Rugaciunea lui Iisus

[MariS_]

În prealabil postat de ioan cezar

In public (pe strada etc.) am depasit jena sau momentul de impas in genul descris mai sus.
A fost vorba despre altceva. ma aflam intre crestini, frati si surori, oameni de la care am mult de invatat, pe ei ii consider mult sporiti fata de mine. Deci nu am avut retineri ca ma contreaza necredinciosii, nu...
A fost vorba de o pudoare de neinteles, asa incat imi parea ca nu sunt in masura (desi eram gazda!) sa am asemenea initiativa. Ar fi fost o solutie: sa rog pe cel mai varstnic dintre noi, care este mai sporit decat mine, sa preia initiativa. Dar asta am inteles prea tarziu.

Problema pe care am voit s-o ridic este aceasta: cum de se jeneaza crestinii intre ei sa se poarte crestineste pana la capat? Musai sa fim in biserica, in cadrul oficial, sa zic asa? ... Musai sa primim OK-ul de la un BigBoss? Adica strambatatea de perceptie face din preot un fel de sef, in sens lumesc, un om al ordinii, un fel de politai...O confuzie cu procesiunile reglementate prin reguli stricte? Aici am descoperit ca e eroarea de perceptie, pe care nu o banuiam sa existe in mintea mea... Lipsa de permisiune, undeva inlauntrul nostru... O crispare, o jena nefireasca, o teama...
Confuzie, poate, cu un parinte autoritar, un tata aspru. Confuzie, caci preotul nu este si nu trebuie sa fie asa. Nu bici, nu knut, nu ordine cazona, nu caprarie, nu armata cu sergentul care urla, nu, nu, nu. Asta nu e atmosfera prielnica sufletului. Dar asta e cuibarit, am descoperit, in minte, posibil si in altii. Lucru nefiresc, maladiv. Poate urma unei atmosfere de la primele experiente din copilarie cand mergeam la biserica si toata lumea punea accent pe frica, pe disciplina, pe strunire... Ori, poate, sentimentul fricii pentru pacatul adunat in straturi groase, cu vremea... Complicat.
Ca urmare... aici am fost dezamagit de mine insumi, caci se cuvenea sa punctez o clipa in mod firesc, dar eu am iesit din peisaj, pe aratura, nesimtind permisiunea, desi s-ar fi cuvenit sa fie deplina, ci contrareplica, ingradirea, stransoarea, crisparea... A nu fi in largul tau in situatii care, prin natura lor, ar fi cele mai permisive. Cum e oare, de fapt sentimentul de familie? ... Of! Greu la deal cu boul de mine... Prea multe conflicte, dezbinari, peste tot. In noi si intre noi. Asta e buba! Prea multe frici. Am devenit oare, ca popor, paranoici? Anxiosi? Fobici sociali? Evitanti? Him... Atunci macar Biserica sa fie o ruptura de lumea noastra speriata, ingrozita. Daca nici aici nu e alt aer, ce ne facem? Unde locul in care te retragi pentruputina blandete? Unde alergi avind certitudinea ca te va primi intotdeauna cineva cu bratele deschise, asa cum esti, cu toate boacanele tale? Daca intre fratii din biserica nu e locul, atunci unde???
Oricum, buna situatie pentru invatare, prilej de folos, slava lui Dumnezeu pentru acest incident fericit, prin meditatia care i-a urmat... :)!

Problema pe care am voit s-o ridic este aceasta: cum de se jeneaza crestinii intre ei sa se poarte crestineste pana la capat?

Buna intrebare. Parerea mea e ca raspunsul l-ai dat in comentariul pe care cu multa atentie l-ai facut. Dar pe scurt as spune asa: de multe ori ne e mai frica de crestinul de langa noi decat de necrestinul da vizavi. Pentru ca crestinul de langa noi ne judeca fiecare gest si ne interpreteaza fiecare cuvintel, punand uneori si de la el. Ne e teama ca nu vom face rugaciunea respectiva dupa tipiconul corect, ca vom face o cruce in plus sau in minus, ca vom spune o parte din rugaciune pe care nu avem voie s-o spunem, si alte si alte lucruri de genul acesta. Atunci toata starea cea necesara pentru rugaciune se destrama pe grija de-a nu gresi, pe teama de-a nu fi ridicol in ochiul atent al celuilalt crestin, de a nu parea gresit acestuia. Cum putem remedia acest lucru? Nu stiu, draga Cezar, daca se poate remedia, caci se pare ca mergem in directia in care ne vom supraveghea reciproc, in directia in care stam cu ochii atintiti pe crestinul de alaturi sa vedem cat de gresit e el. Ii cantarim cuvintele, mai adaugam si de la noi, ca sa iasa ce vrem noi, ii urmarim gesturile, ii observam scaparile, scaderile. Intr-un cuvant, semnificatia arata cam asa: "- Iti multumesc, Doamne, ca eu nu sunt ca acesta, eu respect tipicoanele, cuvintele Scripturii si nu ma abat un milimetru de la ele!"
Sper sa gresesc, dar dupa cum ai descris "frica" sau "jena" ta imi pare ca suntem pe aceasi lungime de unda. Frica de Dumnezeu devine atunci "mic copil" fata de frica de crestinul vigilent!
Har, smerenie si jertfa de sine.