alinarea sufletului ranit

S-ar putea ca dupa ce voi scrie ce urmeaza sa devin cel mai antipatic om din univers.Este o posibilitate pe care mi-o asum fie si datorita faptului ca Sfanta Scriptura cred ca sustine ce urmeaza sa spun.Textul este,in esenta,o parafrazare dupa un articol citit.Pedeapsa este un act al lui Dumnezeu.Purtarea Crucii este alegerea crestinului.Pe Cruce si Hristos si talharii au simtit durere cand cuiele le strapungeau mainile.Doar oare era aceiasi durere,avea aceiasi motivatie?Cu siguranta nu.Cei doi plateau pentru ceea ce facusera,judecati si gasiti vinovati fie si de oameni,lucru recunoascut chiar de ei.Hristos era acolo in baza alegerii Lui,in ascultare fata de voia Tatalui.

In general oamenii trec prin necazuri in viata si s-a impamantenit expresia ,,imi duc crucea".Fie ca omul este credincios sau nu,fie ca face ce considera el sau voia Domnului,atat timp cat nu protesteaza si isi duce ,,crucea"-n liniste si chiar impacare de sine,la unii fiind un fel de resemnare fatalista de-a dreptul,este considerat ca un om ce isi duce crucea,ce isi accepta soarta cu toate necazurile ei.O viata intr-o lume cazuta-n pacat,fie si logic,presupune ca te vei confrunta cu asa ceva.De aici incep sa devin de-a dreptul antipatic.Asta nu inseamna sa iti duci crucea.Asta inseamna sa fii sluga netrebnica(Luca 17:7-10).Adica este baza,se subintelege ca de la asta pleci pe drumul Credintei,unde daca nu sunt spini nu va fi nici Cruce.Marea majoritate raminem cantonati in acesta etapa,considerand ca am facut tot ce trebuia,sau si mai rau,crezand ca suntem chiar ucenici ai Domnului.Este o comoda mediocritate a noastra,in general mergem la biserica nu pentru a invata cum sa devenim sfinti ci pentru a ne bucura de propria religie,micul nostru idol interior ascuns cu dibacie dupa o evlavie ce l-ar fi facut sa roseasca pana si pe fariseul coleg de marturisire,dar nu si de traire,cu vamesul.Comparativ cu primii crestini avem o incredibil de scazuta aderenta la suferinta.Insa imi este teama ca urmarea lui Hristos,drumul Crucii,este cu mult mai mult de atat.In cazul dramatic de-a dreptul marea majoritate considera ca nu au gresit chiar atat de mult comparativ cu nivelul suferintei din viata,aruncand astfel cuvintele Apostolului Petru(I Petru 2:20) in derizoriu.Plecam,desi nu recunoastem asta,de la premiza ca nu suntem chiar atat de vinovati.

Marea majoritate a oamenilor ar fi extrem de bucurosi daca Dumnezeu nu le-ar cerceta foarte indeaproape treburile personale.Vor sa-i mantuiasca,sa-i faca fericiti si la final sai duca-n Rai,dar sa nu fie prea indiscret cu comportamentul si slujirea lor.Insa urmarea lui Hristos s-ar putea sa insemne,si in acest caz,mai mult de atat.In Predica de pe Munte,Mantuitorul a spus : ,,Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!"Rezulta de aici extrem de clar diferenta in durerea talharilor si durerea lui Hristos,dintre durerea de zi cu zi,si durerea rezultata din urmarea Lui.A-ti duce Crucea inseamna sa-l urmezi pe Hristos si sa suferi din acesta cauza,din acesta marturisire si traire,nu din alta,in caz contrar si un membru bahai cu ceva resemnare de sine in fata adversitatii vietii putand fi considerat un ucenic.Marea majoritate nu ajungem la acest nivel,raminem la primul,de a ne supune voii lui Dumnezeu macar ca nici in putine nu am fost credinciosi.Cei ce-l urmeaza pe Hristos,cu fapta vorba si trairea,sunt cei care sunt deja cenusa pe interior pentru lume,pentru ca Dumnezeu sa se aseze pe tronul Sau in inima lor.Noi,ultimii din coada dreptilor,daca suntem fie si pe acolo,inca mai palpaim plini de pofte pentru lume,de reprosuri la adresa lui Dumnezeu si de mediocritate spirituala pe sistem ,,las ca merge si asa".Poate,dar nu pe pe urmele Crucii lui Hristos.

Sa-l urmezi pe Hristos este un drum plin de suferinta,niciodata Mantuitorul nu a lasat sa se inteleaga ca va fi altfel.Nu ceea cu care avem de-a face in mod uzual,ci cea rezultata din mrturisirea si urmarea Lui,si acolo durerea si suferinta pot fi coplesitoare.Putini pot asta si cred ca Dumnezeu stie si tocmai de aceea are o mila infinita.Ne iarta desi oferim atat de putin,suntem dispusi la atat de putin.Daca s-ar putea am vrea liniste si fericire aici si un loc pe un norisor roz cu o harpa dincolo.Ma tem ca lucrurile nu stau chiar asa.Daca vrei sa-l urmezi pe Hristos esti strain si calator prin acesta lume,ochii tai sunt deja spre Cer.Daca vrei sa aiba mila Dumnezeu de tine atunci macar accepta ceea ce vei primi in viata asta.Unii venim la Cristos pentru mila,altii din dragoste si bucuria de a-l urma.Mantuitorul ne iubeste insa prea mult,a suferit prea mult,ca sa ne lasa-n nebunia noastra,cumva gaseste o cale sa aiba mila de toti,si de cei care dau navala in Imparatia Cerurilor si de cei care precum broasca testoasa,mergem mai greu.Pana la urma a ajuns si ea pe Arca lui Noe :)

[laurastifter]

În prealabil postat de Scotland The Brave

S-ar putea ca dupa ce voi scrie ce urmeaza sa devin cel mai antipatic om din univers.Este o posibilitate pe care mi-o asum fie si datorita faptului ca Sfanta Scriptura cred ca sustine ce urmeaza sa spun.Textul este,in esenta,o parafrazare dupa un articol citit.Pedeapsa este un act al lui Dumnezeu.Purtarea Crucii este alegerea crestinului.Pe Cruce si Hristos si talharii au simtit durere cand cuiele le strapungeau mainile.Doar oare era aceiasi durere,avea aceiasi motivatie?Cu siguranta nu.Cei doi plateau pentru ceea ce facusera,judecati si gasiti vinovati fie si de oameni,lucru recunoascut chiar de ei.Hristos era acolo in baza alegerii Lui,in ascultare fata de voia Tatalui.

In general oamenii trec prin necazuri in viata si s-a impamantenit expresia ,,imi duc crucea".Fie ca omul este credincios sau nu,fie ca face ce considera el sau voia Domnului,atat timp cat nu protesteaza si isi duce ,,crucea"-n liniste si chiar impacare de sine,la unii fiind un fel de resemnare fatalista de-a dreptul,este considerat ca un om ce isi duce crucea,ce isi accepta soarta cu toate necazurile ei.O viata intr-o lume cazuta-n pacat,fie si logic,presupune ca te vei confrunta cu asa ceva.De aici incep sa devin de-a dreptul antipatic.Asta nu inseamna sa iti duci crucea.Asta inseamna sa fii sluga netrebnica(Luca 17:7-10).Adica este baza,se subintelege ca de la asta pleci pe drumul Credintei,unde daca nu sunt spini nu va fi nici Cruce.Marea majoritate raminem cantonati in acesta etapa,considerand ca am facut tot ce trebuia,sau si mai rau,crezand ca suntem chiar ucenici ai Domnului.Este o comoda mediocritate a noastra,in general mergem la biserica nu pentru a invata cum sa devenim sfinti ci pentru a ne bucura de propria religie,micul nostru idol interior ascuns cu dibacie dupa o evlavie ce l-ar fi facut sa roseasca pana si pe fariseul coleg de marturisire,dar nu si de traire,cu vamesul.Comparativ cu primii crestini avem o incredibil de scazuta aderenta la suferinta.Insa imi este teama ca urmarea lui Hristos,drumul Crucii,este cu mult mai mult de atat.In cazul dramatic de-a dreptul marea majoritate considera ca nu au gresit chiar atat de mult comparativ cu nivelul suferintei din viata,aruncand astfel cuvintele Apostolului Petru(I Petru 2:20) in derizoriu.Plecam,desi nu recunoastem asta,de la premiza ca nu suntem chiar atat de vinovati.

Marea majoritate a oamenilor ar fi extrem de bucurosi daca Dumnezeu nu le-ar cerceta foarte indeaproape treburile personale.Vor sa-i mantuiasca,sa-i faca fericiti si la final sai duca-n Rai,dar sa nu fie prea indiscret cu comportamentul si slujirea lor.Insa urmarea lui Hristos s-ar putea sa insemne,si in acest caz,mai mult de atat.In Predica de pe Munte,Mantuitorul a spus : ,,Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!"Rezulta de aici extrem de clar diferenta in durerea talharilor si durerea lui Hristos,dintre durerea de zi cu zi,si durerea rezultata din urmarea Lui.A-ti duce Crucea inseamna sa-l urmezi pe Hristos si sa suferi din acesta cauza,din acesta marturisire si traire,nu din alta,in caz contrar si un membru bahai cu ceva resemnare de sine in fata adversitatii vietii putand fi considerat un ucenic.Marea majoritate nu ajungem la acest nivel,raminem la primul,de a ne supune voii lui Dumnezeu macar ca nici in putine nu am fost credinciosi.Cei ce-l urmeaza pe Hristos,cu fapta vorba si trairea,sunt cei care sunt deja cenusa pe interior pentru lume,pentru ca Dumnezeu sa se aseze pe tronul Sau in inima lor.Noi,ultimii din coada dreptilor,daca suntem fie si pe acolo,inca mai palpaim plini de pofte pentru lume,de reprosuri la adresa lui Dumnezeu si de mediocritate spirituala pe sistem ,,las ca merge si asa".Poate,dar nu pe pe urmele Crucii lui Hristos.

Sa-l urmezi pe Hristos este un drum plin de suferinta,niciodata Mantuitorul nu a lasat sa se inteleaga ca va fi altfel.Nu ceea cu care avem de-a face in mod uzual,ci cea rezultata din mrturisirea si urmarea Lui,si acolo durerea si suferinta pot fi coplesitoare.Putini pot asta si cred ca Dumnezeu stie si tocmai de aceea are o mila infinita.Ne iarta desi oferim atat de putin,suntem dispusi la atat de putin.Daca s-ar putea am vrea liniste si fericire aici si un loc pe un norisor roz cu o harpa dincolo.Ma tem ca lucrurile nu stau chiar asa.Daca vrei sa-l urmezi pe Hristos esti strain si calator prin acesta lume,ochii tai sunt deja spre Cer.Daca vrei sa aiba mila Dumnezeu de tine atunci macar accepta ceea ce vei primi in viata asta.Unii venim la Cristos pentru mila,altii din dragoste si bucuria de a-l urma.Mantuitorul ne iubeste insa prea mult,a suferit prea mult,ca sa ne lasa-n nebunia noastra,cumva gaseste o cale sa aiba mila de toti,si de cei care dau navala in Imparatia Cerurilor si de cei care precum broasca testoasa,mergem mai greu.Pana la urma a ajuns si ea pe Arca lui Noe :)

Minunat mesaj! Şi foarte frumos exprimat!
Felicitări!
"Când împlineşti o poruncă, aşteaptă ispita pentru ea, căci dragostea faţă de Hristos se probează prin cele potrivnice." (Sfântul Marcu Ascetul)

Motto: Ezechiel 18:20-32

Mereu am fost impresionat de capacitatea sfintilor de a sintetiza esenta in putine cuvinte.O lectie demna de retinut dar,din pacate,eu neputand sa ma ridic la acest standard,voi continua tot cu o scurta parafrazare.Nu te supara Doamne pe mine,sunt Iona in fiecare clipa si Zacheu in copac in cel mai bun caz.Va multumesc pentru aprecieri dar meritul meu,in afara unei introspectii concretizata intr-o analiza publica,un fel de exortatie mascata,este minim,ca sa nu spun nul.Un om al lui Dumnezeu drag mie,Samuel Rutherford, spunea ca ,,Dumnezeu ne-a chemat de partea lui Hristos si vantul bate acum in fata lui Hristos pe acest taram.De vreme ce esti cu EL nu te poti astepta la coasta ferita de vant sau la partea insorita a povarnisului".

Daca ar fi sa ma intrebe cineva ,,Domne,da Hristos asta al tau,acest evreu obscur(cum l-a numit batjocoritor cineva)era domne macar onest?"raspunsul ar fi: ,,Cu siguranta da.A fost un realist in cel mai pur sens al cuvantului.Nicaieri in Evanghelii nu apare,in discursul Sau,ceva himeric.A spus ascultatorilor Sai tot adevarul si i-a lasat sa decida.Se intrista de starea de retragere a unui pe care il chema(tanarul bogat de exemplu) dar nu alerga dupa el cu o credinta facila si lesne de acceptat.Nu incerca sa-l castige cu false promisiuni,EL a vrut mereu ca oamenii sa-l urmeze stiind pretul pe care il vor plati sau sa mearga pe caile lor.Recunosc ca sunt un adversar ,,die hard" al evanghelismului modern,un fel de ,,happy land"unde crestinul pare sa manance etnobotnice dimineata,la pranz si seara de atata fericire karmica.

Pana la urma ce are domne Hristos sa ne ofere?Pai sa vedem,asa din viteza specifica lumii in care traim:iertare de pacate,curatire launtrica,pace cu Dumnezeu,viata vesnica,biruinta asupra ispitei,invierea din morti,trup glorificat,nemurire,darul Duhului Sfant si un lacas in Casa Domnului.Orice om normal la teasta ar deschide ochii mari cat cepele si l-ar urma fugind cu mult peste ce poate oferi Usain Bolt.Ce face lumea actuala,asta din care facem parte,in fata la asa ceva?Respinge oferta.Oricat de nebunesc ar parea,asta face,uitati-va in jur.Oricine ar intreba:,,Pai ce vreti mai mult de atat?".Aici este problema:nimeni nu vrea mai mult de atat sau atat,ci mai putin de atat.Urmarea lui Hristos,peste vorbe goale,inseamna sa platesti un pret,care,in anumite situatii,poate fi chiar viata ta,familia,sanatatea,averea,totul.Dai totul pentru a primi tot.Nimeni proape nu mai doreste asta si atunci ne uitam spre Cruce si ii spunem ,,Multumim,ce frumos,da se poate fara sa ma doara,ca doar te-a durut pe tine suficient,nu?"

Cand accepti sa-L urmezi pe EL,tu te schimbi dar lumea nu se schimba,vantul iadului din ea te va lovi si mai rau.Multi nu renunta la partea insorita a povarnisului,marea majoritate,putini insa,de-a lungul timpului,au refuzat sa se intoarca in fata furtunii,un fel de calatori in calea lupilor.Stiind ca lumea l-a urat,si il uraste si azi pe Hristos fara motiv,au stiut ca ii va ura si pe ei dar,pentru slava lui Dumnezeu,au ramas neclintiti pe acesta cale.As incheia cu un citat: ,,Poate ca intreaga situatie ar putea fi redusa la o chestiune de credinta sau necredinta.Credinta vede de departe triumful lui Hristos si este gata sa infrunte orice dificultate ca sa aiba parte de EL.Necredinta nu este sigura de nimic,decat de faptul ca uraste vantul si ii place partea insorita a povarnisului.Fiecare om va trebui sa decida pe care parte va urca Golgota."

Dumnezeu sa vegheze asupra noastra.

În prealabil postat de Scotland The Brave

S-ar putea ca dupa ce voi scrie ce urmeaza sa devin cel mai antipatic om din univers.Este o posibilitate pe care mi-o asum fie si datorita faptului ca Sfanta Scriptura cred ca sustine ce urmeaza sa spun.

Asteptam sa vad motivul pentru care ai putea deveni acel antipatic incomparabil...

În prealabil postat de Scotland The Brave

In general oamenii trec prin necazuri in viata si s-a impamantenit expresia ,,imi duc crucea".Fie ca omul este credincios sau nu,fie ca face ce considera el sau voia Domnului,atat timp cat nu protesteaza si isi duce ,,crucea"-n liniste si chiar impacare de sine,la unii fiind un fel de resemnare fatalista de-a dreptul,este considerat ca un om ce isi duce crucea,ce isi accepta soarta cu toate necazurile ei.O viata intr-o lume cazuta-n pacat,fie si logic,presupune ca te vei confrunta cu asa ceva.De aici incep sa devin de-a dreptul antipatic.Asta nu inseamna sa iti duci crucea.Asta inseamna sa fii sluga netrebnica(Luca 17:7-10).Adica este baza,se subintelege ca de la asta pleci pe drumul Credintei,unde daca nu sunt spini nu va fi nici Cruce.Marea majoritate raminem cantonati in acesta etapa,considerand ca am facut tot ce trebuia,sau si mai rau,crezand ca suntem chiar ucenici ai Domnului.Este o comoda mediocritate a noastra,in general mergem la biserica nu pentru a invata cum sa devenim sfinti ci pentru a ne bucura de propria religie,micul nostru idol interior ascuns cu dibacie dupa o evlavie ce l-ar fi facut sa roseasca pana si pe fariseul coleg de marturisire,dar nu si de traire,cu vamesul.Comparativ cu primii crestini avem o incredibil de scazuta aderenta la suferinta.Insa imi este teama ca urmarea lui Hristos,drumul Crucii,este cu mult mai mult de atat.In cazul dramatic de-a dreptul marea majoritate considera ca nu au gresit chiar atat de mult comparativ cu nivelul suferintei din viata,aruncand astfel cuvintele Apostolului Petru(I Petru 2:20) in derizoriu.Plecam,desi nu recunoastem asta,de la premiza ca nu suntem chiar atat de vinovati.

Ai marcat foarte frumos si explicit, asa este, suntem doar niste slugi netrebnice. Mie mi-a luat foarte mult timp sa vad asta si din nefericire nici nu ma pot ridica mai sus de acest statut. S-ar putea chiar si aceasta pretentie sa fie mare... o sluga totusi indeplineste poruncile stapanului... E trist...
Oricum, mi-a placut mult ce ai scris.

[Pestisorul de Aur]

Toti avem nevoie de astfel de cuvinte de alinare precum cele de la inceputul topicului.Fara macar o alinare spirituala/sufleteasca e greu sa treci prin si peste necazuri in viata.Fara pace sufleteasca e greu sa faci asta.Se poate sa ai pace sufleteasca si sa fi in necaz?cum a fost Iov, Hristos?Cum au fost sfintii?Ce i-a facut determinat sa-l urmeze pe Hristos pana la moarte?

[Mosh-Neagu]

@Scotland The Brave, "strigatul pe care-l inaltam nu-i decat un semn zgomotos al nepasarii."
Te-ai dezlantuit "frumos" si ti-ai spus "of"-ul, dar fiecare dintre noi este o victima, fiindca fiecare facem greseala de a privi mai inainte catre ceilalti si mai apoi in interiorul nostru.
As zice ca este adevarat tot ce spui tu, dar... "Ce este Adevarul", dragul meu? Vrajmasul ESTE stapanitorul acestei lumi, iar noi ne petrecem veacul aici. De cum deschizi ochii, esti "croit" sa-i slujesti vrajmasului si, daca nu s-ar milostivi Dumnezeu sa ne mai puna cate o piedica, am crede ca le putem face pe toate fara ajutorul Lui. Totul in jur este o provocare si iti trebuie neaparat un "ceva" special, pentru a vedea lucrurile intr-o alta lumina fata de cum par la prima vedere. Pana si rugaciunea de baza a crestinului, o intelegem eronat si dupa bunul plac. Nu e de-ajuns ca trecem peste "Faca-se voia Ta!" ca si cum nu ne priveste si pe noi, nu e de-ajuns ca noi NU iertam niciodata gresitilor nostri si suntem gata sa ne luam la hartza in orice clipa, dar mai ales ii tot cerem sa ne fereasca de ispite, desi NUMAI prin ispite, ne putem rupe de vrajmas...
Acceptarea Crucii, are multe nuante si nici un caz nu se potriveste cu altul. Cand te lupti cu vehementa spunand: "Da' ce, eu sunt mai prost?", i-am facut deja jocul vrajmasului si de fapt nu realizam ca mult mai mult avem de castigat daca lasam de la noi. Daca insa povara Crucii ni se pare coplesitoare si parca ne lasa puterile la jumatatea drumului catre dealul Golgotei, trebuie sa ne straduim pana la cea mai de pe urma suflare. Resemnarea nu-i bineplacuta la Dumnezeu, iar daca femeia cananeianca a primit binecuvantare datorita insistentei ei, tot asa oricare dintre noi, putem primi ajutor si puteri inzecite pentru sustinerea Crucii pe umerii nostri.
Revenind la subiect, cred ca mai buna alinare decat rugaciunea, nimeni pe lumea aceasta nu ne-o poate da.

E corect ce spui Moshule.Nu ne-a trimis Hristos degeaba pe fiecare-n camaruta Lui pentru a ne ruga Tatalui eliberati de ipocrizia des intalnita in colectivitate: ,,fiindca fiecare facem greseala de a privi mai inainte catre ceilalti si mai apoi in interiorul nostru."(am citat din texul tau). Probabil stia ca starea de gratie din Faptele Apostolilor 2:42-47 nu va dura prea mult in acel mod.Doar este lumea celui amintit de tine, care,spre diferenta de noi,este convins si de existenta Iadului si de cele scrise in Scripturi.Daca Hristos s-a dus in Cer sa ne pregateasca lacasuri,ei bine celalalt ne pregateste si el ceva.Intentioneza sa ne ia cu el pentru o eternitate,in iadul numit absenta lui Dumnezeu.Un avantaj il reprezinta resemnarea si mediocritatea prezentului,eu vorbesc din perspectiva mea,nu ma inscriu in ,,sfintii" carora li-se adresau Apostolii.Daca intalniti undeva in Scripturi faptul ca Hristos sau Apostolii au spus sa ne multumim cu putin,sau cu ce este comod,sau cu compromisul fiecaruia,eu imi pun cenusa-n cap pt ca ne facem singuri viata amara.Dar ei ne-au indemnat sa mergem spre desavirsire,nu spre altceva.Noi ne cantonam in mai putin din motive pe care,in general,prefer sa le rezum la propria mea persoana.Mai mult decat atat ni-se cere sa dam dovada de curaj in fata Satanei cu armata lui de ingeri cazuti,lumii,firii noastre pacatoase,perspectivelor mai putin placute,intrucat nu suntem singuri in lupta asta(privirea spre Cruce si spre Cer).Lasii merg in Iad(Apocalipsa 21:8).Nu prea arata a cale de mijloc.

Dar sa revin rapid la partea dedicata rugaciunii,pentru ca acolo cred ca ai atins un punct nevralgic in lumea actuala.Exista o cale de a-ti verifica rugaciunea: ,,Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu."(Matei 5:8).Nu insist pe sintagma ,,vor vedea pe Dumnezeu"(desi ar merita fie si din perspectiva Vechiului Testament cu privire la accesul in Sfinta Sfintelor)si m-as concentra pe expresia ,,curati cu inima".Din ce am verificat,tremenul grecesc folosit este ,,katharos" cu forma de plural katharoi.Depinde ce sens in dai in acel context,in general o sintagma se poate defini in functie de contextul dat.Sintagma acesta ar merge asociata cu vreo patru alte cuvinte,cu diferite sensuri in diferite contexte,insa toate asocierile descriu in esenta ceva ce este pur si fara urma a raului.Si atunci se pune problema care ar fi traducerea,intelesul,pentru expresia ,,ferice de ce katharoi in inima".Cea mai apropiata traducere duce la ideea de autoexaminare: ,,ferice de aceia ale caror minti sunt pure,sincere,deschise." O conditie a fericirii (vederea lui Dumnezeu) care presupune cel mai mare efort:examinarea cu onestitate a propriilor motivatii,motivatia curata fiind lucrurul cel mai rar din lume.Ca si raspuns divin,binecuvantarea este indreptata spre omul pe care inima sincera si curata,in credinta, il determina sa faca totul ca pentru Dumnezeu si implicit spre gloria Lui.Care glorie,biblic vorbind,din nefericire pentru micul las din fiecare dintre noi,nu cunoaste cale de mijloc dar sper si eu ca broasca testoasa ca Mantuitorului ii va fi mila pana si de aceasta ticalosie lasa a noastra.Si inchei cu fraza ta magistrala,ca sa finalizez ideea:

,,Pana si rugaciunea de baza a crestinului, o intelegem eronat si dupa bunul plac. Nu e de-ajuns ca trecem peste "Faca-se voia Ta!" ca si cum nu ne priveste si pe noi, nu e de-ajuns ca noi nu iertam niciodata gresitilor nostri si suntem gata sa ne luam la hartza in orice clipa, dar mai ales ii tot cerem sa ne fereasca de ispite, desi numa prin ispite, ne putem rupe de vrajmas..."

Dumnezeu sa-ti ajute mai omule,copil al lui Dumnezeu,pentru bunatatea de care dai mereu dovada in ceea ce scrii,ma numar printre cei care te citesc cu bucurie.

Draga Scotland si draga Moshule,
permiteti/mi sa ma opresc o clipa la un fragment din postarea comentata si anume:
"dar mai ales ii tot cerem sa ne fereasca de ispite, desi numa prin ispite, ne putem rupe de vrajmas..."
Sunt putin nedumerit...
Marturisesc ca nu ma rog Domnului sa ma fereasca de ispite. De ce? Pai, atat cat am cercetat in cartile ortodoxe (pe cele de alte confesiuni inca nu le-am studiat) si am incercat sa pricep, ispita nu poate lipsi din viata crestinului, din varii motive sau ratiuni, din iconomia lui Dumnezeu, asa cum putem pricepe.
Ceea ce cred ca fac atunci cand ma rog, este sa chem in ajutor pe Domnul atunci cand eu, deja ispitit, dorm in nestire dus molcom de vraja ispitei, ca un barosan tolanit la soare pe yahtul sau, in sezlong, de-a lungul Amazonului, sa zicem...
Sau, mai ca la mine acasa, la tara, ca porcul care nu se opreste din hapaiala pana nu plesneste de-a binelea. (mai bun exemplu ar fi vaca, ea "se umfla" cand maninca anumite ierburi si, de obicei, daca se umfla atunci moare).
Daca am inteles bine, pericolul este aceasta amorteala, ducere la nesfarsit cu presul, lipsa trezviei celei mai elementare (in cazul meu), adormirea simtului pericolului, lafairea, terfelirea. Cred ca acestea sunt ipostazele in care ma tem ca ma pot afla si, atunci, rog pe Domnul sa intervina pentru a opri aceasta tarare a mea prin noroiul pacatului, si ma vad ca lesul lui Hector tarat de carul lui Ahile in jurul cetatii fiecarei zile...
Nu ma lasa sa ma duc, Doamne, ca frunza de laur pe apa... Pune-mi o stavila, ceva, sau mai bine da-mi putina mahnire, o durere, o simtire mai subtire... Ori de-a dreptul ia-ma de urechi si trage-ma in sus, ridica-ma din nesimtirea si necredinta mea, precum odinioara L-ai ridicat pe Petru, "putincredinciosul", cand se scufunda in mare...
Cam asa ceva, cam asa suna in mine "Si nu ne duce pe noi in ispita"...
Iertati, daca am spus ceva nelalocul lui.

[Antonela]

Domnilor v as ruga sa ma lamuriti si pe mine cu ceva.
Am o matusa care se afla in mare suferinta, este pe patul de moarte....si trecand in vizita pe la ei ieri....am aprins o lumanare! intre timp am zis ca poate vine preotul sa faca o rugaciune pentru ea ca tare se chinuie....
O verisoara de a matusii mele auzind de preot, mi a zis ca preotul degeaba vine, ca nu e bine....ca este mare pacat sa intoarca sufletul ei...ca ea acum se chinuie sa si dea sufletul!
M am mahnit tare si nu am stiut ce sa zic...dar cred ca preotul ar zice el o rugaciune pentru sufletul ei...ca rugaciunea mea, a unui pacatos e neputincioasa si Preotul are putere mai mare de la Dumnezeu.
Cata nevoie are de rugaciune....cat se chinuie saraca!
Exista oare pacatul intoarcerii sufletului unui om care se tanguie sa moara....de catre vreun crestin care sta langa el pe patul de moarte?
Inteleg lupta ce se da dintre trup si suflet...si ce e acolo....cata durere pentru sarmanul suflet...
Stiu ca se zice ca omul nu si poate da sufletul langa rude...si ca e mai bine sa plece din camera rudele muribundului si sa fie cineva din afara sau mai puternic care sa i tina lunmanarea dar totusi exista pacatul asta?...
si daca sunteti amabili..o sursa bibliografica in cazul in care aveti cunostinta de asa ceva!
Va multumesc

[Antonela]

Doamne ajuta!