prin fire si prin har

[dobrin7m]

În prealabil postat de VladCat

Verdictul pe care l-ai dat in mod categoric la adresa initiatoarei topicului este gresit. Am vorbit pe privat cu persoana respectiva si am putut observa ca nu e vorba de un troll(desi de obicei sunt suspicios cand vine vorba de lucruri din astea) ci de cineva care isi face griji pentru o persoana la care tine mult.
Iarta-ma ca iti spun, stiu ca nu am smerenia necesara, dar totusi o sa iti aduc aminte ca Hristos nu are nevoie sa il aperi. Hristos ne apara pe noi nu invers. Pe noi ne-a invatat doar sa il marturisim, dar aici e deja vorba de un duh anume, duh care daca ar fi fost prezent in apologetica ta, poate nu mai ajungeai la concluzia aia nedreapta.
Mi se pare o gandire total neortodoxa cea care ne poate face sa spunem despre un om care este inca in viata ca est lipsit de orice bunatate, fie ca acel om il respinge la nivel rational pe Hristos. Nu sunt sigur daca asa ceva se poate intampla, dar meditez asupra urmatorului scenariu: Eu Vlad, Il marturisesc cu toata convingerea mea pe Hristos si sunt sincer manios pe cei care mi se pare ca vorbesc impotriva Adevarului. Totusi duhul lui Hristos nu este in mine, nu ma doare inima de ei, mai mult decat atat ii echivalez cu erezia lor. Constantin este un smintit, spune ca nici nu vrea sa auda de Hristos, dar la un nivel mai intim decat ratiunea, la un nivel poate chiar mai intim decat simtirea, la nivelul alegerii, Constantin se invredniceste totusi, in anumite ocazii izolate, atat cat ii permit ratiunea si simtirea lui razvratite, sa aleaga Binele(=Hristos). E posibil ca in ochii lui Hristos acele alegeri sa reprezinte mai mult decat toata nevointa si marturisirea mea, e posibil ca la judecata Constantin sa fie considerat rece, iar eu sa fiu considerat a fi printre cei caldicei "care vor fi scuipati din gura Lui" ?

Repet ca nu stiu daca acest scenariu este posibil din punct de vedere duhovnicesc, meditez si eu asupra lui; nici nu am incercat prin aceast scenariu sa te echivalez cu lipsa de duh pe care cred ca ai avut-o in postarile de pe acest thread, asta din trei motive: 1. S-ar putea sa ma insel, 2. Ma stiu vinovat de "apologii" mult mai grave, 3. In trecut postarile tale mi-au fost de folos ceea ce ma fereste oarecum de pacatul de a te judeca pt greseala pe care eu consider ca ai facut-o.

Eu nu sunt manioasa pe nimeni nici pe cei care nu cred in Hristos. de acestia imi este foarte mila.
Eu fac o distinctie clara intre sentimentele mele fata de oamenii care refuza sa creada in Dumnezeu si fapta in sine a lor.
Daca condamn erezia lor asta nu inseamna ca nu imi pare rau de acel om. daca cumva ai inteles ca il urasc, sau ca nu ma doare inima de ei te inseli. Cum as putea sa nu imi para rau cand eu insumi am respins credinta candva? Stiu exact ce era in sufletul meu atunci. Chiar daca faceam si fapte bune prin natura firii mele, ele erau intotdeauna insotite de un fel de iubire: ori patimasa, ori egoista, ori mandra, ori plina de interes daca nu material atunci sufletesc si de implinire a vanitatii si a slavei desarte. insa Dumnezeu s-a miluit de mine si iata ca acum cred cu tarie. slava lui Dumnezeu ca nu am murit in acea stare de necredinta.
Nadajduiesc si ma rog pentru toti oamenii sa ii apuce sfarsitul vietii pocaiti.

privind in urma imi aduc aminte de urmatorul tablou ce vine din acele vremuri ale necredintei mele insa in ultimul an de viata al tatalui meu: mama si tatal meu stand impreuna la masa: mama - ce ne facem omule cu fata aceasta ca este atee, si nu crede in Dumnezeu, este rea nu vezi? tata - lasa mai femeie ca este buna la suflet uite face fapte bune si iubeste oamenii. mama- cum poate sa fie buna daca il respinge pe Dumnezeu? tata - nu o condamna ca nu e chiar asa atata timp cat infaptuieste binele si este miloasa. Nu vezi ca tu esti habotnica?

Analizand starea sufletului meu pe aceea vreme pot sa spun ca mama avea perfecta dreptate. Iubeam si infaptuiam binele manata de ganduri egoiste, mandre si pline de slava desarta chiar daca tata vedea in mine numai lucruri bune.

Cuvintele Sfintei Scripturi vorbesc lămurit despre Credință, Iubire și Fapte. Ne referim la condiţiile mântuirii. Credința fără fapte, iubirea fără fapte precum și faptele fără credință și fără iubirea în Hristos n-aduc niciun folos. Nu spune Mântuitorul? “Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.”(Ioan 15, 5)
Oare cum este iubirea de semeni fara de Hristos? este ea buna si curata?
Cum este iubirea omului fara credinta? Nu este patimasa sau plina de interes?
Nu spune Mantuitorul ca fara Mine nu puteti face nimic? Atunci cum putem crede ca un om care nu vrea sa creada in Hristos da roada buna de iubire?