Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

15.11.2011, 0610

Erethorn
Senior Member

Data înregistrării: 28.12.2009
Locaţie: Timisoara
Religia: Catolic
Mesaje: 1.750

Domnule doctor, dumneavoastra aveti ca semnatura un citat foarte frumos, cu care sunt intru totul de acord:

SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea"

Haideti sa aplicam acest criteriu al Sf. Marcu Ascetul la discursul dumneavoastra, si deci sa analizam cam cat adevar se poate afla in urmatoarea expresie smerita, blanda si iubitoare care va apartine:

La urmă arătăm cum din minciună provine sadismul demonic al papalităţii.

Expresia smerită, blândă si iubitoare… în adevăr are aceeaşi rădăcină ca şi expresiile următoare din Sfânta Scriptură:

Apoc.2:2. Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat mincinoşi;
Apoc.2:9. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat, şi hula din partea celor ce zic despre ei înşişi că sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei.
II.Ioan 1:6. Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru iubire.
II.Ioan 1:7. Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul.
II.Ioan 1:8. Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină.
II.Ioan 1:9. Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul.
II.Ioan 1:10. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!
II.Ioan 1:11. Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.
Iuda 3 Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.
Iuda 4 Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.
Iuda 8 Asemenea deci şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle (cereşti).
Iuda 10 Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvântătoare, - ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.
Iuda 11 Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core.
Iuda 12 Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi,
Iuda 13 Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie.Iuda 16 Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste.
Iuda 17 Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos,
Iuda 18 Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite.
Iuda 19 Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul.

Şi multe altele…
Expresia mea este o palidă contrapondere la mândria, furia şi urâtoarea dâră murdară a papalităţii în istorie. Vedeţi… noi facem apologie, nu asasinate în masă.
Cu durere şi dragoste, chiar şi pentru papa, ca să revină în sfârşit la Sfânta Biserică, să se poată mântui, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Din cartea GEORGES BLOND
FURIOŞII DOMNULUI
Catolici şi protestanţi : patru veacuri de fanatism

paginile 148-158
Dictatura lui Calvin
— în sfîrşit, copiii noştri vor putea învăţa să citească Ouar şi eu vreau sa învăţ să scriu şi să socotesc mai bine: Mulţi oameni sînt foarte mulţumiţi că s-a deschis şcoala asta, ştiu cîteva familii care se duc ia scoală în fiecare zi copii şi părinţi. Cum, încă nu ştiţi unde se găseşte'? Sala „Boytet" la Crucea de Aur. Mai era şi cea ele la Versonnex, in cartier, dar era situată departe pentru copii şi dealtfel şcoala aceea nu era de ajuns.
Fireşte, aceste cuvinte de mai sus, schimbate între gene-vezi în toamna anului 1532, n-au fost înregistrate la mag¬netofon, dar substanţa lor e istorică. Nouă, cărora instruc¬ţiunea ne esie împărţită cu tot atîta dărnicie ca şi apa de băut. ne este greu să ne închipuim foamea şi setea de cunoştinţe a populaţiei de la oraşe m secolul al XVI-lea. Pe măsură ce se dezvoltau industria şi comerţul, analfabeţii sufereau în viata profesională de pe urma ignoranţei lor. înfiinţarea la Geneva a şcolii de la Crucea de Aur a stîrnit entuziasm. Iniţiativa se datora lui Antoine Froment, cleric reformat, venit din Neufchâtel. Copiii, ca şi adulţii, pri-meau acolo o instrucţiune elementară: învăţau să scrie, să citească şi să socotească. Se înghesuiau care mai de care şi nu vedeau nici un rău ca învăţământul să fie com¬pletat cu comentarii pe marginea Noului testament. Iniţia¬tiva lui Froment nu era numai „socială", ci şi dibace, ea râspîndea ideea că între Reformă şi instrucţiune se poate pune semnul egalităţii.
Reforma sosită din Germania a invadat Geneva, ca o armată puternică ce întîmpină puţină rezistenţă. Au fost şi unele tulburări, cîţiva morţi, o intervenţie a trupelor ducelui de Savoia pe sub zidurile oraşului, episcopul a trebuit să fugă, mai curînd intimidat decît alungat de o răzmeriţă populară. Dar oraşul a fost cucerit cu foarte mică vărsare de sînge şi fără nici un martir. în cele din urmă, consiliul general adoptă o hotărîre potrivit căreia populaţia Genevei „va trăi în conformitate cu cuvîntul Domnului". Majoritatea catolicilor care nu se converteau plecau din oraş.
Cu tot acest succes relativ lesnicios, numele Genevei rămîne asociat în istoria antagonismului dintre catolici şi protestanţi cu o idee de violenţă, de asprime necruţătoare. Şi în acest oraş s-au auzit ţipetele schingiuiţilor, a fost văzut înălţîndu-se fumul rugurilor. Putem să ne dăm seama destul de uşor de ce. s-au petrecut acele lucruri şi cum.
în a doua jumătate a lunii iulie 1.536, un călător de vreo treizeci şi cinci de ani, slab, cu faţa gălbejită şi străvezie, cu o barbă lungă, subţire şi foarte ascuţită, se opri la un han de lîngă poarta Cornavin, spunînd că ar dori să înnopteze acolo. Povesti că venea de la Ferrara şi se ducea la Basel şi îşi arătă paşaportul. Se numea Jean Calvin.
Calvin nu avea treizeci şi cinci de ani cînd sosi la hanul de la poarta Cornavin, ci douăzeci şi şapte. Părea mai bătrîn, deoarece organismul său şubred şi bolnăvicios era deja uzat de muncă, de interminabilele călătorii pe drumurile Europei occidentale şi de asemenea, fâră-ndo-îală, de un foc lăuntric intens şi stâpînit, foc şi gheaţă totodată, care avea să facă din el exact contrarul unui om deschis.
De-abîa se instalase la han ca să îmbuce ceva de regim, cînd îi văzu intrînd în sală ca o furtună pe călugărul re¬format Jean Farel. Am mai întîinit acest personaj la Meaux ; părăsind cenaclul, s-a dus să întemeieze la Paris prima biserică luterană clandestină.
Nimic nu-i inspira mai multă silă lui Calvin decît efu¬ziunile, tărăboiul, indiscreţia. Şi iată-i îmbrăţişat, scuturat, asurzit de piticul roşcovan, care îi povestea despre admi¬rabila instaurare a protestantismului la Geneva, care-i spunea în ce măsură a contribuit el, Farel, la această chestiune şi care conchidea — în acea clipă Calvin se trase înapoi, gest care rămase vestit — că cucerirea nu era asi-gurată şi că era nevoie ca el, Calvin, să rămînă la Geneva pentru a evangheliza oraşul pînă în adîncurile lui, pînă la rădăcină.
— Dar, spuse Calvin, eu mă duc la Basel, mă duc să
studiez. Trebuie să mă păstrez disponibil pentru aceste
studii.
Farel scoase un răget cînd auzi un cleric spunînd că vrea să se păstreze disponibil.
— Am să-I rog pe Dumnezeu, sfîrşi el prin a striga,
să blesteme studiile tale dacă refuzi să munceşti aici
pentru cauza lui Dumnezeu !
Calvin se uita la el oarecum îngrozit. în cele din urmă declară că va rămîne.
Prima sa perioadă de şedere ia Geneva a durat ceva mai puţin de doi ani şi s-a încheiat cu un eşec. însărcinat de consiliu să-i determine pe genevezi ca în cel mai scurt termen „să trăiască în conformitate cu cuvîntul Domnului", Calvin redacta pe dată lucrarea Articole despre disciplina ecleziastică. Primul obiectiv : să măture orice urmă a cultului catolic. Era uşor. Echipe de oameni plini de rîvnă despuiau bisericile, devenite temple, de statui şi de toate imaginile. Obiectele nu se apără. Catolicii rămaşi în oraş nu îndrăzneau să crîcneaseă. Dar Calvin întîlni opoziţio-nişti în rîndurile reformaţilor.
Articolele stipulau că toţi locuitorii vor face în public o confesiune de credinţă, că copiii vor urma lecţii de cate¬hism, că împărtăşania cu ambele cuminecături va fi prac¬ticată o dată pe lună, dar că cetăţenii nevrednici vor fi excluşi de la această ceremonie. Excomunicaţi, spunea textul.
— Şi cine vor fi cei nevrednici ?
■— Oamenii cu purtări necuviincioase. :— Şi cine îi va desemna ?
— Preoţii.
Genevezilor li s-a părut prea de tot ca preoţii să instituie o cenzură morală. în ziua de paşti a anului 1538, Calvin, predicînd la catedrala Sfîntul Petru, a proclamat că refuză să acorde împărtăşania cu ambele cuminecături unei asistenţe în care se aflau, desigur, oameni adulteri sau care blestemă. A doua zi, adunarea generală 1-a sur¬ghiunit din oraş.
Opera scrisă a lui Calvin cuprinde cincizeci şi nouă de volume in-octavo, aproape patruzeci de mii de pagini. Totuşi, Karl Barth, unul dintre cei mai mari teologi ai Reformei, s-a ridicat împotriva folosirii termenilor de calvinism şi luteranism, care ar putea lăsa impresia, după părerea lui, că există două doctrine fundamental deose¬bite. Nu vom încerca aici nici măcar să definim calvinis-mul, aşa cum îl consideră cei care acceptă să-I numească astfel. Vom aminti numai ceea ce este îndeobşte admis, şi anume că concepţia lui Calvin despre „mîntuirea prin credinţă şi nu prin fapte bune" era încă şi mai riguroasă decît a lui Luther. „Servul arbitru" al primului reformator este la Calvin împins la extrem în ideea sa centrală a pre¬destinării. „Noi numim predestinare sfatul etern al lui Dumnezeu prin care el a determinat ceea ce trebuie să facă dintr-un om oarecare. Căci nu-i creează pe toţi deopotrivă, ci pe unii îi sorteşte vieţii veşnice, iar pe alţii damnării pe vecie". în concepţia lui Calvin, această doc¬trină, recunoscută chiar de el ca fiind cumplită, nu trebuia să ducă la un fatalism care să îngăduie toate ticăloşiile („Orice aş face, sînt ales sau osîndit dinainte"), ci, dimpo¬trivă, postula o rigoare morală intransigentă. Nu a izbutit să-i convingă pe genevezi să îmbrăţişeze părerile sale.
Se gîndea că nu se va mai întoarce niciodată la Geneva. Plecase la Strasbourg, unde amplifica şi traducea din la¬tină in franceză lucrarea sa Instituţia creştină, carte de teologie dogmatică atît de bine scrisă, încît avea să-i asigure reputaţia unui „foarte mare scriitor, sub raport cronologic primul dintre maeştrii limbii franceze moderne". Muncea din zori şi pînă în noapte, distrugîndu-şi sănătatea de pe atunci şubredă. Emfizematos, hepatic, ar fi diagnosticat un medic din zilele noastre. Discipolii săi îi conjurau să se menajeze şi de asemenea îi spuneau :
— De ce nu te căsătoreşti ? O soţie bună ar avea grijă de dumneata. Dealtfel, din moment ce eşti împotriva celibatului preoţilor, ar trebui să dai exemplu.
Calvin nu avea temperamentul lui Luther. Nu avea temperament deloc din cîte ne putem da seama, dar argu¬mentul doctrinal îi convinse şi declară : „Bine, însura-ţi-mă !". I se găsi o soţie, Idelette de Bure, elegantă, fină, drăguţă ; era aproape păcat să fie căsătorită cu un om care repeta întruna că pentru el singura frumuseţe a femeii era „castitatea, pudoarea, modestia şi grija pentru soţ". O cunoscu totuşi, înlrucît îi născu un fiu, care n-a trăit. Ea muri cu mult înainte de soţul ei.
în octombrie 1540, doi soli de ia Geneva îl vestiră pe Calvin că cele trei consilii votaseră în unanimitate reche¬marea sa. I se cerea, era rugat să se întoarcă.
Cronicarii nu vorbesc prea mult despre evenimentele care determinaseră această hotărîre. Avuseseră loc „mari tulburări, lupte civile şi sfîşieri, omoruri şi ruine" cîtă vreme Reforma se instaurase fără mari complicaţii. Pla¬ciditatea elveţiană fusese tulburată abia într-un tîrziu de marea schimbare religioasă, iar burghezia geneveză mun-citoare şi econoamă, doritoare în primul rînd de ordine, nu avusese răbdare să aştepte ca apele să se liniştească. La. patruzeci de luni după surghiunire, surghiunitul a fost primit cu mari onoruri. Toţi magistraţii oraşului veniseră în întîmpinarea sa, precedaţi de un crainic. Calvin pusese condiţii. Ele se rezumau la două cu¬vinte : autoritate absolută. La 20 noiembrie 1541 populaţia geneveză adunată în piaţa Molard vota prin aclamaţii instaurarea unui „guvern în conformitate cu evanghelia Domnului nostru Iisus Hrîstos". Hristos devenea re¬gele cetăţii, iar Calvin reprezentantul lui. Ne aducem aminte cum s-a încheiat pentru Savonarola, la Florenţa, această strînsă îmbinare a elementului religios cu cei politic. Cum s-a terminat Ia Munster. Faptul că la Ge¬neva nu am asistat la o prăbuşire răsunătoare a profe¬tului dictator rămîne istoriceşte de mirare.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Calvin începuse prin a ridica la rangul de principiu separarea puterilor : cea politică, cea religioasă. De fapt, situaţia stătea astfel : magistraţii (civili) aveau reprezen¬tanţi în consistoriu (religioşi), însărcinaţi să vegheze Ia păstrarea bunelor moravuri ..publice şi private". Spre a supune oraşul autorităţii cuvîntului Domnului, consiliul general începu prin a promulga ordonanţe care con¬damnau hulirea şi beţivăneala, urmate de altele care interziceau balurile, banchetele, luxul şi numeroase pri¬lejuri de petrecere.
Numai după cîteva luni de regim al lui Calvin, totul e reglementat : meniul de Ia ospeţele de sărbătoare, orele ele deschidere ale tavernelor, jocurile de cărţi, îmbrăcă¬mintea, pieptănătura. O tînără care în glumă s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti la sărbătorirea unei nunţi a fost dusă ia tribunal mânu militari. Femeile vinovate de a se fi arătat în public cu mîneci bufante erau supuse Ia o amendă. Era amendat şi cel care a adormit la predică şi cel care a cîntat un cîntec ce era socotit deşucheat.
Iscodirea este corolarul obligatoriu al oricărei ordini morale. Corne e un burghez onorabil, pe deasupra şi sin¬dic, cu alte cuvinte o autoritate. El şi soţia lui se vizi¬tează cu familia Perrin, a cărei pietate se află deasupra oricărei bănuieli. Prietenul Perrin a fost chiar un adept înflăcărat al lui Farel. Dar iată că, cu prilejul unei săr¬bători de familie, soţii Corne şi Perrin cad în mrejele ispitei şi dansează. Denunţaţi, se trezesc in temniţă.
— Destul !
într-un oraş se găsesc întotdeauna adepţi fanatici ai ordinii morale. Dar şi mal .lesne se găsesc oameni care se opun acestei ordini, ce] puţin la început. Timp de mai mulţi ani, Calvin a luptat împotriva acestei opoziţii fă-şe sau subterane, trintind ani de puşcărie, amenzi şi amenzi onorabile ( ' Pedeapsă infamantă care consta în mărturisirea publică a unei greşeli, a unei crime'). Persoane de seamă, care în urmă cu c săptămână erau titulare ale unei funcţia municipale sau religioase, erau văzute deodată în stradă, cu capul desco¬perit şi în cămaşă, strigînd că făptuiseră o crimă şi po-câindu-se.
Mînia împotriva dictatorului începu să crească. Calvin fu insultat în stradă. Avem impresia că timp de doi sau trei ani a putut adesea să se întrebe dacă nu va fi nevoi; si renunţe sau chiar dacă nu va fi din nou alungat.
Dar nu. Calvin nu-şi punea niciodată o asemenea întrebare. Genevezii aveau să-şi dea seama că el era hotărît să facă respectată prin orice mijloc domnia iui Iisus Hristos.
La începutul anului 1547, un personaj numit Gruet. foarte probabil neguţător, fiu de notar, posedînd o instruc¬ţiune solidă şi vorbind limba latină, avînd un caracter jovial şi neconformist, se făcuse remarcat după ce lan¬sase fără destulă discreţie mai multe păreri ce făcuseră să-i meargă faima de sceptic, liber-cugetător şi chiar răzvrătit. După cum gândea el. credinţa in nemurirea sufletului era o iluzie naivă, iar normele dictate de gu¬vernanţi nişte hotăriri întâmplătoare sau de circum¬stanţă, fără cea mai mică valoare morală.
In dimineaţa de 25 iunie, slujbaşii de la biserica Sfîntul Petru au găsit lipit pe amvon un afiş scris in dia¬lect, care. tradus, ar fi sunat cam aşa : ..Burtosule. tu şi părtaşii tăi aţi face mai bine să vă ţineţi gura. Dacă rse scoateţi din liţîni. nimeni nu ne va putea împiedica să vă dăm grămadă. Veţi blestema ceasul cînd aţi părăsit -ăăugăria voastră. Mai te: minaţi odată cu mustrările, preoţi v x>roeiţi ce sînteţi. renegaţi care vreţi să faceţi să se ducă dracului totul. Luaţi aminte ! Cine îndură prea mult se răzbună. Băgaţi-vă în cap spusele mele".
în ziua de 2!î iunie s-a vorbit despic acest afiş la şe¬dinţa micului consiliu. Invectiva ...burtosule" nu putea. evident, să-i fie adresată lui Calvin, dar putea să desemneze pe unul dintre predicatorii de la biserica Sfîntul Petru. Cineva a spus :
— Autorul afişului trebuie să fie Gruet. Să-I luăm
la întrebări.
în timp ce-I interogau s-a făcut la el o percheziţie. E greu de ştiut ce s-a găsit cu adevărat. Scrieri ale lui Calvin adnotate într-un fel injurios ? Nimic nu e sigur. Gruet recunoscu totuşi că o frază citată dintr-o ciornă de scrisoare şi în care se vorbea despre un om „ambiţios, mîndru şi trufaş" se referea la Calvin. Dar tăgăduia categoric că ar fi fost autorul afişului din biserica Sfîntul Petru.
La 2 iulie, într-o scrisoare adresată lui Pierre Viret, Calvin (care se interesa pătimaş de această anchetă) re¬cunoscu că afişul într-adevăr nu era scris de mîna iui Gruet. Dar voia ca acest răzvrătit, deţinut în închisoarea episcopiei, să fie în continuare interogat.
Fiecare interogatoriu era însoţit de o şedinţă de estra-padă, supliciu deja descria. De îndată ce fu ameninţat cu această caznă, Gruet, înnebunit, declară că va mărturisi orice, fiind constrîns,
— Bine, au spus judecătorii, să începem.
într-adevăr, la prima şedinţă Gruet a mărturisit tot ce
au vrut anchetatorii. A doua zi a fost supus din nou (şi de mai multe ori) la estrapadă pentru că i se cerea ..numele complicilor". Spuse nişte nume la întâmplare. Magistraţii mai voiau o şedinţă de supliciu, nimeni nu pricepea de ce. Gruet se aruncă în genunchi, îi imploră, în zadar. Torturat încă o dată, vorbi fără şir şi ceru să fie omorît. La 25 iulie un tribunal îl condamnă la moarte. A fost decapitat, iar capul i-a fost ţintuit la stîlpul infamiei.
Gruet, după cum am mai spus, nu era un catolic, ci un liber-cugetător. Supliciul şi moartea sa nu se înscriu exact pe linia de măceluri scandaloase dintre catolici şi protestanţi, dar au o valoare ele exemplu. Intoleranţa religioasă îşi luase zborul ca o monstruoasă pasăre de pradă. Dovada că nu făcea nici o deosebire între o religie şi alta, că ceva, un rău în sine avea să fie dată de procesul lui Michel Servet.
E cu neputinţă să nu rosteşti cuvintele spirit distins cînd vorbeşti despre acest spaniol blond (născut în Navarra în 1508 sau 1511, cu studiile universitare făcute la Saragosa şl la Toulouse), teolog şi totodată medic, astrolog şi alchimist, care vorbea latina şi citea greaca şi ebraica. Dreptatea cere să i se atribuie măcar în parte descoperirea circulaţiei sîngelui. datorită unor aluzii ce se găsesc pe această temă în prima sa lucrare publicată în 1531 : De trinitatis erroribus. Nu era vorba de medicină, ci de teologie. Servet nega dogma treimii, care nu se găseşte în Biblie, după spusele lui. Descoperind această lucrare, doctorii reformaţi de la Geneva se dezlănţuiră în invective şi-i făcură lui Servet o publicitate la care nu spera.
Dinspre partea catolicilor s-a manifestat indiferenţă sau poate că lucrarea nu a stîrnit în Franţa decît prea puţină vîlvă. Ulterior, Michel Servet a fost întîlnit în calitate de medic particular al arhiepiscopului din Vienne, regiunea Dauphine. Prelatul era binevoitor la adresa lui, dar în oraş se afla un inchizitor.
în 1553 Servet tipări Cristianismi restitutio, în care dezvolta ideea că Reforma şi reformatorii „falsificaseră" doctrina creştină primitivă. Lucrarea cuprindea, printre altele, douăsprezece scrisori deschise către Calvin, căruia Servei îi trimise un exemplar de autor. Urmarea comportă o latură poliţistă destul de neplăcută.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

La 5 aprilie 1553 (anul publicării cărţii Cristianismi restitutio), inchizitorul din Vienne, Mathieu Ory, cere audienţă cardinalului de Tournon :
— Iată două scrisori primite de curînd de un anume
Claude Arneys din Lyon. Ele îi sînt adresate de un alt
iionez, Guillaume de Trie, care e actualmente la Geneva
secretarul lui Jean Calvin.
Iată conţinutul frazelor care îl interesează pe inchiziŹtor : „E revoltător să mi se reproşeze că m-am convertit la religia reformată atîta timp cît se îngăduie prezenţa la Vienne, pe lîngă arhiepiscop, a unui eretic de calibrul lui Michel Şervet".
— Ah, exclamă rîzînd cardinalul, poftim, un eretic
care îl denunţă pe altul !
Mecanismul poliţienesc se pune totuşi în mişcare şi Şervet e arestat. Apărarea pe care o adoptă e de a nega eă este autorul lucrării Cristianismi restitutio.
— Lucrarea e semnată Villanueva. Nu e numele meu.
I se răscolesc hârtiile, se compară diverse scrieri. Nu
se găseşte nimic doveditor.
— Să scrie Claude Arneys rudei sale de la Geneva, hotărăşte inchizitorul. Să-I întrebe clacă nu are cumva in sprijinul acuzaţiilor sale nişte probe.
Guillaume de Trie răspunde, trimiţînd mai multe scrisori avînd un conţinut şi un ton foarte eretic, adresate anterior de Şervet lui Calvin. Calvin, pare-se, le-a înŹcredinţat secretarului său „numai cu mari şovăieli".
In tot acest timp, Şervet e ţinut în continuare închis, beneficiind de un tratament bun ; i s-a lăsat slujitorul, poate să primească prieteni. Intr-o noapte fuge. Ancheta va da de înţeles că autorităţile din Vienne au lăsat ele însele cheia în uşă. Nu ţineau să-I ardă pe medicul arhiepiscopului lor, lucru la care ar fi fost constrînşi după citirea scrisorilor lui Şervet adresate lui Calvin. Pentru a da totuşi o satisfacţie morală inchizitorului, se arde efigia lui Şervet, împreună cu cinci baloturi mari de cărţi ale sale.
Nimeni n-a putut pricepe de ce, după ce a stat ascuns patru luni şi s-a hotărît să plece la Neapoie, Michel Şervet s-a oprit la Geneva. E într-adevăr posibil să fi coborît la Hanul Trandafirului, să fi semnat în registru „Michel Villanova, medic spaniol" ? Avea oare un paşaport pe acest nume ? Singurul fapt cert este că a fost arestat în camera sa la cîteva ore după sosire.
Michel Şervet a stat în închisoare la Geneva la secret, lipsit de avocat, de la 13 august la 27 octombrie 1553, în timp ce membrii micului consiliu instruiau procesul său. Mucegăia în sensul propriu al cuvântului : „Păduchii mă mănîncă de viu, mi s-au rupt pantalonii, n-am cu ce să-mi schimb nici vesta, nici cămaşa. Frigul mă chinuie cumplit din pricina colicii mele, care generează şi alte mizerii de care mi-e ruşine să vă scriu".
în acest timp, judecătorii au scris la tribunalul ecleŹziastic catolic din Vienne pentru a li se comunica dosarul adunat de inchizitor împotriva lui Şervet. Nu mai încăpea îndoială că va fi condamnat la moarte ; sentinţa a fost pronunţată la 27 octombrie, Şervet fiind declarat „eretic, schismatic şi hulitor al Sfintei Treimi". La 20 august Calvin îi scrisese lui Farel : „Nădăjduiesc că Şervet va fi osîndit la moarte, dar aş dori să fie cruţat de grozăvia pedepsei". Odată sentinţa pronunţată, nu mai interveni. Moartea lui Şervet a fost cumplită. I se agăţaseră cărti de-ale sale în jurul gîtului. Pe cap i se pusese o coroană de pucioasă. Călăul aprinse rugul şi deodată răsună un ţipăt înfiorător : pucioasa se aprinsese şi flăcările muşcau din carnea obrazului.
Numărul condamnărilor la moarte şi al decretelor de surghiunire in timpul cît a dăinuit autoritatea lui Calvin la Geneva variază oarecum în funcţie de autori. Să spunem vreo şaizeci de execuţii prin ardere, prin sfîşiere în patru sau prin spînzurare şi ceva mai mulţi surghiuniţi.
Am văzut şi, din păcate, vom vedea încă şi mai mult în alte locuri, ceea ce dealtfel e evident, că bilanţul domniei celui ce a scris Instituţia creştină nu poate fi evaluat numai în torturi, execuţii şi alungări. După ce rugul lui Servet s-a stins, teroarea a mai scăzut la Geneva. Dar nu şi ordinea morală. Genevezii acceptau toate constrângerile, pentru că ele le ofereau lucrul la care incontestabil ţineau cel mai mult, şi anume ordinea în cetate. Geneva era preŹtutindeni vestită pentru puritatea moravurilor sale.
Calvin şi consiliul întemeiază universitatea, care avea să devină celebră sub conducerea rectorului Theodore de Beze. Studenţii din Franţa, Flandra, Scoţia, Anglia, Germania, Ungaria, Polonia, Italia, Spania şi, bineînţeles, Elveţia dădeau năvală. Sculaţi din zori. munceau pînă noaptea tîrziu. Unui tată care se interesa de progresele fiului său, Theodore de Beze i-a răspuns că tînărui nu era prea înzestrat pentru stadiu : după numai paisprezece ore de lucru în fiecare zi =c declara istovit. Drept care, Geneva a devenit „Roma protestantismului", de unde misionarii noii religii porneau spre toate ţările Europei.

Iată ce a înţeles Jean Calvin din Biblia lui:

ESTRAPÁDĂ s. f. 1. formă de tortură constând în a ridica pe condamnat la o oarecare înălțime cu o frânghie și apoi a-l lăsa să cadă cu brutalitate, de mai multe ori, până aproape de pământ. (< fr. estrapade)
http://dexonline.ro/definitie/estrapad%C4%83/paradigma



http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie

Va urma?

Vă doresc Sărbători Fericite şi MÂNTUIRE, cu durere şi dragoste, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Vom arăta acum modul de abordare al unui Preot ortodox care, aplicând legea cea duhovnicească a dragostei spusă de Fericitul Augustin: "să urâm păcatul iar nu pe păcătos" arată multă înţelegere şi compătimire lui Calvin ca om, încercând să-l disculpe. Cine însă este cu luare aminte va vedea că gravitatea faptelor lui este cu mult mai mare decât dacă el ar fi făcut cu mâna şi dorinţa lucrurile cele spuse mai sus. El a pus la punct teologia fanatismului protestant care a dezlegat, prin idei demonice, crima sub masca iubirii lui Hristos. Din această cauză el este vinovat de toate crimele celor care, convinşi de argumentele lui sau doar avându-le ca pretext pentru patimile lor nestăpânite, au prigonit, asuprit, torturat, ucis în numele lui Hristos. Unul din motivele pentru care va avea loc Judecata de Apoi la Sfârşitul Lumii este pentru a vedea consecinţele totale ale faptelor şi învăţăturilor noastre care s-au perpetuat în cei ce le-au preluat.
Revista Teologică
http://www.revistateologica.ro/artic...3559#_ftnref37

REVISTA TEOLOGICĂ 4 / 2008
Cum citam: Pr. Dr. Adrian Carebia, "Conflictul dintre Jean Calvin şi Michael Servetus", Revista Teologica, nr.4/2008, p.177-194

Rezumat >> Articol intreg >> PDF >> Despre autor
Navigheaza la sfarsit

Conflictul dintre Jean Calvin şi Michael Servetus
Pr. Dr. Adrian CAREBIA
Jean Calvin a făcut parte din a doua generaţie de reformatori, fiind considerat cel mai important reformator din afara Germaniei, una din figurile dominante din cadrul Bisericii. A fost numit teologul teologilor care a completat şi îmbunătăţit învăţătura despre Sfânta Treime. Cu privire la teologia sa, majoritatea teologilor spun că în centru ei ar sta predestinaţia. Alţii spun că accentul ar cădea pe iertarea păcatelor. Unii critici afirmă chiar că teologia sa nu ar avea nici o profunzime. Cu toate acestea urmărind şirul activităţii sale predicatoriale ne dăm seama că accentul pus de el în cea mai mare parte a vieţii a fost acela de reformare a comunităţii din Geneva. În cea de-a doua perioadă petrecută aici (1541-1564), el va fi implicat însă şi într-o serie de controverse teologice la care a reacţionat prompt, scriind un număr de tratate polemice care i-au permis să precizeze şi să definitiveze sensul învăţăturii protestante contestate atât de romano catolici, cât şi de protestanţi, precum şi de umanişti. Prezentăm în continuare cel mai celebru conflict avut aici, cu umanistul antitrinitar Michael Servetus (1511–1553), care l-a marcat profund până la sfârşitul vieţii. Acest conflict, încheiat cu arderea pe rug a lui Servetus a contribuit enorm la discreditarea lui Calvin în epoca modernă ca un adept al persecuţiei şi intoleranţei. Calvin a fost stigmatizat ca un „inchizitor” protestant şi ca un „papă” genevez, adversar al libertăţii de conştiinţă şi al intoleranţei medievale[1]. Geniul lui Michael Servetus a fost probabil cel mai bine descris de către teologul german Adolf von Harnack care referindu-se la personalitatea sa remarca faptul că: ,,reprezentantul celei mai remarcabile uniuni a celor două tendinţe –misticismul speculativ şi raţionalismul rece – a fost Michael Servetus, gânditorul spaniol care se evidenţiază şi prin pietatea sa profundă. El a descoperit fuziunea a ceea ce era mai bun în dezvoltarea secolului al XVI-lea pe lângă reforma evanghelică. Servetus s-a distins în mod egal şi prin faptul că era un erudit căruia îi plăcea să experimenteze dar şi un ganditor crtitic sau un filosof speculativ fiind totuşi şi un reformator creştin în cel mai bun sens al cuvantului”[2].
Miguel Serveto, latinizat Michael Servetus se născuse în Spania, mai exact în Villanueva din Aragon (de aici şi supranumele său Villanovanus), în 1511 fiind aşadar cu doi ani mai tânăr decât Calvin, marele său adversar. A studiat în Spania la universitatea din Saragosa după care a fost trimis de tatăl său la Touluse, unde a studiat pentru doi sau trei ani dreptul. Aici a luat cunoştinţă cu ideile luterane, iar Scriptura a devenit de acum înainte călăuza sa fundamentală[3]. După terminarea studiilor, dovedind o remarcabil precocitate intelectuală, Servetus a intrat în serviciul franciscanului Juan Quintana, duhovnicul împăratului Carol Quintul, împreună cu care a asistat se pare la încoronarea acestuia de către papa Clement al VII lea la Bologna în 1529 şi apoi la faimoasa dietă de Augsburg din 1530. În toamna lui 1530 a fost însă eliberat de către Quintana din acest serviciu, probabil pentru suspiciuni de erezie. Servetus n a fost niciodată protestant, fie luteran, fie calvin, ci un spirit independent şi anarhic în conflict cu orice fel de „ortodoxie”[4]. Formal el a rămas în Biserica Romano Catolică, conformându-se în exterior fără nici un scrupul riturilor ei. Dar şi a descoperit vocaţia independentă de „reformator al reformei” încă de pe când avea doar 20 de ani. Din Germania, Servetus a plecat în Elveţia rămânând o vreme la Basel, unde şi a exprimat deja opiniile sale heterodoxe despre Treime şi despre divinitatea lui Hristos. L a bombardat cu scrisori şi întrevederi pe Oecolampadius sperând să l convertească. Acesta a povestit îngrozit prietenilor săi Bucer, Zwingli şi Bullinger, aflaţi la Basel în octombrie 1530 despre „tânărul spaniol arian” certăreţ şi orgolios care nega Trinitatea divină şi divinitatea eternă a lui Iisus Hristos[5]. Zwingli l a sfătuit să l convertească sau, dacă nu, să facă tot ce i stă în putinţă să împiedice răspândirea unor blasfemii atât de cumplite. Zwingli însă avea să moară peste un an fără să vadă cartea în care Servetus îşi exprima cu temeritate opiniile sale heterodoxe. Spaniolul a crezut că îl va putea linişti pe Oecolampadius printr o mărturisire de credinţă generală, dar acesta l a somat să L mărturisească pe Fiul lui Dumnezeu coegal şi coetern cu Tatăl, altfel nu l va recunoaşte drept creştin[6]. În loc să retracteze tânărul spaniol a aranjat cu un editor publicarea manifestului său teologic. Acesta a apărut la Hagenau în Alsacia în iulie 1531, sub numele autorului său, cu titlul „Despre erorile Treimii în şapte cărţi”[7]. Cartea era un remarcabil manifest — dată fiind vârsta tânără a autorului ei (care avea doar 20 de ani) — care contesta deschis dogmele tradiţionale ale trinităţii şi întrupării. În prima carte el pleca de la Iisus din Nazaret ca personaj istoric şi încerca să dovedească mai întâi că acest om e Iisus Hristos, apoi că e Fiul lui Dumnezeu şi apoi că Acesta este Dumnezeu. Servetus pleca de la umanitate şi nu de la Logosul divin, anticipând hristologiile umaniste unitariene şi liberale moderne, dar nu într un sens raţionalist, întrucât afirma o locuire specială a lui Dumnezeu în Hristos şi o divinizare a lui Hristos după înălţarea Sa la cer. Respingea însă identitatea Logosului divin cu Fiul lui Dumnezeu şi teoria comunicării însuşirilor. În cartea a doua trata despre Logosul divin, despre Hristos şi Duhul lui Dumnezeu, explicând în principal prologul Evangheliei a patra. Pentru Servetus, Logosul nu este o entitate metafizică, ci un oracol, e glasul lui Dumnezeu şi lumina lumii; e o dispoziţie sau modalitate a lui Dumnezeu. Înainte de Întrupare, Logosul era Dumnezeu Însuşi în actul vorbirii sau revelaţiei Sale, iar după Întrupare Logosul e Iisus Hristos Care ni l face cunoscut pe Dumnezeu. Tot ceea ce Dumnezeu a făcut mai înainte prin Logosul Său, Hristos face în trup, fiindcă Lui i a dat Dumnezeu împărăţia şi puterea de a mântui şi recapitula în El toate[8]. Cartea a treia expune relaţia dintre Hristos şi Logosul divin, iar cartea a patra discută dispoziţiile sau manifestările divine în care Dumnezeu apare ca Fiu şi ca Duh. Tatăl e prezentat când drept însăşi Divinitatea, când ca o simplă dispoziţiei sau modalitate a acesteia. Hristologia ortodoxă a două naturi unite într-o singură persoană e respinsă explicit, întrucât Dumnezeu n are o natură, iar o persoană nu este o realitate compusă, ci o unitate. Cartea a cincea e o speculaţie despre numele ebraice ale lui Dumnezeu. Cartea a şasea arată că Hristos e singurul izvor al adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Incomprehensibil în El Însuşi, Dumnezeu se descoperă pe Sine în Fiul Său, iar cine-L vede pe Fiul vede pe Tatăl Său. Cartea a şaptea răspunde obiecţiilor posibile şi atacă din nou dogma Trinităţii pe care o respinge ca introdusă în Biserică odată cu stăpânirea papei (aluzie probabil la faimoasa „Donaţie a lui Constantin”). Servetus a trimis câte un exemplar lui Erasmus şi episcopului de Saragosa. Dar cartea sa a apărut atât catolicilor, cât şi protestanţilor drept o blasfemie intolerabilă, reuşind să atragă atenţia inchiziţiei. Într-adevăr, limbajul folosit de Servetus era provocator, el numindu i pe trinitarieni „triteişti”, „amăgiţi de diavol”, care se închină unui „monstru tricefal”. Zwingli şi Oecolampadius muriseră la câteva luni după publicarea cărţii, dar cunoscând conţinutul ei o condamnaseră dinainte. În dieta de la Regensburg din 1532, teologul catolic Cochlaeus a atras atenţia lui Quintana asupra cărţii lui Servetus, iar împăratul a interzis o şi a ordonat distrugerea ei. Servetus însă a recidivat publicând tot sub numele său un an mai târziu, în 1532, tot la Hagenau două cărţi de dialoguri despre Treime cu un apendice euharistic despre „dreptatea Împărăţiei lui Hristos”[9]. Servetus şi a conceput scrierea ca un fel de retractare a concepţiilor radicale din prima sa carte. Hristos e acum Fiu al lui Dumnezeu nu numai prin har, ci şi prin natură întrucât slava Tatălui îi aparţine în mod natural; El este totodată identificat acum cu Logosul divin cu precizarea însă că Acesta a fost făcut cunoscut abia de Hristos. Cartea se încheia cu o invocare adresată lui Dumnezeu ca să „piardă pe toţi tiranii Bisericii”.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Respins de reformatori în Elveţia şi în Germania, Servetus a plecat în Franţa unde a trăit sub numele Michel de Villeneuve, dedicându se studierii matematicii, geografiei, astrologiei şi medicinii. În 1533 studia la Colegiul Lombard din Paris, unde a revenit pentru scurt timp în 1534 provocându l pe tânărul Calvin la o dispută despre Trinitate, dar în ultimul moment s a răzgândit şi nu s a mai prezentat la ora fixată[10]. Din 1533 s a aflat la Lyon fiind corector într o tipografie, unde, în 1535 a editat sub numele „Villanovanus” o ediţie latină comentată a „Geografiei” lui Ptolemeu. La Lyon l a întâlnit pe medicul, teologul şi umanistul Simphorien Chapier care a întemeiat aici o şcoală de medicină. Acesta l a convins la sfârşitul lui 1536 pe Servetus să vină să studieze medicina la Sorbona din Paris. Aici Servetus şi a luat titlurile de „magister” şi „doctor” în medicină. I a cunoscut aici pe faimoşii anatomişti Vesalius şi Paret, dobândind o mare faimă de medic. Lumea medicală a epocii se împărţea pe atunci în două şcoli „galeniştii” care îl urmau pe Galenus şi pe Hippocrates şi „averroiştii” care urmau pe arabii Averroes şi Avicenna. În 1537 a publicat un mic tratat (71 pagini) despre digestie şi uzul siropurilor, în spiritul şcolii galeniene. Ca medic experimentat Servetus a descoperit circulaţia pulmonară a sângelui sau trecerea sângelui din ventriculul drept în cel stâng al inimii prin plămâni, prin intermediul arterelor şi venelor pulmonare[11]. Această descoperire a făcut o publică însă mai târziu în lucrarea sa „Restituţia creştinismului” ca parte a speculaţiilor sale despre spiritele vitale. Întrucât această carte va fi arsă, descoperirea a fost şi ea uitată fiind redescoperită abia un secol mai târziu de medicul englez William Harvey (1578–1658). Servetus a şi predat la Colegiul lombard din Paris geografie, astronomie şi astrologie, dar a intrat în conflict cu medicii de acolo, publicând în 1538 un scurt tratat (16 pagini) apologetice în favoarea uzului medical al astrologiei. Aceştia l au denunţat ca pe un impostor, iar în 1538 Parlamentul din Paris i a interzis să mai predea astrologia. Servetus a plecat atunci din Paris stabilindu se la Charlieu, un orăşel de lângă Lyon, unde a practicat pentru doi sau trei ani medicina. Când a împlinit 30 de ani s a gândit că, după exemplul lui Hristos, ar trebui să se reboteze întrucât botezul său anterior nu avea nici o valoare, deoarece pruncii nu au încă credinţă. I a scris lui Calvin două scrisori pe această temă îndemnându l să i urmeze exemplul[12]. Devenit impopular în Charlieu, Servetus s a stabilit pentru următorii 13 ani (între 1540–1553) în Vienne, în provincia franceză Dauphiné (vecină cu Geneva). Aici a activat ca medic sub patronajul lui Pierre Palmier, unul din sponsorii săi anteriori din Paris care fusese numit arhiepiscop al oraşului. Acesta i a dat un apartament în palatul arhiepiscopal. În exterior se conforma întru totul religiei catolice şi nimeni nu îl suspectau de erezie, neştiindu se nimic despre cărţile sale anterioare în care combătuse „erorile Treimii”. În 1542 şi apoi în 1545 a publicat o nouă ediţie revizuită a Bibliei latine a lui Santes Pagnini (1470–1536), un învăţat dominican, elev al lui Savonarola, dar adversar al protestantismului. Ediţia din 1545 era însoţită de notele explicative ale lui Servetus care îşi propunea să restabilească sensul istoric real al Scripturilor, dar neglijat pe atunci[13]. Astfel Servetus îl identifica pe „Robul Domnului” din cartea profetului Isaia ca Uns al Domnului (Mesia), iar pe regele mesianic din Psalmii 2, 8, 22 şi 110 cu personajul istoric David. Roma a pus aceste note la „index” în 1559, iar Calvin le a invocat împotriva lui Servetus la procesul de erezie care i a fost intentat la Geneva în 1553. În timpul şederii sale la Vienne, Servetus a redactat opera sa teologică capitală intitulată Restitutio christianismi. Cartea a fost terminată în manuscris, cel puţin în partea ei principală, încă din 1546, când Servetus i a trimis o copie lui Calvin, pe care a încercat ulterior să o obţină înapoi, dar între timp Calvin o trimisese lui Viret la Lausanne. Ea a fost folosită apoi la procesul din 1553 şi a fost arsă pe rug, împreună cu volumele tipărite. Titlul cărţii era deja o provocare şi o sfidare fiind o aluzie transparentă la „Instituţia” lui Calvin. Servetus pretindea să fie nu un „reformator”, ci un „restaurator” al creştinismului[14]. Pe pagina de titlu era citat în ebraică Daniel 12, 1: „Şi în acel timp se va ridica Mihail, marele voievod” şi în greacă Apocalipsă12, 7 despre războiul din cer al Arhanghelului Mihail cu dragonul şi cu îngerii săi. Servetus se identifica astfel cu Arhanghelul Mihail în luptă cu Antihristul falsificator al creştinismului. „Restituţia creştinismului” era un manifest polemic: femeia din Apocalipsă 12 era adevărata Biserică; copilul ei salvat de Dumnezeu e credinţa creştină; marele dragon e papa de la Roma identificat cu Antihristul prezis de Daniel, Pavel şi Ioan. În epoca lui Constantin cel Mare şi a Sinodului de la Niceea care l a rupt pe Dumnezeul unic în trei, dragonul a început să alunge adevărata Biserică în pustie, reuşind să şi menţină stăpânirea asupra pământului timp de 1260 de zile profetice sau ani, dar acum — mai exact în 1585 (= 1260 + 325) — domnia sa se apropie de sfârşit. Servetus îşi asuma astfel deliberat misiunea divină de a răsturna tirania antihriştilor papali şi protestanţi restaurând creştinismul în puritatea sa originară[15]. În 1546 deci Servetus a trimis o copie a cărţii sale lui Calvin spunându i că are să afle în ea lucruri „uimitoare, nemaiauzite până atunci”. Totodată i a pus trei întrebări: 1. Dacă omul Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu şi cum anume? 2. Este Împărăţia lui Dumnezeu în om atunci când acesta intră în ea şi când se naşte din nou? 3. Botezul creştin nu trebuie oare să presupună credinţa ca şi Cina Domnului şi care e scopul pentru care au fost instituite sacramentele în Noul Testament?[16] Calvin n a avut se pare timp să citească manuscrisul, dar a răspuns la cele trei întrebări astfel: 1. Hristos e Fiul lui Dumnezeu atât prin natura Sa divină născută veşnic din Tatăl, cât şi în natura Sa umană ca înţelepciunea lui Dumnezeu întrupată. 2. Împărăţia lui Dumnezeu începe în om atunci când acesta se naşte din nou, dar procesul renaşterii spirituale durează până la moarte. 3. Credinţa e necesară pentru Botez, dar nu în acelaşi fel ca şi pentru Euharistie, întrucât potrivit prefigurării circumciziei făgăduinţa e dată şi copiilor credincioşilor. Botezul şi Euharistia Noului Testament se leagă între ele ca circumcizia şi Paştile Vechiului Testament[17]. Servetus i-a răspuns lui Calvin spunând că acesta vorbeşte de mai mulţi fii ai lui Dumnezeu, că înţelepciunea lui Dumnezeu de care vorbeşte Solomon era o alegorie impersonală şi că naşterea din nou are loc la botezul cu apă şi cu duh, nu însă la botezul pruncilor, negând faptul că circumcizia ar corespunde botezului. I a mai pus lui Calvin alte cinci întrebări teologice, rugându l să citească capitolul despre botez din manuscrisul trimis anterior. Calvin i a trimis un răspuns lung oferindu i alte explicaţii şi trimiţându l la discutarea acestor teme din „Instituţia” sa. Servetus a continuat să l bombardeze pe Calvin cu scrisori şi i a trimis o copie a „Instituţiei” cu obiecţii critice. Calvin şi a dat seama că Servetus e un eretic periculos şi incorigibil[18]. Servetus a continuat să îi trimită scrisori lui Calvin, iar ediţia tipărită a „Restituţiei” sale a publicat nu mai puţin de treizeci de scrisori ale sale către reformator fără date însă şi fără răspunsurile primite din partea lui Calvin. Scrisorile sunt redactate într un stil arogant şi autosuficient, spaniolul adresându se reformatorului nu ca un discipol sau ca un egal, ci ca un superior. Tonul era arogant, iritant şi insultător. În cele din urmă Servetus a întrerupt corespondenţa cu Calvin, care încetase să i mai răspundă, adresându se colegilor săi pastori din Geneva. S a păstrat o scrisoare scrisă lui Abel Poupin, pastor în Geneva 1543–1556, care a fost păstrată şi folosită ca dovadă la proces. Servetus îi acuza aici pe creştinii reformaţi din Geneva că au o Evanghelie fără Dumnezeul adevărat, fără credinţă adevărată şi fără fapte bune. Ei îi învaţă pe genevezi să se închine în locul Dumnezeului adevărat unui „cerber tricefal”, monstrul mitologic fiind Sfânta Treime. Respingând adevărata renaştere baptismală (botezul adult), pastorii reformaţi închid oamenilor uşa Împărăţiei cerurilor. Scrisoarea se încheia cu presimţirea lui Servetus că va trebui să moară pentru adevăr asemănându se întru totul învăţătorului său Hristos[19].

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Servetus a încercat în 1552 să şi publice cartea la Basel, dar nu a reuşit. Cartea a fost imprimată în secret la Vienne pe cheltuiala autorului pe parcursul a trei sau patru luni, tipărirea terminându se pe 3 ianuarie 1553. Deşi tirajul a fost de 1800 de exemplare, toate exemplarele au fost arse şi distruse, păstrându se până azi doar trei exemplare. Volumul[20] cuprindea în prima treime o ediţie revăzută şi adăugită a celor şapte cărţi despre Erorile Trinităţii concentrate în cinci cărţi urmate de cele două dialoguri despre Trinitate care au luat locul cărţilor şase şi şapte din vechea lucrare. Restul „Restituţiei”, aproape două treimi din volum, era nou şi cuprindea: trei cărţi despre credinţa şi dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu, patru cărţi despre naşterea din nou şi împărăţia lui Antihrist, 30 de scrisori către Calvin, 60 de semne ale lui Antihrist şi o apologie către Melanchthon despre misterul Treimii şi vechea disciplină a Bisericii. Pentru contemporani „Restitutio” a apărut, ca şi pentru Calvin, un „volumen deliriorum” şi un „prodigiosum blasphemiarum chaos”, o sinteză a tuturor ereziilor creştine cunoscute până atunci. Servetus părea a fi combinat astfel în cartea sa sabelianismul şi arianismul trinitar, apolinarismul hristologic şi pelagianismul soteriologic amestecându le cu erori anabaptiste şi speculaţii neoplatonice şi panteiste. Sistemul teologic al lui Servetus era în esenţă un panteism original prezentat sub forma unui „pan hristism” sau exact a unui „hristo panteism” teosofic şi mistic. Servetus nu era deloc un sceptic sau un raţionalist, ci avea convingeri mistice extrem de puternice despre adevărul absolut al religiei creştine. Biblia în canonul ei tradiţional era pentru umanistul spaniol izvorul infailibil al adevărului[21]. Acesta însă a fost falsificat de către Biserica Catolică. Inspirată de învăţăturile lui Pavel şi Augustin, Reforma protestantă a fost în primul rând o mişcare practică; de aceea ea a reţinut de la Biserica Catolică articolele Crezului Apostolic şi dogmele Treimii şi Întrupării. Plecând de la Biblie, aşadar, Servetus îşi propunea o reformă mai radicală decât cea a reformatorilor: reforma dogmelor despre Dumnezeu şi Hristos precum şi a sistemului eclezial. Concepţia lui Servetus se caracteriza prin trei refuzuri: refuzul dogmei ortodoxe a Trinităţii din Crezul niceo constantinopolitan, refuzul hristologiei ortodoxe a Sinodului Ecumenic de la Chalcedon şi refuzul botezului pruncilor, din care ar deriva toate relele şi coruperea Bisericii. Adevărata Biserică a înflorit în primele trei secole fiind apoi alungată în pustie timp de 1260 de ani, adică din 325 până în 1585. Împărăţia lui Antihrist a început cu trei evenimente simultane: primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), care a împărţit divinitatea unică în trei idoli; unirea dintre Biserică şi stat sub Constantin cel Mare; şi instaurarea dominaţiei temporale a papalităţii sub papa Silvestru. Din aceeaşi perioadă datează şi practica generală a botezului copiilor cu consecinţe funeste. Începând de atunci adevăraţii creştini au fost persecutaţi pretutindeni şi s au ascuns în pustii. Domnia Antihristului papalo cezarist se apropie însă de sfârşit. Bătălia Arhanghelului Mihail a început deja în cer şi pe pământ, autorul „Restituţiei” sunând trâmbiţa războiului care se va încheia cu victoria lui Hristos şi a adevăratei Sale Biserici. Atunci va avea loc „prima înviere” şi inaugurarea Împărăţiei milenare a lui Hristos pe pământ urmată de Învierea şi Judecata generală, după care Hristos va preda Tatălui Împărăţia şi Dumnezeu va fi totul în toate. Pentru Servetus Hristos nu are două naturi şi nici o preexistenţă personală ca o a doua ipostasă a divinităţii, personalitatea începând doar o dată cu concepţia şi naşterea sa. Acest om Iisus e în acelaşi timp consubstanţial cu Dumnezeu Care e una cu omul în Hristos aşa cum bărbatul şi femeia sunt una în trupul fiului lor. Iisus Hristos e Fiu adevărat şi unic al lui Dumnezeu, nu însă Logosul preexistent; cu toate acestea, El este Dumnezeu adevărat, întreaga fiinţă a lui Dumnezeu arătându se în El şi locuind în El trupeşte. Divinitatea este, aşadar, absolut unică, simplă şi indivizibilă. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt „dispoziţii”, „dispensaţii”, „economii” sau modalităţi succesive ale unicei divinităţi[22]. Doctrina trinitară a lui Servetus este, aşadar, una modalistă de tip sabelian. Concepţia lui Servetus nu este însă doar modalistă, ci şi panteistă. Toate sunt una şi una sunt toate în Dumnezeu, iar Dumnezeu e substanţa a toate. Dumnezeu locuieşte în Cuvântul şi în Duhul Său şi este Cuvântul şi Duhul Său Care locuiesc însă şi în cuvântul, mintea şi duhul omului şi sunt cuvântul, duhul şi mintea omului însuşi. Panteismul lui Servetus nu este însă unul cosmic, ci un „hristo panteism”; nu lumea este Dumnezeu, ci Hristos este marele Dumnezeu[23]. În antropologie Servetus contesta predestinaţia absolută şi servitutea naturii umane. Admitea căderea în păcat şi păcatul originar, dar nu şi vina moştenită. Omul căzut îşi menţine voinţa liberă, raţiunea şi conştiinţa care îl leagă de harul divin; ca atare el rămâne încă chipul lui Dumnezeu. Învăţătura augustiniană şi reformatoare despre căderea radicală a omului şi despre stricăciunea totală a naturii umane sunt pentru Servetus o insultă atât la adresa lui Dumnezeu, cât şi a omului. Omul are divinitatea în el şi sufletul e consubstanţial cu Dumnezeu. Dumnezeu e drept şi milostiv faţă de toate creaturile şi nu condamnă pe nimeni, dacă omul nu se condamnă pe sine însuşi[24]. Servetus respingea şi învăţătura reformatoare despre justificarea numai prin credinţă, căreia îi opunea mântuirea prin credinţă şi fapte bune şi posibilitatea reală de sfinţire şi de transformare ontologică a omului sub influenţa harului. Sfinţirea şi iubirea sunt mai mari pentru el decât simpla credinţă. Dintre sacramente Servetus recunoştea doar două: Botezul şi Euharistia. Botezul este naşterea din nou a omului spre Împărăţia lui Dumnezeu, dar numai atunci când este primit cu credinţă şi e precedat de căinţă şi luminare. Cine nu are credinţă, acela nu se poate căi, nici nu poate renaşte din Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă însă că pruncii morţi nebotezaţi sunt condamnaţi la iad, mântuirea lui Hristos extinzându se şi asupra tuturor copiilor morţi nebotezaţi. Dacă Botezul e naşterea omului nou, Euharistia e hrănirea lui: prin Botez primim Duhul lui Hristos, iar prin Euharistie Trupul Său, dar în chip spiritual şi mistic, întrucât omul ceresc din noi are nevoie de hrană pentru viaţa veşnică[25]. Dogma trinitară, pedobaptismul şi celelalte sacramente catolice sunt însă invenţii demonice ale papei antihrist. El, Michael Servetus, e arhanghelul trimis de Hristos ca să elibereze adevărata Biserică din activitatea babilonică a lui Antihrist de ipocrizia, tirania şi idolatria sa[26]. Curând după publicarea „Restituţiei” apariţia ei a fost denunţată autorităţilor catolice din Lyon printr un locuitor din Lyon, Guillaume Trie, convertit la protestantism şi aflat pe atunci la Geneva. Foarte probabil Trie a obţinut informaţiile necesare despre Serve¬tus şi cartea sa de la Calvin şi colegii săi, fie direct din convorbiri cu aceştia, fie din demascări ale acestora de amvon. Denunţarea lui Servetus autorităţilor catolice de către Calvin se explică prin zelul teologic al reformatorului pentru ortodoxia dogmatică. Pe baza informaţiilor oferite de la Geneva, cardinalul de Lyon şi arhiepiscopul de Vienne, după o consultare cu inchizitorul Franţei, au ordonat pe 4 aprilie arestarea lui Servetus şi a editorului său. A avut loc o anchetă în care spaniolul a încercat să se disculpe de acuzaţiile care i se aduceau inducându i în eroare pe anchetatori. Pe 7 aprilie însă cu ajutorul câtorva prieteni a reuşit să scape din arest şi să fugă ,ascunzându se. Protestul a continuat însă pe baza còpiilor cărţii „Restitutio”, pe 17 iunie tribunalul civil condamnându l la moarte pe Servetus pentru erezie, pentru încălcarea ordinelor regale şi evadarea din închisoare prin ardere pe rug. În aceeaşi zi sentinţa a fost executată în efigie[27]. Câteva luni Servetus a rătăcit ascunzându se prin Franţa. Intenţiona probabil să plece spre Spania, iar ulterior spre Napoli, unde rezidau numeroşi umanişti spanioli. A ales să treacă prin Geneva, unde a ajuns singur pe jos la mijlocul lunii iulie a anului 1553. A rămas aici timp de o lună intenţionând să plece spre Zürich. Cu o zi înainte de plecare însă, duminică 13 august, s a dus la biserică. Aici însă a fost recunoscut şi arestat de un ofiţer al poliţiei în numele consiliului municipal[28]. Responsabil pentru arestarea sa a fost Calvin pentru care reforma nu se putea menţine decât salvând puritatea învăţăturii creştine şi disciplinei bisericeşti. Reformatorul nu putea tolera prezenţa în oraş a unui spirit independent şi anarhic cum era Servetus, mai ales date fiind condiţiile speciale care domneau în Geneva în anii 1551–1555.

Aoleu, nu va mai opriti?! Ceva personal, repet, scris "manu propria", nu puteti concepe si posta? Vreau sa zic, altceva decat dulcegarii amare propagandistice cerulariene?!
Cer iertare adminului si colegilor pentru ton, dar nu se poate: omul asta posteaza ca un droid-bibliotecar zeci de pagini de citate, si nu discuta aproape deloc. Daca asta nu e o forma mascata de trolling, nu stiu ce este.
Da, Calvin a facut si crime. Da, Lutehr a fost un porc. Insa, dvs., d-le doctor (may the Lord help ur patients), dvs., ce faceti cu sufletul dvs.? Ce faceti concret ca lumea asta sa fie cu un femtometru mai departe de Iad? Ceva educativ, cultural, dogmatic, chiar si banalitati inveslitoare, dar nu frivole sau blasfemiatoare, nu puteti posta?! What the heck, vi se pare ca conflictualitatea este, per se, o virtutute cu valente mantuitoare?! Adica daca vecinul este "eretic", si ii vorbesc credinta de rau, eu ma mantuiesc pe chestia asta?!
Stiti ceva, ca medic? Eu am terminat bio, deci suntem vecini de mosie. Cand am audiat cursul de etologie, am afalt ca imnurile, si alte bla-blauri "patritoce" si de "comunitate" nu sunt altceva decat echivalentul uman al scarpinarii intre maimute, si al urletului in haita al lupilor, si al multor alte manifestari pur animale, prin care se reconfirma "sunt cu ai nostri, ai nostri pana al moarte". Cam asta e ideea. Si cu religiile/confesiunile/filosofiile/ideologiile politice e la fel, si cu subiectivismul ardent si limitat care le este miez afectiv activ. Tot aia e: o etalare de muschi ai clanului de babuini, pardon ai grupului uman ideologizat, la adresa "ereticilor", adica "nemernicii de ceilalti din afara".
P. S. Credeti ca asta va e victoria morala impotriva cuiva ca Scotinaul?! Ii porcaiti credinta, si ziceti ca asta e barbatie si credinta?! Nu. Cum am scris mai sus, marturisirile de credinta de felul asta sunt doar...chelalait de paviani care isi delimiteaza teritoriul, sau il iau pe al altora. Sau (ca sa ramanem in peisajul autohton romanesc) de maidanezi, fie ei considerati doar in registrul metaforic: niste "comunitari" jerpeliti si jalnici ai spiritualitatii.