Cararea mantuirii

[Mosh-Neagu]

"Da, părinte, dar alte fapte bune, săvârşite din dragoste pentru Hristos, în scopul dobândirii Duhului Sfânt? Aţi vorbit numai de rugăciune."
"Dobândeşte harului Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. Fă negoţ duhovnicesc cu ele; fă negoţ cu acelea care îţi aduc profitul cel mai mare. Strânge capital din belşugul harului lui Dumnezeu, adună-l în banca cea veşnică a lui Dumnezeu, care îţi va aduce dobânda nematerialnică, nu patru sau şase procente, ci sută la sută pentru o rublă duhovnicească, şi chiar nesfârşit mai mult decât atât. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postirea îţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia îţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos în acest fel.
"Acum vă voi spune despre mine, umilul Serafim. Sunt dintr-o familie de neguţători din Kursk. Astfel, pe când nu eram încă în mânăstire, obişnuiam să facem negoţ cu bunurile care ne aduceau cel mai mare câştig. Fă astfel, fiul meu. Şi aşa cum în afaceri scopul de căpătâi nu este nici pe departe cel de a face negoţ, ci obţinerea a pe cât se poate mai mult câştig, astfel şi în "afacerea" vieţii creştine scopul principal nu este, nici pe departe, rugăciunea sau săvârşirea unor alte fapte bune.
Deşi apostolul spune: "Rugaţi-vă neîncetat" (I Tesalonicieni 5:17), totuşi, după cum vă amintiţi, el adaugă: "Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi." (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: "Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri." (Matei 7:21), adică cel ce face lucrarea Domnului şi, mai mult, o face cu cinstire, căci "blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă" (Ieremia 48:10). Iar lucrul Domnului este: credinţa în Dumnezeu şi în Acela pe care L-a trimis, Iisus Hristos (Ioan 14:1; 6:29).
Dacă noi înţelegem poruncile lui Hristos şi ale Apostolilor aşa cum trebuie, afacerea noastră ca şi creştini constă nu în sporirea numărului faptelor noastre bune, care sunt numai mijloace de îndepărtare a scopului vieţii creştine, ci în obţinerea câştigului cel mai mare de pe urmă lor, adică dobândirea darurilor celor mult bogate ale Duhului Sfânt.
"Cât doresc, iubitorule de Dumnezeu, ca înşivă să puteţi dobândi această sursă nesfârşită a harului dumnezeiesc, şi să vă puteţi întreba mereu: Sunt întru Duhul Domnului ori nu? - nu este nici o pricină pentru a jeli. Sunteţi pregătit să vă înfăţişaţi de îndată la infricoşătoarea judecată a lui Hristos. Căci "În ceea ce te voi găsi, în aceea te voi judeca." Dar dacă nu suntem în Duhul, trebuie să aflăm de ce nu suntem şi ce pricină l-a făcut pe Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfânt să ne părăsească. Trebuie să-L căutăm iar şi trebuie să continuăm căutarea, până ce Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfânt este aflat şi este iarăşi cu noi, prin bunătatea Lui. Trebuie să atacăm vrăjmaşii care ne îndepărtează de El, până ce şi ţărâna lor nu va mai fi, precum a spus Profetul David, "Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi. Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor
sub picioarele mele." (Psalmul 17:41-42).”
„Aceasta este, fiul meu. Aşa trebuie să faci negoţ duhovnicesc întru virtute.
Împarte darurile harului Duhului Sfânt celor care au trebuinţă de ele, aşa cum o lumânare aprinsă ce arde cu foc pământesc dă lumină şi aprinde alte lumânări, pentru a-i lumina pe toţi cei din alte locuri, fără a-şi slăbi lumina ei. Dacă astfel este cu focul pământesc, ce vom spune despre focul harului Prea Sfântului Duh al lui Dumnezeu? Pentru că bogăţia pământească, împărţind-o - scade, dar bogăţiile cereşti ale harului lui Dumnezeu cu cât sunt împărţite, cu atât mai mult sporesc întru cel ce le împarte. Astfel, Domnul Însuşi s-a bucurat a-i grăi samaritencei: "Oricine bea din această apă va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va înseta în veac; ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă, care curge spre viaţa veşnică." (Ioan 4:13-14)"
PREZENŢA DUHULUI SFÂNT ÎN ISTORIE
"Părinte", am spus eu, "îmi vorbiţi mereu despre dobândirea harului Duhului Sfânt ca scop al vieţii creştine. Dar cum şi unde îl pot vedea? Faptele bune sunt vizibile, dar Duhul Sfânt poate fi văzut? Cum pot şti dacă El este sau nu cu mine?"
"În ziua de azi", răspunse bătrânul, "datorită răcelii noastre aproape universale faţă de sfânta noastră credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, şi a lipsei noastre de atenţie faţă de lucrările Proniei Sale Dumnezeieşti în noi şi faţă de părtăşia omului cu Dumnezeu, am ajuns atât de departe, încât se poate spune că aproape am părăsit adevărata viaţă creştină. Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neînţeles; când, de pildă, prin gura lui Moise, Duhul Sfânt glăsuieşte: "Şi Adam L-a văzut pre Domnul Dumnezeu umblând prin Rai" (cf. Facerea 3:8), sau când citim cuvintele apostolului Pavel: "Am mers în Ahaia, şi Duhul Domnului nu a mers cu noi; ne-am întors în Macedonia, şi Duhul Domnului a venit cu noi." Înfăţişarea lui Dumnezeu către om este menţionată de mai multe ori, în alte pasaje ale Sfintei Scripturi.
"De aceea unii oameni spun: "Aceste pasaje sunt de neînţeles. Este într-adevăr cu putinţă ca oamenii să îl vadă pe Dumnezeu atât de limpede?" Dar nu este nimic de neînţeles aici. Această neputinţă de a înţelege se datorează faptului că ne-am îndepărtat de simplitatea cunoaşterii creştine originale. Sub pretextul educaţiei,am ajuns la o asemenea ignoranţă, încât lucrurile pe care strămoşii noştri le-au înţeles aşa de uşor, nouă ni se par aproape de neconceput. Chiar şi într-o convorbire obişnuită, ideea apariţiei lui Dumnezeu printre oameni nu părea ciudată. Astfel, când prietenii l-au certat pe Iov pentru hulă împotriva lui Dumnezeu, el le-a răspuns: "Cum poate fi aşa când eu simt Duhul Domnului în suflarea mea?" (cf. Iov 27:3). Adică, "Cum aş putea să Îl hulesc pe Dumnezeu când Duhul Sfânt stă cu mine? Dacă l-aş fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfânt s-ar fi depărtat de la mine; dar priviţi! Îi simt suflarea în nările mele."
"Se zice că Avraam şi Iacov L-au văzut pe Domnul şi au stat de vorbă cu El în acelaşi fel, şi că Iacov chiar s-a luptat cu El. Moise şi toţi oamenii care erau cu el L-au văzut pe Dumnezeu atunci când a primit de la El tablele legii, în muntele Sinai. Un stâlp de nori şi
un stâlp de foc, sau cu alte cuvinte, harul vădit al Duhului Sfânt, iau călăuzit pe oamenii Domnului în pustie. Oamenii nu l-au văzut pe Dumnezeu şi harul Duhului Său Sfânt în timp ce dormeau, în vise, sau în înflăcărarea unei imaginaţii dezordonate, ci în realitate şi trezvie.
"Am devenit atât de neatenţi la lucrarea mântuirii noastre, încât interpretăm greşit şi multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, şi asta pentru că nu căutăm harul Domnului, şi pentru că, în mândria minţilor noastre, nu îi îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre. De aceea nu avem adevărata luminare de la Domnul, pe care El o trimite în inimile oamenilor care flămânzesc şi însetează profund după dreptatea sau sfinţenia Sa."
Mulţi tâlcuiesc versetul din Biblie "Dumnezeu a suflat suflare de viaţă în faţa lui Adam", întâiul-zidit, cel ce a fost făcut de El din ţărână, cum că până în acel moment nu era nici suflet omenesc, nici duh în Adam, ci exista doar trupul făcut din ţărână. Această tâlcuire este greşită, pentru că Domnul l-a zidit pe Adam din ţărână, aşa cum descrie Sfântul Apostol Pavel: "Întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos." (1 Tesaloniceni 5:23). Şi toate acesta părţi ale firii noastre au fost făcute din ţărână, şi Adam nu a fost zidit mort, ci o fiinţă lucrătoare, ca toate făpturile Domnului ce vieţuiesc pe pământ.
Important este lucrul că dacă Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat după aceea în faţa sa, această suflare de viaţă - adică harul Domnului Dumnezeului nostru Sfântul Duh, Care purcede din Tatăl, şade în Fiul şi este trimis în lume de dragul Fiului - Adam ar fi rămas fără Sfântul Duh în el. Sfântul Duh e Cel care L-a înălţat pe Adam la demnitatea dumnezeiască. Deşi desăvârşit, el a fost făcut şi superior celorlalte făpturi ale Domnului, ca o încununare a zidirii pe pământ; el ar fi fost ca toate celelalte făpturi, care deşi au un trup, suflet şi duh, fiecare după felul său, nu au pe Sfântul Duh într-înşele. Dar când Domnul Dumnezeu a suflat în faţa lui Adam suflarea de viaţă, atunci, după cuvintele lui Moisi: "Adam s-a făcut fiinţă vie" (Facerea 2:7), adică plinit şi asemenea lui Dumnezeu în toate felurile, şi ca El, pururea nemuritor. Adam era imun la acţiunea elementelor, în aşa măsură, încât apa nu îl putea îneca, focul nu îl putea arde, pământul nu îl putea înghiţi în adâncurile sale, şi văzduhul nu îi putea face rău în nici un fel. Toate îi erau supuse, el fiind cel iubit de Dumnezeu, ca împăratul şi stăpânul zidirii, şi toate îl priveau ca pe încununarea desăvârşită a făpturilor Domnului. Adam a fost făcut atât de înţelept de această suflare de viaţă, care a fost suflată în faţa sa de buzele ziditoare a lui Dumnezeu, Făcătorul şi Stăpânitorul a toate, încât nu a existat şi probabil nu va mai exista om mai înţelept şi mai inteligent decât el, vreodată pe pământ. Când Domnul i-a poruncit să dea nume tuturor făpturilor, el a dat fiecăreia un nume care-i exprimă pe deplin toate calităţile, puterile şi însuşirile dăruite de Dumnezeu atunci când a zidit-o.

[Mosh-Neagu]

"Ca rezultat al acestui dar, al harului dincolo de fire al lui Dumnezeu, care i-a fost dăruit prin suflarea de viaţă, Adam putea să Îl vadă, să Îl înţeleagă pe Dumnezeu umblând în Rai, să Îi priceapă vorbele, să înţeleagă convorbirile sfinţilor îngeri, limbile tuturor fiarelor, păsărilor şi reptilelor şi tot ceea ce ne este acum ascuns, nouă făpturilor căzute şi păcătoase. Toate acestea îi erau foarte vădite lui Adam, înainte de căderea sa. Domnul Dumnezeu i-a dat şi Evei aceeaşi înţelepciune, tărie, putere nemărginită şi
toate celelalte însuşiri bune şi sfinte. El nu a zidit-o din ţărână, ci din coasta lui Adam, în Edenul încântării, Raiul pe care El l-a aşezat în mijlocul pământului.
"Pentru ca ei să poată mereu să păstreze cu uşurinţă însuşirile nemuritoare, dumnezeieşti şi desăvârşite ale acestei suflări de viaţă, Dumnezeu a aşezat în mijlocul grădinii pomul vieţii, cu roade înzestrate de întreaga esenţă şi plinătate a suflării Sale dumnezeieşti. Dacă nu ar fi păcătuit, Adam şi Eva, precum şi toţi urmaşii lor, ar fi putut să mănânce mereu din roadele pomului vieţii şi, astfel, să păstreze de-a pururea puterea dătătoare de viaţă a harului dumnezeiesc.
"Ei ar fi putut, de asemenea, să-şi păstreze pururea toate puterile trupului, sufletului şi duhului lor într-o stare de nemurire şi tinereţe veşnică, şi ar fi putut continua, în această stare a lor de nemurire şi fericire, pentru totdeauna. În prezent, însă, ne este greu chiar şi să ne închipuim un asemenea har.
"Dar prin gustarea din pomului cunostiintei binelui şi a râului - care a fost înainte de vreme şi împotrivă poruncii lui Dumnezeu - ei au învăţat osebirea dintre bine şi rău şi au fost supuşi tuturor consecinţelor de după nerespectarea poruncii Domnului. Apoi, au pierdut acest dar nepreţuit al harului Duhului lui Dumnezeu, pentru că, până la venirea în lume a lui Dumnezeu-omul, Iisus Hristos, "încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit" (Ioan 7:39).
"Totuşi aceasta nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu nu era în lume deloc, ci doar că prezenţa Sa nu era atât de vădită. Se manifesta doar exterior, şi doar semnele prezenţei Sale în lume au fost cunoscute de oameni. Astfel, de pildă, multe taine legate de mântuirea ce va veni a neamului omenesc i-au fost descoperite atât lui Adam cât şi Evei, după căderea lor. Lui Cain, în ciuda lipsei de cinstire şi a neascultării sale, i-a fost uşor sa înţeleagă vocea care purta harul şi dumnezeirea, în cuvintele acuzatoare. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam L-a văzut pe Dumnezeu şi ziua Sa şi s-a bucurat (Ioan 8:56). Harul Duhului Sfânt lucrând exterior se mai reflecta în toţi proorocii Vechiului Testament şi în sfinţii Israilului.
După aceea, iudeii au întemeiat şcoli proroceşti anume, în care fii proorocilor erau învăţaţi să deosebească semnele manifestării lui Dumnezeu sau a Îngerilor, şi să distingă lucrările Duhului Sfânt de fenomenele naturale obişnuite, ale vieţii pământeşti lipsită de har. Simeon, care L-a ţinut pe Dumnezeu în braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim şi Ana, şi nenumăraţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu au avut parte mereu de diferite apariţii dumnezeieşti, descoperiri, şi au auzit voci, care au fost însoţite de întâmplări minunate vădite. Cu toate că nu cu aceeaşi tărie ca la poporul lui Dumnezeu, prezenţa Duhului lui Dumnezeu a lucrat totuşi şi în păgânii care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, pentru că, chiar şi printre aceştia, Dumnezeu a găsit oamenii aleşi. De pildă, au existat fecioarele-prorociţe pe nume sibile, care şi-au închinat fecioria unui Dumnezeu necunoscut, dar lui Dumnezeu, Ziditorul lumii, atotputernicul ocârmuitor al universului, aşa cum era conceput El de păgâni. Cu toate că filosofii păgâni au rătăcit şi în întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu, totuşi, ei au căutat adevărul, care este iubit de Dumnezeu. Din pricina acestei căutări plăcute lui Dumnezeu, ei s-au putut bucura de Duhul Domnului.
Domnul lăuda astfel adevărul, căci spune El însuşi despre acesta, prin Sfântul Duh: "Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit." (Psalmul 84:12).
"Deci vezi, iubitorule de Dumnezeu, atât la sfântul popor iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cât şi la păgânii care nu-L cunoşteau pe Domnul, s-a păstrat o cunoştinţă despre Dumnezeu - astfel, fiul meu, cu o înţelegere limpede şi raţională a felului în care lucrează Domnul Dumnezeul nostru Sfântul Duh în om, şi cu ajutorul simţămintelor noastre lăuntrice şi exterioare, ne putem încredinţa că aceasta este cu adevărat lucrarea Duhului, şi nu o amăgire a vrăjmaşului. Astfel a fost, de la căderea lui Adam, până la venirea în lume a Domnului nostru Iisus Hristos, în trup.
"Fără această conştientizare perceptibilă a lucrărilor Sfântului Duh, care a fost păstrată mereu în firea omenească, oamenii nu ar fi putut şti cu siguranţă că rodul sămânţei femeii, care fusese făgăduit lui Adam şi Evei, a venit în lume să zdrobească capul şarpelui. (Facerea 3:15).
"La urmă, Sfântul Duh i-a prevestit Sfântului Simeon, care avea atunci 65 de ani, taina zămislirii fecioreşti şi a naşterii lui Hristos din prea-curata şi pururea Fecioara Maria. După aceea, după ce a trăit prin harul Sfântului Duh al Domnului vreme de trei sute de ani, în cel de-al 365-lea an al vieţii sale, el a grăit deschis în templul Domnului: ştia cu siguranţă, datorită darului Sfântului Duh, că acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii, a Cărui zămislire şi naştere dincolo de fire, din Sfântul Duh, i-a fost prezisă de un înger, cu 300 de ani înainte.
Şi mai a fost şi Sfânta Ana, o proorocită, fiica lui Fanuil, care de la văduvie I-a slujit Domnului Dumnezeu, în templul Său, vreme de 80 de ani, şi care era cunoscută ca o văduvă dreaptă, o slujitoare curată a lui Dumnezeu, prin darurile deosebite ale harului pe care le-a primit. Şi ea a anunţat că El este cu adevărat Mesia, Care fusese făgăduit lumii, adevăratul Hristos, Dumnezeu şi Om, Împăratul lui Israil, Care a venit să mântuiască pe Adam şi întreaga omenire.
"Dar când Domnul nostru Iisus Hristos a împlinit întreaga lucrare a mântuirii, după Învierea Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat suflarea de viaţă pe care o pierduse Adam, şi le-a dat lor acelaşi har al Prea Sfântului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam. Dar asta nu a fost tot. Le-a mai spus că este mai bine, pentru ei, ca El să meargă la Tatăl, pentru că dacă nu s-ar duce, Duhul n-ar mai veni în lume. Dar dacă El, Hristosul, se duce la Tatăl, Îl va trimite pe Acesta în lume, şi El, Mângâietorul, îi va îndruma pe ei şi pe toţi ceilalţi ce le vor urmă învăţăturile întru deplinătatea adevărului, şi le va aminti tot ce le-a spus El pe când era încă în lume. Ce a fost apoi făgăduit a fost "har peste har" (Ioan 1:16).
"Apoi, în ziua Rusaliilor, El le-a trimis în mod solemn, într-un vânt puternic, Sfântul Duh, în chipul unor limbi de foc, care i-au luminat pe fiecare dintre ei, au intrat întru ei şi i-au umplut de puterea arzătoare a harului dumnezeiesc, care suflă ca şi cu rouă şi
lucrează cu bucurie în sufletele care iau parte la puterile şi faptele sale (Fapte 2). Şi acest har arzător al Sfântului Duh, care ne este dat nouă tuturor, celor credincioşi în Hristos, prin Taină Sfântului Botez, este pecetluit prin Taină Mirungerii pe părţile osebite ale trupului nostru, după cum este rânduit de către Sfânta Biserică, păstrătoare veşnică a acestui har. Se spune: "Pecetea darului Sfântului Duh." Pe ce ne punem noi pecetea, Înălţimea ta, dacă nu pe vasele care conţin nişte comori foarte preţioase? Dar ce poate fi mai important şi mai preţios pe pământ, decât darurile Sfântului Duh, care ne sunt trimise de sus, în Taina Sfântului Botez? Acest har al botezului este atât de mare şi atât de indispensabil, tât de trebuitor pentru om, încât nici chiar un eretic nu este lipsit de acesta până la moarte; adică, până la sfârşitul perioadei hotărâte de pronia dumnezeiască, ca o încercare de-o viaţă a omului pe pământ, pentru a se vădi ce va putea săvârşi acesta (în timpul acestei perioade care i-a fost dăruită de Dumnezeu) cu mijloacele puterii harului, care i-a fost dat de sus."
"Şi dacă nu am păcătui niciodată după botez, ar trebui să rămânem pentru totdeauna sfinţi ai Domnului, sfinţiţi, neprihăniţi şi liberi de toată necurăţia trupului şi a sufletului. Dar problema este că noi creştem în statură, dar nu creştem în har şi în cunoaşterea lui Dumnezeu, aşa cum a sporit Domnul nostru Iisus Hristos; din contră, ajungem încetul cu încetul din ce în ce mai ticăloşi şi pierdem harul Prea-Sfântului Duh al lui Dumnezeu, devenind păcătoşi în diferite grade, şi oameni foarte păcătoşi. Dar dacă un om este stârnit de înţelepciunea lui Dumnezeu Carele caută mântuirea noastră şi îmbrăţişează totul,şi dacă reuşeşte să-şi închine cele dintâi ceasuri ale zilei lui Dumnezeu şi să se păzească pentru a-I găsi mântuirea veşnică, atunci, în ascultarea glasului său, trebuie să se zorească a dărui o pocăinţă adevărată, pentru toate păcatele sale, şi trebuie să lucreze virtuţile ce se opun păcatelor făptuite. Atunci, prin virtuţile făptuite pentru Hristos, va dobândi Sfântul Duh Care lucrează întru noi şi aşează întru noi Împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu spune în zadar: "Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru." (Luca 17:21) şi că "se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea." (Matei 11:12). Aceştia sunt oamenii care, în pofida legăturilor păcatului care îi încătuşează şi (prin violenţa lor şi împingându-i spre noi păcate) îi împiedică să vină la El, Mântuitorul nostru, cu pocăinţa desăvârşită, spre a se înţelege cu El, se străduiesc să-şi rupă aceste legături, sfidând toată puterea lanţurilor păcatelor - asemenea oameni apar la sfârşit înaintea feţei Domnului, fiind prin harul Său mai
albi decât zăpada. "Veniţi să ne judecăm , zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum este purpura ,ca zăpada le voi albi." (Isaia 1:18)

[Mosh-Neagu]

"Şi trebuie să explic mai departe, Înălţimea ta, deosebirea între lucrările Sfântului Duh, Care sălăşluieşte în chip tainic în inimile celor cred în Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi lucrările întunecimii păcatului, care la propunerea şi îndemnul diavolului, se făptuiesc prădalnic în noi. Sfântul Duh ne aminteşte cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi întotdeauna lucrează biruitor cu El, bucurându-ne inimile şi călăuzindu-ne paşii pe calea păcii, în timp ce duhul mincinos, diavolesc, lucrează în felul opus Domnului, iar lucrările sale în noi sunt răzvrătite, încăpăţânate şi pline de pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii."
"Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac." (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfântului Duh ca răsplată a dreptei credinţe în Iisus Hristos, chiar dacă, din pricina slăbiciunii omeneşti, sufletul său ar muri pentru vreun păcat sau altul, totuşi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos "Care ia păcatul lumii" (Ioan 1:29), şi dăruieşte fără de plată har peste har.
Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi şi omenirii întru Dumnezeu-omul, se spune în Evanghelie: "Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor." (Ioan 1:4); şi mai apoi: "Şi lumina luminează în întuneric; şi întunericul nu a cuprins-o niciodată." (Ioan 1:5). Aceasta înseamnă că harul Sfântului Duh, care ne este dat la botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în pofida căderii omului în păcat, în pofida întunericului care ne înconjura sufletul, nu încetează să lumineze în inimile noastre cu lumina dumnezeiască (care a existat din vremuri străvechi) a meritelor de nepreţuit ale lui Hristos. În cazul lipsei de pocăinţă a păcătosului, această lumină a lui Hristos strigă către Tatăl: "Avva, Părinte! Nu fii supărat de
această lipsă de pocăinţă până la sfârşit (al vieţii sale)." Apoi, la trecerea păcătoşilor pe calea pocăinţei, şterge pe deplin toate urmele păcatului din trecut şi îl îmbracă, încă o dată, pe fostul păcătos, într-un vestmânt al nestricăciunii, ţesut din harul Sfântului Duh. Dobândirea acestuia este scopul vieţii creştine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu.
"Vă voi spune altceva, pentru a putea înţelege mai limpede ce înseamnă harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut şi cum lucrările sale se manifestă, în mod deosebit, în cei ce sunt luminaţi de acesta. Harul Sfântului Duh este lumina care îl luminează pe om. Întreaga Sfânta Scriptură vorbeşte despre aceasta. Astfel, sfântul nostru părinte David a spus: "Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele." (Psalmul 118:105), şi "De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu." (Psalmi 118:92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfânt care este exprimat în Lege, în cuvintele poruncilor Domnului, este făclia şi lumina mea. Dacă acest har al Sfântului Duh (pe care încerc să îl dobândesc cu atâta grijă şi râvnă, încât cuget la dreptele Tale judecăţi de şapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat în mijlocul întunericului grijilor, care sunt de nedespărţit de chemarea înaltă a rangului meu împărătesc, de unde aş putea primi o scânteie de lumină care să-mi lumineze drumul pe cărarea vieţii, ce este întunecată de reaua voinţă a vrăjmaşilor mei?"
"De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, în faţa multor martori, în ce fel harul Sfântului Duh lucrează în oamenii pe care El i-a sfinţit şi luminat cu marile Sale insuflări. Amintiţi-vă de Moise după convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai.
El strălucea atât de tare, cu o lumină atât de grozavă, încât oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit să poarte un voal când a apărut în public. Amintiţi-vă Schimbarea la Faţa a Domnului, în Muntele Tabor. O lumină mare L-a înconjurat "şi veştmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada" (Marcu 9:3), iar ucenicii Săi au căzut cu faţa la pământ de frică. Iar când Moisi şi Ilie I s-au alăturat în acea lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se înfăţişează harul Prea-Sfântului Duh al lui Dumnezeu, într-o lumină nestricăcioasă, tuturor celora care le dezvăluie Dumnezeu lucrarea sa."
Tradus de Manuela Dascălu şi Mircea Narcis

[Mosh-Neagu]

Sfântul Siluan Athonitul spunea: "Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea".
Când eşti îndrăgostit, doar o clipă dacă te gândeşti la fiinţa dragă, tot sufletul tău înfloreşte de o fericire neaşteptată; aşa poţi să îţi dai seama ce mare fericire trăiesc cei care se îndrăgostesc de Dumnezeu şi se gândesc adeseori la El, rugându-se.
Rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu, în care îi spui cele mai ascunse tristeţi sau cele mai strălucitoare bucurii, în care te plângi Lui pentru o nedreptate sau te rogi ca cei dragi să fie feriţi de orice primejdii; în rugăciune îi spui de cine ţi-e dor şi chemi ajutorul îngerilor pentru cei aflaţi în impas. Lui îi spui toate grijile tale, toate dorinţele şi speranţele, Lui îi vorbeşti ca unui părinte drag şi Atotputernic, ca celui mai bun prieten. Ca un copil care, întorcându-se de la grădiniţă, spune dintr-o răsuflare tot ce a făcut în ziua aceea, tot astfel vino ca un copil în faţa Tatălui Ceresc şi, după ce spui rugăciunea Tatăl Nostru, continuă să vorbeşti cu El, povestindu-i despre tine, cerându-i ajutorul, protecţia şi rugându-L să te înveţe cum să te rogi cu adevărat. Când te rogi şi vorbeşti cu El, nu te mai gândi la nimic altceva, ca şi cum atunci exişti pe lume, doar tu şi Dumnezeu. Fii convins până în adâncul fiinţei tale că El ascultă fiecare rugăciune şi te iubeşte nespus de mult.
Să vedem acum de ce unele rugăciuni se împlinesc, iar altele nu. Dacă un copil neascultător şi rău, perseverând în aceste greşeli, îi cere mamei să îi cumpere bomboane, pentru purtarea lui urâtă, mama nu îi îndeplineşte cererea, deşi îl iubeşte. Tot astfel şi Dumnezeu nu îndeplineşte rugăciunile celor răi, care încalcă poruncile Lui. Un copil ascultător şi bun, care nu cere nimic, va primi adesea hăinuţe noi, mâncare bună şi multe altele pe care mama le consideră necesare; dar dacă el nu cere ceea ce îşi doreşte, nu va primi. La fel şi noi, dacă suntem plini de iubire şi bunătate, dar nu ne rugăm niciodată, vom primi daruri de la Dumnezeu, dar nu atât de multe cât am primi dacă am cere mereu şi mereu ajutorul Lui şi al îngerilor Săi.

"Cere şi ţi se va da; bate şi ţi se va deschide!"
Dacă un copil este supărat pe prietenul lui şi o roagă pe mama lui să îl bată pe acel copil, ea nu îi va îndeplini cererea. Tot astfel, Dumnezeu, când ne rugăm pentru răul altor oameni, nu ne ascultă rugăciunile şi nici nu ni le împlineşte. Dacă un copil o întâlneşte pe mama lui pe stradă şi în toată aglomeraţia străzii îi şopteşte timid şi încetişor că ar vrea jucăria aceea, iar în secunda următoare vede o prăjitură şi uită de jucărie, mama nu îi mai cumpără jucăria, fie pentru că în zgomotul străzii nu a auzit ce vrea copilul, fie pentru că el a uitat imediat şi nu a cerut insistent ceea ce dorea.
Tot astfel, dacă noi ne rugăm în treacăt, neatenţi şi obosiţi, spunând seara, în fugă, o rugăciune doar cu buzele fără să fie trăită cu ardoare în adâncul inimii, acea rugăciune este lipsită de viaţă, lipsită de forţă şi nu va fi împlinită de Dumnezeu. În rugăciune trebuie să stăruim plini de credinţă, speranţă şi tenacitate, aşa cum cer copiii mici când vor să obţină ceva de la părinţi.
Un preot spunea despre rugăciune: "Stăruie. Ca un copil care bate la uşă. Bate… şi bate încă… şi bate tare şi îndelung, fără ruşine. Şi cel care iese să deschidă înfuriat, se îmbunează în faţa nevinovăţiei făpturii inoportune… Aşa trebuie să fii înaintea lui Dumnezeu!"
Dacă un copil îi cere mamei să îi cumpere un briceag, dar mama ştie că el este prea mic pentru un astfel de dar şi ar putea să se taie din greşeală sau să lovească pe cineva, din neatenţia jocului, ea nu îi va da ceea ce el a cerut. Tot astfel, când cerem lui Dumnezeu ceva ce ne-ar aduce nefericire şi cădere, Dumnezeu nu ne împlineşte rugăciunea. Doar El, în înţelepciunea Lui desăvârşită, poate cunoaşte cu adevărat ce ne face bine, dar noi de multe ori îi cerem ceea ce credem noi că ne-ar bucura, fără să ştim exact ceea ce ne trebuie. De aceea, cel mai bine este să ne rugăm pentru ca mintea noastră să fie luminată de înţelepciune divină, pentru ca inima noastră să se umple de dragoste şi fericire; să ne rugăm pentru ca rugăciunea noastră să fie arzătoare, puternică şi să aducă în noi pace, har şi intimitate sfântă cu Dumnezeu; să ne rugăm pentru toţi cei dragi în acelaşi fel şi pentru toţi oamenii necunoscuţi care se află în nefericire sau necredinţă, să chemăm asupra lor harul şi binecuvântarea Tatălui Ceresc.
Gustând din rugăciune, mai ales când te rogi din dragoste pentru ceilalţi oameni, vei fi uimit de fericirea cerească pe care o trăieşti astfel, şi vei dori iarăşi şi iarăşi să te asemeni cu îngerii, hrănindu-te zilnic cu pâinea rugăciunii şi cu mierea harului ce coboară asupra ta. Rugându-te, binecuvântarea Tatălui Ceresc te va însoţi pretutindeni, şi îngerii Săi te vor însoţi, luminându-ţi tainele ascunse ale existenţei, protejându-te şi umplându-ţi sufletul de bucurie.
Roagă-te în timp ce mergi la cumpărături sau pe drum spre şcoală, roagă-te când faci curăţenie sau când faci mâncare, roagă-te când te plimbi sau când eşti gata să adormi. Caută tot timpul să simţi prezenţa lui Dumnezeu şi să-I vorbeşti, să-L rogi, să-I mulţumeşti.
De exemplu, spune-I: "Doamne, cu voia Ta, acum fac de mâncare; trimite îngerii Tăi să mă ajute şi să sfinţească tot ceea ce fac şi tot ceea ce gândesc!" Apoi, tot ceea ce faci, fă în prezenţa Lui, adică dă-ţi seama că pentru El nu există pereţii sau tavanul care să Îl împiedice să te vadă. Dă-ţi seama că El te priveşte mereu, că deasupra capului tău se află de fapt un cer nesfârşit, plin de lumina şi bunătatea prezenţei Sale. Când faci de mâncare, fii atent la acest adevăr al prezenţei Lui şi la cerul nesfârşit şi plin de lumină care este deasupra ta. Toate mişcările tale vor fi atunci pline de o atenţie sfântă, ca un copil care ştie că se joacă în prezenţa mamei sale şi doreşte să o bucure. Nu lăsa grijile sau supărările să întunece bucuria comunicării cu Dumnezeu. Roagă-l pe El să îţi poarte de grijă, să rezolve tot ceea ce ţi se pare greu şi încurcat şi vei vedea că prin puterea comunicării tale cu Dumnezeu nimic nu va mai fi greu sau trist.
Roagă-te cu adevărat şi cu stăruinţă. Dumnezeu revarsă harul şi pacea unei fericiri cereşti peste sufletul şi peste viaţa celor care se roagă. Rugăciunea nu este o teorie, ci viaţă practică, aducătoare de nesfârşită bucurie, în care ne asemănăm îngerilor şi sfinţilor.