Frica de Dumnezeu

Ma bucur ca s-au adunat deja cateva marturisiri, care imi par cu adevarat bogate si spuse din inima, pe o tema de neocolit, cred, in cugetul si simtirea fiecaruia dintre noi.
Eu mult am neglijat sa cercetez frica aceasta... Si mult am oftat cand, citind anumite texte, am sesizat cata atentie si importanta acorda crestinii nevoitori acestui subiect (iar eu, bietul, ... mai nimic).
Multa vreme am avut o conceptie idilica, as spune chiar infantila, despre relatia omului cu Dumnezeu. Il concepeam pe Domnul, saracanul de mine, ca pe un fel de mamica dulce, iubitoare, ori poate ca pe un bunicut cumsecade, gata oricind sa ofere o bombonica dintr-un buzunarel secret dar totdeauna indestulat... Nu stiam ca Dumnezeu cel Viu este si "foc mistuitor"... In etapa aceasta intelegeam cat de cat de ce Iona a refuzat, initial, sa urmeze porunca Domnului: Ii cunostea Marea Lui Mila, se temea ca Domnul ii va ierta pe niniveni daca se pocaiau iar el, Iona, ar fi fost considerat in acest caz un prooroc mincinos si desigur nu ar fi primit o rasplata prea favorabila... Se temea pentru viata lui... (Noroc ca burta balenei i-a folosit ca tainica chilie intru descoperirea altor rosturi...)
A doua incercare a venit dinspre refuzul fricii. Atat de mare era teama mintii mele de frica adanca (izvorata din natura cu totul aparte a simtamantului misterios ca Domnul este Viu si cerceteaza adancurile omului, inima si rarunchii), cea care imi soptea ca nu eu sunt stapanul meu, ca nu am eu controlul deplin al vietii mele, incat refuzam si sa cred ca Dumnezeu chiar exista si are insusirile care I se cunosc. A te lasa in Voia Domnului, cum spunem ades, ma ingrozea atat de tare incat refuzam sa constientizez ca imi este frica. Percepeam frica de Dumnezeu pe latura ei cu totul negativa. Infantil, zic, iarasi infantil. Eram prizonierul mintii mele lumesti. Abia cand am sesizat ca turnul meu interior se zguduie sub cutremur, cand visam coplesitor ca se darama blocuri in care petreceam fara grija, am inceput sa simt ca Se apropie... Si am inceput sa chem strigind, mai intai in vise, pe Domnul...
Acum imi pare ca frica de Dumnezeu este legata, prin treceri vii reciproce, cu toate celelalte mari dimensiuni ale vietii crestine (sub sfanta umbrire a harului): pocainta, smerenia, dragostea, rugaciunea, bucuria duhovniceasca, pacea sufleteasca s.a.m.d. Toate se impletesc si se imbogatesc reciproc. O simfonie minunata sau, intrucat inca mai palpita bucuria Craciunului, un bogat aranjament de globuri, dantele si lumini care creaza bucurii si rosturi noi, adanci.

Poate vom reusi sa schitam impreuna cateva manifestari in noi ale fricii de Dumnezeu. M-as bucura sa fie marturisiri (si desigur trimiteri la texte-cheie din tezaurul Bisericii), asa cum traieste fiecare, spre impreuna-zidire, spre folos sufletesc reciproc.

Deie Domnul sa se sfinteasca in noi Frica de Dumnezeu!
Sa ne rugam unii pentru altii. AMIN+

[Erethorn]

Eu am practicat o vreme (pe când eram încă ateu) alpinismul.

Un alpinist care nu se teme de munte este considerat inconştient, nebun. Un alpinist care nu are o frică sănătoasă de munte va muri, mai devreme sau mai târziu.

De ce ? Pentru că muntele este mai mare decât alpinistul şi pentru că toate bucuriile pe care muntele le oferă (şi nu sunt puţine), sunt condiţionate de frica de puterea acestui mare şi puternic munte care îţi poate, într-o clipă, răpi viaţa.

Din această perspectivă, şi din perspectiva (mai târziu dobândită) a creştinismului, care ne oferă cel mai mare munte de escaladat (dumnezeirea) şi cele mai mari bucurii asociate acestei escalade, a nu te teme de Dumnezeu pare o contradicţie logică, o aberaţie, o idioţenie.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Erethorn

Eu am practicat o vreme (pe când eram încă ateu) alpinismul.

Un alpinist care nu se teme de munte este considerat inconştient, nebun. Un alpinist care nu are o frică sănătoasă de munte va muri, mai devreme sau mai târziu.

De ce ? Pentru că muntele este mai mare decât alpinistul şi pentru că toate bucuriile pe care muntele le oferă (şi nu sunt puţine), sunt condiţionate de frica de puterea acestui mare şi puternic munte care îţi poate, într-o clipă, răpi viaţa.

Mai e o chestie aici, domnule Erethorn: ce mai rămâne din plăcerea alpinismului, dacă nu ţi-e frică de munte şi nu realizezi că ţi-ai putea pierde viaţa din nebăgare de seamă ? Păi, atunci mai bine ai face alpinism cu joystick-urile, "participând" la o escaladă virtuală în 3D. Îmi închipui că adevărata bucurie a aplinismului e să ajungi sus, bineştiind pe lângă ce fel de hăuri ai trecut, care te puteau înghiţi într-o clipă.

Dar, ceea ce este valabil pentru alpinism, este valabil şi pentru creştinism. Sunt două sporturi extreme, iar Nicolae Steinhard are o splendidă pagină despre asta. Câtă bucurie trebuie să fie atunci când Tatăl de care te-ai temut o viaţă întreagă îţi deschide uşa şi, cu infinita iubire de care numai El este capabil, îţi spune: "vino la ospăţul pe care l-am pregătit pentru prietenii Fiului Meu ! Vino şi împărţiţi moştenirea Mea !

Şi nu-i aşa că atunci când atârni deasupra unei prăpăstii, într-o coardă care este la îndemâna unui coleg, ar trebui să fii sonat ca să îl înjuri pe acela, să îl blestemi ori să îl chinuieşti în alt fel ? El ar putea să taie coarda de care se agaţă viaţa ta exact când eşti deasupra prăpastiei. Clipa aceea este la alegerea lui liberă. De fapt, este un coleg care pe toate le ţine în mână şi el hotărăşte când jocul s-a terminat. El poate la fel de bine să taie coarda când eşti deasupra prăpastiei sau poate să îţi ofere graţia de a termina escalada când piciorul tău este pe stâncă sigură.

[Ana-Maria N]

[quote=ioan cezar;422527]Il concepeam pe Domnul, saracanul de mine, ca pe un fel de mamica dulce, iubitoare, ori poate ca pe un bunicut cumsecade, gata oricind sa ofere o bombonica dintr-un buzunarel secret dar totdeauna indestulat... Nu stiam ca Dumnezeu cel Viu este si "foc mistuitor"...[quote]


Putem intelege frica de Dumnezeu si dintr-o alta postura. Ca si frica de a nu-L pierde pe El, frica de a nu pierde iubirea Lui, frica de a nu ramane singur fara El. Respectarea poruncilor Lui este pentru ca El sa ramana intru noi. Nu le respectam, El pleaca. Retragerea Lui inseamna ramanerea fara protectia dumnezeiasca si inceperea atacului diavolesc. Nu El pedepseste, El ingaduie...urmare a propriilor noastre alegeri.
Foc mistuitor...da este. El este asociat cu sfintenia, mistuind raul, curatind pacatul, luminand inima si mintea prin prezenta Sa. El da, are intoteauna iubire de oferit (bombonele, asa cum s-a exprimat Cezar, in multele din buzunarele Lui secrete)...cui este pregatit sa i-o accepte. El da, este visteria bunatatilor, care va oferi bunatati celor ce vor cere si vor bate la usa Lui.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Ana-Maria N

Putem intelege frica de Dumnezeu si dintr-o alta postura. Ca si frica de a nu-L pierde pe El, frica de a nu pierde iubirea Lui, frica de a nu ramane singur fara El.

Foarte frumos mi se pare mie ca vezi lucrurile. Eu cred ca daca ar trebui sa avem o frica, aceea nu fata de Dumnezeu ar trebui sa fie. Cel putin daca suntem smeriti si incercam dupa puterile noastre sa nu-l suparam prea tare. Eu nu zic ca am ajuns precum Sfantul Antonie "De acum nu ma mai tem de Domnul, fiindca harul Lui m-a ajutat sa-L cunosc." Dar cred ca uneori traducerile nu reprezinta chiar corect ceea ce ar trebui sa insemne. Frica de Dumnezeu, eu cred ca trebuie interpretata ca un respect si supunere totala fata de Cel ce a creat universul si viata. Frica mai poate fi interpretata si sub forma de groaza. N-as putea sa ma apropii constient de un crocodil sau un rechin, fiindca e cert ca mi-e frica, dar de Dumnezeu nu pot sa spun ca mi-e frica, fiindca nu cred ca asta vrea de la mine. Eu, desi Il iubesc mult prea putin fata de cum merita El sa fie iubit, Il iubesc spontan, pentru tot ce mi-a ingaduit sa fiu, pentru tot ce mi-a dat si pentru care Ii voi fi recunoscator pana in clipa de pe urma. Eu stiu ca Dumnezeu nu vrea sa-L iubesc din frica, ci din convingere, sincer, din toata fiinta mea. Ne-am obisnuit sa credem ca Dumnezeu pedepseste si este foarte dur, dar de ce ar pedepsi pe cel smerit? Nu ca eu as fi smerit nevoie mare, ci incerc sa fac diferenta intre frica si dragoste. Daca parintele spune la sfintele Taine "Cu frica si cu cutremur, sa va apropiati..." asta nu este fiindca in spatele preotului sta soldatul rus cu kalasnikovul pregatit, ci ca nu cumva sa fim tentati sa bagatelizam pe Tatal ceresc in dragostea Lui cea mare. Eu cred ca daca ar fi sa avem cu adevarat frica, ar fi sa gandim bine la ce a spus fratele Stcotland: Dumnezeu are mare mila de noi, in masura in care NE SMERIM. Cea mai mare frica ar trebui sa avem de cel care va sta cu trufie la judecata si va spune: "Iata, omul acesta a facut cam tot ce l-am indemnat eu sa faca, si ceea ce, Tu, Doamne, mi-ai ingaduit, pentru... indreptarea lui. Deci, omul acesta se cuvine sa vina la mine..." Eu cred ca aceasta este teama cea mai mare de care omul ar trebui sa se cutremure si sa reflecteze tot restul vietii. Aceasta perspectiva cred ca are menirea sa schimbe trufia in smerenie.
Pentru fratele cristiboss, ma rog la Dumnezeu sa nu fi vorbit serios si o consider ca o gluma. Pentru ca si eu m-am impartasit de foarte curand, desi cu adevarat vrednic sunt sigur ca nu am fost. Dar de la biserica si pana acasa am facut destule pacate ca sa merg in adancul iadului. Cum as putea sa cred ca daca m-am impartasit, am certitudinea mantuirii, a doua zi dupa? Poate daca as fi dormit intr-una, dar si pentru lenevire, e pacat.
Iar despre prieteni, eu cu adevarat cred doar in prietenia ingerilor si a sfintilor. Restul sunt ca si mine: parelnici.
Mantuire sa ne dea Domnul.

[cristiboss56]

După cum zice Pavel în altă parte: Luaţi seama la câini, luaţi seama la lucrătorii cei răi, luaţi seama Ia tăierea-împrejur. Vedeţi să nu fie cineva care să vă fure cu filozofia şi cu deşartă amăgire. Luaţi seama cu atenţie cum umblaţi, că zilele rele sunt. Cine va avea răspuns de nepăsarea sa, auzind acest fel de vestiri? Şi iarăşi din altă parte: Nu primiţi pe omul eretic după prima si a doua sfătuire; şi iarăşi: Nu vă purtaţi după învăţături felurite şi străine (Evr.,13:9); şi iarăşi: Oamenii eretici vor propăşi spre tot mai rău, rătăcind şi fiind rătăciţi; şi în altă parte: La cei spurcaţi şi necredincioşi nu e nimic curat (Tit 1:15).
Ascultaţi iarăşi, cei ce faceţi agape cu ei: Cum veţi fugi de mânia care vine asupra voastră, cei ce vă mânjiţi cu aceştia prin mâncare şi băuturi? Cum cutezaţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Sau nu auziţi pe fericitul Pavel strigând: Nu puteţi sa beţi paharul Lui Hristos şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi de la masa lui Hristos si de la masa demonilor. Ieşiţi din mijlocul lor şi de ce este necurat să nu vă atingeţi!
Prin urmare vă privim rău? Sau în deşert ne ostenim şi în aer vorbim? Doar pentru cei ce vor şi se sârguiesc să asculte cuvântul şi să-l facă, nu voi plivi, nu vom ascunde graiurile lui Pavel, ci iarăşi grăiesc. Ascultaţi: Nu vă înjugaţi la jug străin cu necredincioşii. Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul? Unde sunt cei cu gură obraznică, ce spun: Nu se grăiesc acestea în dumnezeieştile Scripturi, al căror Dumnezeu e pântecele şi slava întru ruşinea lor, care cugetă cele pământeşti?

[Mosh-Neagu]

Cristi, nu-i bine sa deviem discutiile catre polite si rautati. Iarta-ma, nici nu stiu cum sa mai potivesc lucrurile ca sa nu scoti tot veninul tinut dinainte de sfanta impartasanie... Doar atat te intreb, fiindca il pui pe "Pavel" la inaintare cu litere ingrosate, desi nu trebuie sa strigi, ca eu aud inca destul de bine: Cum cutezaţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Tu te consideri vrednic de sfintele taine? Izbucnirile tale imi spun ca nu, fratele meu. Sa nu crezi ca eu sunt altfel. Dar pentru asta imi vine sa-mi trag palme dupa zece minute. Aici stiu sa ma stapanesc de obicei fiindca am timp sa le judec. Ei, in viata, iert orice, chiar si rautatea gratuita, dar nesimtirea si mai ales grozavia fata de cei mai slabi ma transforma din miel bland in fiara dezlantuita, si mi-e frica de ce-as fi in stare sa fac in acele clipe. Eu simt de mult timp ca si tu esti unul dintre cei inselati, la fel ca si mine. Si-apoi cine se stie cu adevarat vrednic sa primeasca altfel decat cu teama si cu cutremur Sfintele Taine? Eu unul NU. Dar nadajduiesc in mila lui Dumnezeu si ma rog sa ma pot indrepta in toate, pana la urma...

[cristiboss56]

Prin frica de Dumnezeu , asa cum am amintit la inceputul acestui thread deschis de Ioan , ne intareste rugaciunea , ne intareste in credinta noastra ORTODOXA , caci indoiala in credinta a creat aceste secte de care multi "ortodocsi " incep sa se simta legati , pentru ca ei nu l-au simtit cu adevarat pe Hristos , si-au creat propriul dumnezeu , dupa mintea lor tulbure si bolnava .
Inchei printr un citat ,tot al Ortodoxului Ilie ( spre exasperarea unora de aici ). . . :
"Îndoiala în credinţă a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credinţă a creat atîtea secte şi a adus dezbinarea în Biserică, în familie şi peste tot. Cum ne putem întări în credinţă ca să scăpăm de îndoială şi de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune şi post, prin deasă spovedanie şi împărtăşire şi prin citirea cărţilor sfinte. Căci aşa a răspuns Mîntuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puţina voastră credinţă (Matei 17, 19-20). Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune şi cu post! (Marcu 9, 28-29).
Vedeţi ce ne răspunde Hristos? Vedeţi puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeţi puterea postului ajutat de rugăciune? "

[Mosh-Neagu]

Eu n-am cum sa ma supar pe tine. Tu in principiu esti un om tare bun, doar ca tu cu tine nu te prea intelegi si nu te poti pune de acord. Iarta-ma, daca te-am suparat. Si roaga-te si pentru mine. Uneori mai ma bag in seama mai mult decat mi s-ar cuveni si stiu ca supar, dar nu ma pot mereu stapani. Oricum n-am ce sa dovedesc in ceea ce spun, decat pacate si slava desarta...
Doamne, fii bun cu noi, si intelepteste-ne...

[cristiboss56]

Groaznice sunt gandurile mosule , si mai ales cand esti condus de ele , precum dumneata esti condus acum , precum magarusul dupa paie !
Am trecut si eu prin astfel de crize ca dumneata , dar cu muuult timp in urma !

„De vei chema intelepciunea si spre cunostinta vei indrepta glasul tau, si de o vei cauta pe dansa ca pe argint si de o vei sapa ca pe o comoara, atunci vei afla frica Domnului si cunostinta lui Dumnezeu o vei afla” (Pilde 2, 3-5).

Radacina vietii placute lui Dumnezeu este frica de Domnul,indata ce aceasta va veni, puterea ziditoare va reorandui totul in tine si va reface in tine minunata randuiala – cosmosul duhovnicesc. Cum poate fi dobandita frica de Dumnezeu? Ea e in tine, atata doar ca e inabusita: trebuie sa o invii. Pentru aceasta, da glas ratiunii tale si deschide-ti inima pentru a primi insuflarile adevarului. Pana acum, ratiunii nu i s-a dat cuvantul: a fost in robie si nu indraznea sa rosteasca invataturi sanatoase: ei bine, acum sa vorbeasca. Ea va incepe sa graiasca despre faptul ca Dumnezeu este Atottiitor, ca El te tine si te poate arunca in orice clipa; despre faptul ca Dumnezeu este pretutindeni si stie toate, vede totul in tine si se manie asupra ta pentru tot ce e rau in tine; despre faptul ca El este Drept Judecator, gata sa te pedepseasca chiar acum, dar cu milostivire isi infraneaza mania pana la o vreme; despre moarte, care e gata in orice clipa sa te insface si sa te predea judecatii si razbunarii. Asculta si patrunde-ti inima de simtirea acestor adevaruri. De vei trezi acest simtamant, impreuna cu el va veni si frica de Dumnezeu. Acestia sunt zorii vietii.