră diferită, în formula de apologie ca promovare culturală, prin convertirea contextului dificil de la jumătatea secolului al XVII-lea în avantaj cultural-spiritual pentru Biserica transilvăneană. Era un procedeu cu impact şi consecinţe nu atât de imediate şi vizibile ca ale opoziţiei radicale – finalizată în acest secol în martirii (cazul Sfinţilor Ilie Iorest şi Sava Brancovici), însă poate tot atât de eficiente pe termen lung. Considerăm că tocmai acest merit, al păstrării intacte a Ortodoxiei prin cultură şi tact pastoral, nu a fost suficient accentuat în istoriografie.
Noul Testament de la Bălgrad
Prevalenţa acestei ediţii în cultura românească este notorie, de aceea punctăm doar câteva aspecte.
Sub raport literar-lingvistic, lucrarea prezintă un interes deosebit întâi pentru ideea unităţii etnice a poporului român şi a necesităţii creării unei limbi literare unitare, idee enunţată în cea de-a doua prefaţă. Adresându-se tuturor românilor, autorul anonim al acestei predoslovii – probabil Simion Ştefan – insista pentru crearea unei limbi literare unitare, care să fie accesibilă românilor din toate provinciile.
În ceea ce priveşte limba folosită, deşi foarte apropiată de cea a poporului, ea impresionează prin frumuseţea literară. Conştienţi de originea ei latină, traducătorii s-au orientat spre aceasta, preluând o serie de fonetisme şi forme necunoscute până atunci, ceea ce a însemnat îmbogăţirea fondului lexical al limbii române. De aceea, alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba Iulia constituie fundamentul pe care s-a edificat, în secolele următoare, limba română literară! Această funcţie culturală, de răspândire şi uniformizare a limbii româneşti, a fost asigurată de uzul larg al ediţiei şi în spaţiul extracarpatic, ceea ce a contribuit nu doar la edificarea spirituală a credincioşilor, ci şi la promovarea limbii române unitare.
Tot la capitolul lingvistic, se remarcă notele marginale pentru explicarea unor neologisme sau regionalisme, care pot fi considerate un început de dicţionar explicativ în limba română.
A păstrat nealterată identitatea confesională a românilor
Într-o epocă dramatică pentru Ortodoxia transilvăneană, în care erau atentate înseşi esenţa şi existenţa sa, într-o situaţie aberantă din punct de vedere pastoral, în care mitropolitul era deposedat de prerogative, de autoritate, prin restrângerea jurisdicţiei, prin imixtiunea autorităţilor calvine, prin impunerea celor 15 condiţii – a căror aplicare ar fi însemnat calvinizarea Bisericii transilvănene, vlădica Simion Ştefan a reuşit să păstreze nealterată identitatea confesională a românilor transilvăneni. Totodată, prin formula aparte de apologie ca promovare culturală, a oferit acestora nu doar repere de credinţă, ci şi instrumente de consolidare a identităţii naţionale şi culturale. Or, acest lucru se petrecea tocmai într-o epocă în care emanciparea politică şi socială a românilor din spaţiul intracarpatic se dovedea imposibilă.
Cât priveşte, punctual, evenimentul editorial de la jumătatea secolului al XVII-lea – Noul Testament de la Bălgrad -, fără a fi disociat de contextul general al Reformei, dar nici generat sau întreţinut exclusiv de acesta, ci în consonanţă cu impulsul intern, propriu Ortodoxiei transilvănene, opera se revendică a fi una românească şi ortodoxă. Departe de a fi tributar programului reformator, mitropolitul Simion Ştefan s-a dovedit, în acelaşi timp, umanist şi ortodox convins. Umanist, ca exponent al puterii de selecţie pe care cultura românească a secolului al XVII-lea a avut-o în acest proces de asimilare a valorilor europene, aşa încât din multitudinea invitaţiilor reformatoare să fie aleasă doar cea a introducerii limbii naţionale în Biserică.

[cristiboss56]






Sâmbătă, 5 noiembrie, la Catedrala Ortodoxă Română 'Sfinţii Arhangheli' din Paris vor avea loc deschiderea Centrului Ortodox de Studii şi Cercetări 'Dumitru Stăniloae' şi prezentarea primei traduceri în franceză a unui volum scris de marele teolog român Dumitru Stăniloae, după cum ne informează Ziarul Lumina.

Evenimentul va începe cu slujba Sfintei Liturghii, urmată de o conferinţă susţinută de pr. Marc Antoine, fost ucenic al părintelui Stăniloae, şi pr. Gérard Reynaud, o retrospectivă a vieţii şi operei părintelui Dumitru Stăniloae de către pr. Jean Boboc, după care Înalt Preasfinţitul Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale şi Meridionale, va vorbi despre Centrul 'Dumitru Stăniloae', iar directorii responsabili vor prezenta secţiunilor şi departamentelor acestuia. Odată cu deschiderea instituţiei de studii, va avea loc lansarea primului volum al operei părintelui Stăniloae tradus în limba franceză, 'Théologie ascétique et mystique de lâÉglise orthodoxe', tradus de părintele Jean Boboc şi Romain Otal.

'Toate prelegerile urmăresc evocarea personalităţii părintelui Dumitru Stăniloae şi a aportului său teologic, fiind o cale de deschidere a gustului Occidentului faţă de teologia părintelui Stăniloae', a declarat părintele Răzvan Ionescu, unul dintre organizatori.

Cursuri inedite în spaţiul parizian

Centrul de Studii şi Cercetări 'Dumitru Stăniloae' este o instituţie de cultură şi spiritualitate, fondată în 2008 printr-o decizie a Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale. Inaugurat în iulie 2009 de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Centrul 'Dumitru Stăniloae', având sediul la Catedrala mitropolitană ortodoxă română din Paris, este o instituţie de cercetare, formare şi de gândire, destinată instruirii permanente a clericilor din Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Europei Occidentale, dar şi pentru formarea cateheţilor şi a laicilor doritori de a ajuta Biserica. De asemenea, vor fi derulate mai multe proiecte editoriale cu traduceri ale autorilor români şi va fi promovată opera teologică a părintelui Dumitru Stăniloae, ca şi experienţa spirituală proprie Ortodoxiei româneşti. Pentru realizarea acestora, Universitatea de Vară a mitropoliei, ajunsă anul acesta la a treia ediţie, va fi de acum organizată de Centrul Ortodox de Studii şi Cercetări 'Dumitru Stăniloae', iar în timpul anului vor avea loc cursuri regulate de iniţiere şi perfecţionare, seminarii, conferinţe, colocvii şi pelerinaje.

Centrul cuprinde trei secţiuni, fiecare cu mai multe ramuri: teologie, spiritualitate şi cultură. 'Odată cu deschiderea centrului, aici se vor organiza cursuri şi conferinţe cu un specific unic în spaţiul parizian, care vor putea fi vizionate, printr-un serviciu de teleconferinţă, de orice doritor din întreaga Europă', a mai adăugat părintele Răzvan Ionescu.