Calatori pe drumul spre Emaus

Berdiaev: Eu am venit la Hristos prin libertate, prin experienţa intimă a darurilor libertăţii, credinţa mea creştină nu este credinţa datinilor patrimoniale primite ca moştenire, ci am moştenit-o printr-o torturantă experienţă de viată interioară. Nu cunosc constrângere în viaţa mea religioasă, nu cunosc experienţa credinţei sau religiozităţii autoritare. Se pot opune acestui fapt formule dogmatice şi teologii abstracte? Nu, căci pentru mine nu vor fi niciodată cu adevărat convingătoare. Libertatea m-a condus la Hristos şi nu voi cunoaşte alt drum ce duce la El. Toţi cei ce au părăsit creştinismul-autoritate nu pot reveni decât la creştinismul-libertate. Aici e un adevăr al vieţii experimentale şi dinamice, ce nu se poate lega de nici o concepţie în legătură cu libertatea şi harul. E o problemă de cu totul alt ordin.Admit că m-a condus harul la credinţă, dar acest har l-am trăit în deplină libertate. Cei ce au venit la creştinism prin libertate, îi aduc un spirit de libertate. Creştinismul lor e desigur mult mai spiritual, e născut în spirit-duh şi nu în carne şi sânge. Experienţa libertăţii spiritului e de neşters, dar arbitrariul în libertate e un rău ce trebuie depăşit.Cei a căror religiozitate este autoritară şi ereditară vor înţelege întotdeauna greşit oamenii veniţi la religiozitate prin libertate, prin imanenţa tragică a experienţei trăite.

Yannaras: Omul adevărat nu se opreşte la nici o schemă, la nici o formă încremenită de viaţă. Viaţa lui este un protest zilnic şi neîntrerupt faţă de cotidian. Un protest interior, esenţial. Nici o schemă nu-l poate revendica ca fiind al ei. Chiar dacă trece prin multe, chiar dacă e obligat să arate disciplină şi supunere faţa de multe, totuşi nu se împacă cu nici una şi nici una nu-l opreşte. Călătoria şi căutarea sa nesfârşită îl duc în afară şi dincolo de spaţiul limitat al unei scheme. Aceasta e cea mai profundă şi esenţială deosebire a omului de orice altă creatură de pe pământ. Omul e o vieţuitoare căutătoare. Cea mai mare pagubă făcută creaţiei lui Dumnezeu a fost faptul că omul a fost denaturat, că viaţa lui a rămas încremenită în tipare permanente, că s-a împotmolit în schemele pe care el însuşi le-a consacrat. Cei mai mulţi oameni au devenit sclavii schemei înainte chiar de a ajunge să conştientizeze datoria de a lupta cu ea. Astfel n-au cunoscut nici­dată drumul căutării neîntrerupte, adevărata formă a vieţii care e libertatea.
Această îngrozitoare pierdere, denaturarea omului în forma sa atât de universală, îl costă pe omul adevărat, în evoluţia sa, multă stăruinţă şi durere. Căutarea, care depăşeşte schemele şi care e o călătorie fără oprire prin viaţă, se împlineşte cu povara a două mari cruci. Una este îndoiala lăuntrică iar cea de-a doua e duşmănia oamenilor. Mai sunt însă şi oamenii care privesc întotdeauna cu neîncredere şi cu duşmănie orice transcendere a tiparelor. Oamenii care nu au îndrăzneala de a călători în afara schemelor. De aceea nici nu vor să recunoască celuilalt îndrăzneala care le lipseşte. Aceia care se închid în scheme din laşitate şi lipsă de îndrăzneală, sunt cei care devin susţinătorii fanatici ai tradiţiei, apărătorii celor transmise de ea, implacabili şi duri faţă de oricine refuză tot ce e instituit. Alţii, iarăşi, caută să te oprească a fi original, pentru a te păzi de pericolul pe care-l ascunde. Ei cred mult în pericolul pe care-l ascunde originalitatea şi au dreptate s-o creadă. Transcenderea schemelor ascunde, fără nici o îndoială, un mare pericol. Dar asta e soarta împovărătoare a omului adevărat. El plăteşte autenticitatea gustând în fiecare zi posibilul dezastru. Viaţa lui atârnă, cumpănind, neîncetat la marginea prăpastiei.

Berdiaev: Recunosc că sunt câteva lucruri esenţiale ce nu le pot traduce în cuvinte, nu-mi pot descoperi gândurile intime. E foarte dificil de găsit o formă de expresie care să redea ideea esenţială exact, prin care ea trăieşte în sine. Tot ce scriu e legat de problematica torturantă a spiritului.Potrivit înfăţişării gândului, îmbrac întrebările tulburătoare într-o formă şi afirmativă şi ascunsă, iar problemele le pun sub forma certitudinii.Dar gândirea mea, în fiinţa mea interioară, e cea a unui om ce-şi pune întrebări, fără să fie un sceptic. Pentru soluţia acestor probleme ale spiritului, dar mai ales a problemei unice a relaţiilor dintre om şi Dumnezeu, omul nu poate avea sprijin din afară. Aici, nici un „stareţ” oricât de înaintat în viaţa spirituală, nu va putea veni în ajutor. Toată problemă rezidă în faptul că trebuie să descopăr eu însumi ce mi-a ascuns Dumnezeu.
Dumnezeu aşteaptă de la mine un act de libertate, o creaţie liberă. Libertatea şi creaţia sunt ascultarea de voinţa secretă a lui Dumnezeu, care aşteaptă de la om altceva şi mult mai mult decât se înţelege în mod obişnuit despre voinţa Sa. Poate ar trebui să se ocupe, nu de metafizica abstractă a lui Dumnezeu, ci mai ales de psihologia concretă a lui Dumnezeu.E posibil să curgă sânge din Dumnezeu văzând câţi oameni înţeleg servil voinţa Sa şi o împlinesc pur formal. Voinţa divină trebuie împlinită până la capăt. N-a voit Dumnezeu ca omul să fie un creator liber? Şi nu iubeşte El şi pe Nietzsche care luptă împotriva Lui?

Yannaras: Dacă oamenii ar fi întâmpinat viaţa mai sincer, chiar şi în scheme, ar fi datorat respect şi recunoştinţă celor puţini care îndrăznesc şi care nesocotesc schemele. Aceşti „ireverenţioşi" sunt aceia care creează viaţa. Viaţa împotmolită în scheme este deja o prevestire a morţii. Viaţa o menţine numai realizarea lucrurilor originale. Cei care îndrăznesc câţiva paşi în afara a tot ce e consacrat, descoperă lumi noi în care viaţa e adevărată, descoperă izvoarele unei vieţi ascunse şi necunoscute. Pe urmele paşilor lor vin după aceea să-i urmeze cei mulţi. Cei care ieri cereau „pe tavă" capetele revoluţionarilor, culeg astăzi roadele celor descoperite de aceştia la izvoarele cele noi ale vieţii. Desigur, vor preface din nou într-o schemă ceea ce pentru cei dintâi era ceva original, dar vor veni alţi revoluţionari să deschidă drumul mai departe, viaţa să meargă înainte cu alţi paşi mai departe.Oamenii adevăraţi sunt prezenţa vieţii, aşa cum schema e prezenţa morţii. Aluatului schemelor moarte ale acestei lumi îi dă viaţă fermentul viu al oamenilor care nu sunt robi.

Cuvant de final:,,Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare;m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta. Dumnezeu este în afara tuturor, nerămânând în afară; este în toate, dar necuprins de ele; este mai presus de toate, fără înălţare; este mai jos de toate, fără coborâre; este în toate şi, totodată, deasupra tuturor. Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Şi neliniştit este sufletul meu până nu-şi va afla odihna întru Tine.”(Augustin)

Superbă alcătuire, frate scoţian (dacă-mi permiţi), şi cu adevărat un cadou deosebit. Deşi n-am citit decât câteva fraze, pt. că n-am timp în momentul ăsta de mai mult, abia aştept să citesc pe îndelete.
Bănuiesc că e opera ta.

[Mihailc]

Acuma chiar mă simt nu-știu-cum să constat că pe un forum ortodox trebuie să vină un protestant (adică un samarinean dispețuit apriori de majoritatea fariseilor ortodocși) să ne propună lecturi esențiale pentru descoperirea ortodoxiei bisericești (Canonul Ortodoxiei a lui Ioan Ică jr., ahidiaconul cărturar de la Sibiu, personalitate uriașă a Bisericii, pe cât de mare pe atât de invizibil mulțimii căutătoare de prestidigitații magice rapide și facile; Iubirea nebună a lui Dumnezeu a lui Evdokimov, o lectură care a produs convertiri și salturi metanoetice în destinele unor oameni ca Olivier Clement).
Acum mai adăugăm doi prigoniți de adepții șamanismului ortodoxist, Berdiaev și Yannaras. Amândoi cu talanții investiți în reflecții periculoase asupra evlaviei blocate în forme moarte și a gândirii captive în concepții căzute în desfrânarea automulțumirii arogante.

ca intotdeauna fratele scotian ma uimeste si ma pune pe ganduri...
multumim! frumos...

În prealabil postat de oana72

ca intotdeauna fratele scotian ma uimeste si ma pune pe ganduri...
multumim! frumos...

Ca intotdeauna, femeile noastre crestine, in buna traditie romaneasca, sunt grabite sa cada uimite inaintea scotienilor, francilor, turcilor, arabilor si a oricaror alte semintii...
Sa fie asta intuitie ecumenica la buna vestitoare femeie romanca?
Imi pare cu adevarat rau ca nu.

Uimite si puse pe ganduri sunt femeile noastre... Acestea de azi, cel putin, ca maicile nostre nu aveau timp de uimire (decat inaintea icoanelor) si nici de ganduri (decat inapoia dezastrelor, pe care le treceau cu smerenie in contul Domnului).

Ai, ai! ... Aiiiiii! Aiiii!

"Unde esti femeie/ parul tau sa plang ...."

Haide acum, dupa apostrofarea muierii, sa vedem ce are de zis Mioriticul.

Barbatul roman, urmasul lui Voda, al lui Eminescu si Horia.

Are putere inaintea francilor, scotienilor sau al altora, ori isi lasa copchiii la indemana preputialelor cugetari straine, spre spurcarea natiei romane (pe care a laudat-o in versuri insusi soctianul mai ieri alaltaieri de 1 Decembrie)? This is the question! (mioriticul care a citit, la admiterea esuata in Teatru, pe Hamlet)

Ce zicem frate Cezar, intelectual roman si asazis ortodox?

Hai sa ne punem cu scotienii (nota: cu Scotland the Brave, ce nume o mai
fi si asta pentru un roman, fie si protestant, cica am avut si io cand eram flacau o oarecare poveste de amor, prietenesc, se intelege - dar am fost tradat, parol, de scotian
,in propria mea tara, ca deh, l-am primit, l-am gazduit, si muierea mi-a
belit, zice un proverb local).

OAMENI BUNI!
E foc de paie, vorbe-n vant, amagire, seductie ieftina, buna pentru fostele muieri alchimiste si budhiste
si pentru actualele nevrozate feministe
postdecembriste,
credeti-ma!

Iata de ce si cum, cu umilinta va rog:

Putin imi pasa de eticheta acestui forum. Dau bani pe spiritul lui, nu pe onoarea de carton a personajelor care se preumbla pe aici.
Forumul Crestin Ortodox poate fi ce se numeste sau poate fi ce se pare ca este. Alegeti!
Eu aleg sa fie, prin insasi participarea mea, un forum crestin ortodox. Din aceasta vointa personala eu scriu:
1) Dialogul imaginat intre cei doi autori este unul ... declarat imaginat. Excurs intelectual marturisit. Cine pleaca la drum nou fara sa aiba habar pe unde calca? Aventurierii, se intelege. Crestinul ortodox sta in chilie sau acasa. Eventual in Biserica.
2) Am pleca si noi in lume, fie si in nordul scotian, daca ne-am fi indeplinit pravila de acasa, dar smeriti cum ne stim, adica lucizi, stam pe aici de 2000 de ani si inca repetam rugaciunea dintai: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, pe mine pacatosul!" Promitem ca venim, DUPA ce rezolvam Taina asta Dintai. Parol!
3) Scotianul cel charmant a avut ocazia sa ajute un om aflat la grea stramtoare. Un om bun, dupa propria marturisire a Scotianului, un om aflat la ananghie din motive care tin de insasi ratiunea de a fi crestin in lume. Scotianul a promis ca il ajuta, ca un frate. Si nu a facut-o. Prin Voia Domnului, acel om a ramas in viata si, cu Mila Domnului, va mai ramane o vreme. Si inca, fiind acela ortodox, se roaga la Bunul Dumnezeu pentru Scotianul, macar o vreme de azi incolo. Ca asa sunt mioriticii, rugatori si iertatori (iar nu macho, cum i-ar placea modernei femei feministe care crede cu tarie ca barbatul roman e slab iar muierea e, cica, puternica - notez din declaratiile scrise, nu imaginez nimic, notele mele sunt dezvaluiri de jurnal, deci note cu caracter documentar, realism sec).
4) Despre ce vorbeste Scotianul, in fond, in discursul lui imaginar (oniric): despre asazisul om, in alcatuirea lui sufleteasca. Scuza-ma, Scotianule, dar nu am nevoie sa imi spui tu cum este alcatuit omul. O stiu deja, de mii de ani, de la greci, de la nemti, de la romani, de la francezi si, mai mult de-atat, o stiu din Scriptura si chiar, iarta-mi indrazneala, dinlauntrul meu.
5) Unde e vorba despre Dumnezeu? Hai sa vedem ce zice autorul dialogului imaginar:
"Poate ar trebui să se ocupe, nu de metafizica abstractă a lui Dumnezeu, ci mai ales de psihologia concretă a lui Dumnezeu.E posibil să curgă sânge din Dumnezeu văzând câţi oameni înţeleg servil voinţa Sa şi o împlinesc pur formal. Voinţa divină trebuie împlinită până la capăt. N-a voit Dumnezeu ca omul să fie un creator liber? Şi nu iubeşte El şi pe Nietzsche care luptă împotriva Lui?"