Confuzie, frica, deznadejde, lene etc.

[Mihnea Dragomir]

Nu este clar dacă starea prin care treceţi este mai mult psihologică, ţinând de o depresie, adică o scădere a thymiei, ori mai mult spirituală. Adesea sunt intricate. Cele de mai jos:

Ma spovedesc (fara prea multa parere de rau), ma rog (fara prea multa luare-aminte),

pledează mai degrabă pentru cauză spirituală.

Trebuie observat că, în timp ce diavolul are capabilitatea de a ne împrăştia gândurile în timpul rugăciunii, el nu are capabilitatea de a ne diminua părerea de rău. Asta ţine numai de noi, nefiind obiect al sugestiei diabolice. Problema este că, fără părere de rău, spovada nu funcţionează. Este ca şi când ai lua medicamentul potrivit împreună cu antidotul lui: tratamentul nu va avea efect. Nu există spovadă bună fără pocăinţă şi fără hotărârea de a ne îndrepta. Aici trebuie să umblaţi.

Ce anume, exact, vă face să nu simţiţi prea multă părere de rău ? Nu aveţi convingerea că un anumit lucru este sau nu este păcat ? Atunci discutaţi asta, cel mai bine cu preotul. Procedând aşa cum ne învaţă Domnul: arătaţi bubele dv preotului şi întrebaţi-l: "este aceasta lepră sau nu este ?"
Sau, poate că nu aveţi prea multă părere de rău fiindcă nu credeţi că păcatul dv este un scandal în ochii Domnului ? Dar pentru asta El a venit, încarnându-Se ca om, coborând la nivelul cel mai de jos al condiţiei noastre. Pentru asta S-a lăsat chinuit şi S-a lăsat crucificat, fiindcă sufletul dv este atât de important pentru El şi nu vrea să îl piardă. Or, păcatul este exact metoda prin care El îl pierde, cum să nu fie supărat ?

Un lucru e clar şi spun asta mai ales legat de păcatul capital al lenei. Dacă mândria este păcatul cel mai diabolic din lista păcatelor capitale, în schimb lenea este cel mai uman dintre ele. Diavolul este complet incapabil de lene, omul este.
Domnul ne-a dat viaţa în trup ca perioadă de probă în vederea vieţii celei adevărate. Închipuiţi-vă că sunteţi managerul unei mari firme multinaţionale şi că angajaţi pe cineva într-o perioadă de probă. Dar respectivul nu face nimic. Nu face mari prostii: nu fură, nu îşi omoară colegii, nici măcar nu are legătură sexuală cu colegele, nu îşi înjură şefii, este prezent la program. Aparent, conduita lui este ireproşabilă şi nu se vede nicio încălcare de regulament. În schimb, nu face nici lucruri bune. Nu îşi dă nicio osteneală, ci aşteaptă să se termine ziua de lucru. Parcă ar dormi pe el mereu. Este numai o prezenţă fizică în cadrul firmei, că el este la birou ori că nu este, e egal. Eu vă întreb atunci: un astfel de angajat, pentru ce ar trebui să fie plătit ? Nu îl veţi pedepsi, dar nici nu îl veţi recompensa. Da fapt, nu are ce căuta în cadrul firmei şi, la expirarea timpului prescris, când va avea loc întrevederea finală, veţi chema oamenii dv să îl poftească afară. Nu aşa aţi proceda ?

Postarea ta mi-a amintit de cartea sfântului Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, care poate fi citită şi aici.

Ajuns într-o stare de deznădejde, de lipsă de har, din care nu mai putea ieşi, sfântului i se înfăţişează Hristos, care îi spune: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.
Din câte îmi amintesc, ulterior s-a străduit să înţeleagă ce înseamnă „a-ţi ţine mintea în iad”. Cred că a-ţi vedea mereu neputinţele şi păcatele acestea insuportabile, care te fac să te simţi în iad, a trăi cu ele în faţa ochilor, a nu fugi de ele, dar chemând mereu, în rugăciune neîncetată, ajutorul Domnului, te smereşti.
Iar smerenia ne scapă de deznădejde.