Frica de Dumnezeu

.............

[cristiboss56]

[quote=Scotland The Brave;422502]

Prima intrebare:Daca in noaptea asta ti-a venit ceasul esti gata sa te duci in fata Celui de Sus?Si a doua intrebare:Ce roade ai facut tu pentru Domnul in viata ta?

Raspuns :
1- da , caci m-am impartasit foarte curand

2- Sunt bun prieten si cu tine , cu toate ca nu esti de o credinta cu mine . . .

mai am 10000000 , dar deja suna a Slava desarta !

Noapte buna !

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de ioan cezar

Imi pare totusi ca nu stam prea bine la acest capitol, aici pe forum, poate in general in tara noastra. Vorbaria in desert, de care ma fac vinovat in primul rand eu insumi, exprima o problema serioasa la acest capitol. Cum vedeti situatia?

De la cei care nu au credinţă într-un Dumnezeu personal, inexistenţa fricii de Dumnezeu este un lucru de aşteptat. Mai puţin de aşteptat este la creştini, la care se observă acelaşi lucru. Nu e vorba de ceva specific nici celor de pe forum, nici celor din ţara noastră: iubirismul, parte constitutivă a modernismului, care a fost definit de Sf Pius al X-lea ca "panerezia vremii noastre" afectează pe toţi creştinii, de pe toate meridianele, fiind transversal peste confesiuni. Normal, altfel nu ar fi panerezie. Consecinţele iubirismului sunt teribile pentru suflet: de la contestarea faptului că Dumnezeu pedepseşte, deşi cest lucru este afirmat în Biblie de vreo sută douăzeci de ori, la diminuarea simţului pentru păcat, credinţa nebazată pe nimic că marea majoritate a oamenilor vor merge în rai, dacă nu cumva toţi ("apocatastasis"). Pentru iubirist, Dumnezeu apreciază atitudinile şi nu faptele. Ei decupează adagiul augustinian "iubeşte şi fă ce vrei" de toată spiritualitatea Sfinţilor Părinţi, contestând că a-L iubi pe Dumnezeu şi a iubi aproapele înseamnă a respecta un cod de legi de extracţie divină.

De ce majoritatea oamenilor inteleg prin frica de Dumnezeu ceva negativ, nedemn de fiinta umana asazis libera si rationala?

Din motive de schimbare a paradigmei psihologice. Pedeapsa nu mai este văzută ca mecanism de condiţionare, sau, mai pe româneşte, ca medicament, ci ca ceva rău.

Care e pozitia altor confesiuni fata de frica de Dumnezeu?

Poziţia catolică este aceea reflectată în Biblie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, precum şi în liturgică. Dumnezeu este cel care ne cheamă, cu frică de El, să ne apropiem.

Cum putem spori sfanta frica de Dumnezeu pentru folosul nostru, desigur?

Recapitulând câteva adevăruri de credinţă banale. Amintindu-ne că suntem viermi. Neuitând nicio clipă că destinaţia noastră by default este iadul. Cunoscând că fiecare trebuie să îşi clădească mântuirea şi că acest lucru este, de regulă, o operă de o viaţă, dar care nu este desăvârşit în viaţa aceast, în schimb se poate pierde într-o clipă. Cea mai sigură metodă de a-ţi rata mântuirea este să nu faci nimic. Nu este nevoie să faci rele: nefăcând nimic, în mod sigur ajungi la destinaţia normală a ta, care este iadul. Recitind pasaje biblice sugestive, precum "îngustă este calea", parabola fecioarelor nebune, parabola semănătorului, parabola oilor şi caprelor şi multe altele. Amintindu-ne că Dumnezeu i-a pedepsit chiar şi pe cei mai drepţi înaintea Sa, precum David, ori chiar Moise şi că NIMENI, niciodată, nu a ajuns la faţa lui Dumnezeu fără să-şi plătească debitele, plată care este mult mai grea dincolo de moarte.

Ma bucur ca s-au adunat deja cateva marturisiri, care imi par cu adevarat bogate si spuse din inima, pe o tema de neocolit, cred, in cugetul si simtirea fiecaruia dintre noi.
Eu mult am neglijat sa cercetez frica aceasta... Si mult am oftat cand, citind anumite texte, am sesizat cata atentie si importanta acorda crestinii nevoitori acestui subiect (iar eu, bietul, ... mai nimic).
Multa vreme am avut o conceptie idilica, as spune chiar infantila, despre relatia omului cu Dumnezeu. Il concepeam pe Domnul, saracanul de mine, ca pe un fel de mamica dulce, iubitoare, ori poate ca pe un bunicut cumsecade, gata oricind sa ofere o bombonica dintr-un buzunarel secret dar totdeauna indestulat... Nu stiam ca Dumnezeu cel Viu este si "foc mistuitor"... In etapa aceasta intelegeam cat de cat de ce Iona a refuzat, initial, sa urmeze porunca Domnului: Ii cunostea Marea Lui Mila, se temea ca Domnul ii va ierta pe niniveni daca se pocaiau iar el, Iona, ar fi fost considerat in acest caz un prooroc mincinos si desigur nu ar fi primit o rasplata prea favorabila... Se temea pentru viata lui... (Noroc ca burta balenei i-a folosit ca tainica chilie intru descoperirea altor rosturi...)
A doua incercare a venit dinspre refuzul fricii. Atat de mare era teama mintii mele de frica adanca (izvorata din natura cu totul aparte a simtamantului misterios ca Domnul este Viu si cerceteaza adancurile omului, inima si rarunchii), cea care imi soptea ca nu eu sunt stapanul meu, ca nu am eu controlul deplin al vietii mele, incat refuzam si sa cred ca Dumnezeu chiar exista si are insusirile care I se cunosc. A te lasa in Voia Domnului, cum spunem ades, ma ingrozea atat de tare incat refuzam sa constientizez ca imi este frica. Percepeam frica de Dumnezeu pe latura ei cu totul negativa. Infantil, zic, iarasi infantil. Eram prizonierul mintii mele lumesti. Abia cand am sesizat ca turnul meu interior se zguduie sub cutremur, cand visam coplesitor ca se darama blocuri in care petreceam fara grija, am inceput sa simt ca Se apropie... Si am inceput sa chem strigind, mai intai in vise, pe Domnul...
Acum imi pare ca frica de Dumnezeu este legata, prin treceri vii reciproce, cu toate celelalte mari dimensiuni ale vietii crestine (sub sfanta umbrire a harului): pocainta, smerenia, dragostea, rugaciunea, bucuria duhovniceasca, pacea sufleteasca s.a.m.d. Toate se impletesc si se imbogatesc reciproc. O simfonie minunata sau, intrucat inca mai palpita bucuria Craciunului, un bogat aranjament de globuri, dantele si lumini care creaza bucurii si rosturi noi, adanci.

Poate vom reusi sa schitam impreuna cateva manifestari in noi ale fricii de Dumnezeu. M-as bucura sa fie marturisiri (si desigur trimiteri la texte-cheie din tezaurul Bisericii), asa cum traieste fiecare, spre impreuna-zidire, spre folos sufletesc reciproc.

Deie Domnul sa se sfinteasca in noi Frica de Dumnezeu!
Sa ne rugam unii pentru altii. AMIN+

[Erethorn]

Eu am practicat o vreme (pe când eram încă ateu) alpinismul.

Un alpinist care nu se teme de munte este considerat inconştient, nebun. Un alpinist care nu are o frică sănătoasă de munte va muri, mai devreme sau mai târziu.

De ce ? Pentru că muntele este mai mare decât alpinistul şi pentru că toate bucuriile pe care muntele le oferă (şi nu sunt puţine), sunt condiţionate de frica de puterea acestui mare şi puternic munte care îţi poate, într-o clipă, răpi viaţa.

Din această perspectivă, şi din perspectiva (mai târziu dobândită) a creştinismului, care ne oferă cel mai mare munte de escaladat (dumnezeirea) şi cele mai mari bucurii asociate acestei escalade, a nu te teme de Dumnezeu pare o contradicţie logică, o aberaţie, o idioţenie.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Erethorn

Eu am practicat o vreme (pe când eram încă ateu) alpinismul.

Un alpinist care nu se teme de munte este considerat inconştient, nebun. Un alpinist care nu are o frică sănătoasă de munte va muri, mai devreme sau mai târziu.

De ce ? Pentru că muntele este mai mare decât alpinistul şi pentru că toate bucuriile pe care muntele le oferă (şi nu sunt puţine), sunt condiţionate de frica de puterea acestui mare şi puternic munte care îţi poate, într-o clipă, răpi viaţa.

Mai e o chestie aici, domnule Erethorn: ce mai rămâne din plăcerea alpinismului, dacă nu ţi-e frică de munte şi nu realizezi că ţi-ai putea pierde viaţa din nebăgare de seamă ? Păi, atunci mai bine ai face alpinism cu joystick-urile, "participând" la o escaladă virtuală în 3D. Îmi închipui că adevărata bucurie a aplinismului e să ajungi sus, bineştiind pe lângă ce fel de hăuri ai trecut, care te puteau înghiţi într-o clipă.

Dar, ceea ce este valabil pentru alpinism, este valabil şi pentru creştinism. Sunt două sporturi extreme, iar Nicolae Steinhard are o splendidă pagină despre asta. Câtă bucurie trebuie să fie atunci când Tatăl de care te-ai temut o viaţă întreagă îţi deschide uşa şi, cu infinita iubire de care numai El este capabil, îţi spune: "vino la ospăţul pe care l-am pregătit pentru prietenii Fiului Meu ! Vino şi împărţiţi moştenirea Mea !

Şi nu-i aşa că atunci când atârni deasupra unei prăpăstii, într-o coardă care este la îndemâna unui coleg, ar trebui să fii sonat ca să îl înjuri pe acela, să îl blestemi ori să îl chinuieşti în alt fel ? El ar putea să taie coarda de care se agaţă viaţa ta exact când eşti deasupra prăpastiei. Clipa aceea este la alegerea lui liberă. De fapt, este un coleg care pe toate le ţine în mână şi el hotărăşte când jocul s-a terminat. El poate la fel de bine să taie coarda când eşti deasupra prăpastiei sau poate să îţi ofere graţia de a termina escalada când piciorul tău este pe stâncă sigură.

[Ana-Maria N]

[quote=ioan cezar;422527]Il concepeam pe Domnul, saracanul de mine, ca pe un fel de mamica dulce, iubitoare, ori poate ca pe un bunicut cumsecade, gata oricind sa ofere o bombonica dintr-un buzunarel secret dar totdeauna indestulat... Nu stiam ca Dumnezeu cel Viu este si "foc mistuitor"...[quote]


Putem intelege frica de Dumnezeu si dintr-o alta postura. Ca si frica de a nu-L pierde pe El, frica de a nu pierde iubirea Lui, frica de a nu ramane singur fara El. Respectarea poruncilor Lui este pentru ca El sa ramana intru noi. Nu le respectam, El pleaca. Retragerea Lui inseamna ramanerea fara protectia dumnezeiasca si inceperea atacului diavolesc. Nu El pedepseste, El ingaduie...urmare a propriilor noastre alegeri.
Foc mistuitor...da este. El este asociat cu sfintenia, mistuind raul, curatind pacatul, luminand inima si mintea prin prezenta Sa. El da, are intoteauna iubire de oferit (bombonele, asa cum s-a exprimat Cezar, in multele din buzunarele Lui secrete)...cui este pregatit sa i-o accepte. El da, este visteria bunatatilor, care va oferi bunatati celor ce vor cere si vor bate la usa Lui.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Ana-Maria N

Putem intelege frica de Dumnezeu si dintr-o alta postura. Ca si frica de a nu-L pierde pe El, frica de a nu pierde iubirea Lui, frica de a nu ramane singur fara El.

Foarte frumos mi se pare mie ca vezi lucrurile. Eu cred ca daca ar trebui sa avem o frica, aceea nu fata de Dumnezeu ar trebui sa fie. Cel putin daca suntem smeriti si incercam dupa puterile noastre sa nu-l suparam prea tare. Eu nu zic ca am ajuns precum Sfantul Antonie "De acum nu ma mai tem de Domnul, fiindca harul Lui m-a ajutat sa-L cunosc." Dar cred ca uneori traducerile nu reprezinta chiar corect ceea ce ar trebui sa insemne. Frica de Dumnezeu, eu cred ca trebuie interpretata ca un respect si supunere totala fata de Cel ce a creat universul si viata. Frica mai poate fi interpretata si sub forma de groaza. N-as putea sa ma apropii constient de un crocodil sau un rechin, fiindca e cert ca mi-e frica, dar de Dumnezeu nu pot sa spun ca mi-e frica, fiindca nu cred ca asta vrea de la mine. Eu, desi Il iubesc mult prea putin fata de cum merita El sa fie iubit, Il iubesc spontan, pentru tot ce mi-a ingaduit sa fiu, pentru tot ce mi-a dat si pentru care Ii voi fi recunoscator pana in clipa de pe urma. Eu stiu ca Dumnezeu nu vrea sa-L iubesc din frica, ci din convingere, sincer, din toata fiinta mea. Ne-am obisnuit sa credem ca Dumnezeu pedepseste si este foarte dur, dar de ce ar pedepsi pe cel smerit? Nu ca eu as fi smerit nevoie mare, ci incerc sa fac diferenta intre frica si dragoste. Daca parintele spune la sfintele Taine "Cu frica si cu cutremur, sa va apropiati..." asta nu este fiindca in spatele preotului sta soldatul rus cu kalasnikovul pregatit, ci ca nu cumva sa fim tentati sa bagatelizam pe Tatal ceresc in dragostea Lui cea mare. Eu cred ca daca ar fi sa avem cu adevarat frica, ar fi sa gandim bine la ce a spus fratele Stcotland: Dumnezeu are mare mila de noi, in masura in care NE SMERIM. Cea mai mare frica ar trebui sa avem de cel care va sta cu trufie la judecata si va spune: "Iata, omul acesta a facut cam tot ce l-am indemnat eu sa faca, si ceea ce, Tu, Doamne, mi-ai ingaduit, pentru... indreptarea lui. Deci, omul acesta se cuvine sa vina la mine..." Eu cred ca aceasta este teama cea mai mare de care omul ar trebui sa se cutremure si sa reflecteze tot restul vietii. Aceasta perspectiva cred ca are menirea sa schimbe trufia in smerenie.
Pentru fratele cristiboss, ma rog la Dumnezeu sa nu fi vorbit serios si o consider ca o gluma. Pentru ca si eu m-am impartasit de foarte curand, desi cu adevarat vrednic sunt sigur ca nu am fost. Dar de la biserica si pana acasa am facut destule pacate ca sa merg in adancul iadului. Cum as putea sa cred ca daca m-am impartasit, am certitudinea mantuirii, a doua zi dupa? Poate daca as fi dormit intr-una, dar si pentru lenevire, e pacat.
Iar despre prieteni, eu cu adevarat cred doar in prietenia ingerilor si a sfintilor. Restul sunt ca si mine: parelnici.
Mantuire sa ne dea Domnul.

[cristiboss56]

După cum zice Pavel în altă parte: Luaţi seama la câini, luaţi seama la lucrătorii cei răi, luaţi seama Ia tăierea-împrejur. Vedeţi să nu fie cineva care să vă fure cu filozofia şi cu deşartă amăgire. Luaţi seama cu atenţie cum umblaţi, că zilele rele sunt. Cine va avea răspuns de nepăsarea sa, auzind acest fel de vestiri? Şi iarăşi din altă parte: Nu primiţi pe omul eretic după prima si a doua sfătuire; şi iarăşi: Nu vă purtaţi după învăţături felurite şi străine (Evr.,13:9); şi iarăşi: Oamenii eretici vor propăşi spre tot mai rău, rătăcind şi fiind rătăciţi; şi în altă parte: La cei spurcaţi şi necredincioşi nu e nimic curat (Tit 1:15).
Ascultaţi iarăşi, cei ce faceţi agape cu ei: Cum veţi fugi de mânia care vine asupra voastră, cei ce vă mânjiţi cu aceştia prin mâncare şi băuturi? Cum cutezaţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Sau nu auziţi pe fericitul Pavel strigând: Nu puteţi sa beţi paharul Lui Hristos şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi de la masa lui Hristos si de la masa demonilor. Ieşiţi din mijlocul lor şi de ce este necurat să nu vă atingeţi!
Prin urmare vă privim rău? Sau în deşert ne ostenim şi în aer vorbim? Doar pentru cei ce vor şi se sârguiesc să asculte cuvântul şi să-l facă, nu voi plivi, nu vom ascunde graiurile lui Pavel, ci iarăşi grăiesc. Ascultaţi: Nu vă înjugaţi la jug străin cu necredincioşii. Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul? Unde sunt cei cu gură obraznică, ce spun: Nu se grăiesc acestea în dumnezeieştile Scripturi, al căror Dumnezeu e pântecele şi slava întru ruşinea lor, care cugetă cele pământeşti?

[Mosh-Neagu]

Cristi, nu-i bine sa deviem discutiile catre polite si rautati. Iarta-ma, nici nu stiu cum sa mai potivesc lucrurile ca sa nu scoti tot veninul tinut dinainte de sfanta impartasanie... Doar atat te intreb, fiindca il pui pe "Pavel" la inaintare cu litere ingrosate, desi nu trebuie sa strigi, ca eu aud inca destul de bine: Cum cutezaţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Tu te consideri vrednic de sfintele taine? Izbucnirile tale imi spun ca nu, fratele meu. Sa nu crezi ca eu sunt altfel. Dar pentru asta imi vine sa-mi trag palme dupa zece minute. Aici stiu sa ma stapanesc de obicei fiindca am timp sa le judec. Ei, in viata, iert orice, chiar si rautatea gratuita, dar nesimtirea si mai ales grozavia fata de cei mai slabi ma transforma din miel bland in fiara dezlantuita, si mi-e frica de ce-as fi in stare sa fac in acele clipe. Eu simt de mult timp ca si tu esti unul dintre cei inselati, la fel ca si mine. Si-apoi cine se stie cu adevarat vrednic sa primeasca altfel decat cu teama si cu cutremur Sfintele Taine? Eu unul NU. Dar nadajduiesc in mila lui Dumnezeu si ma rog sa ma pot indrepta in toate, pana la urma...