Cum intelegeti cultul ortodox ?

În prealabil postat de STEPHAN

Doamne ajută tuturor membrilor acestui forum!Postez pentru prima dată şi îmi cer scuze dacă nu voi posta exact la categoria care trebuia ( încă nu sunt familiarizat cu instrumentele forumului ).
Citesc de curând o carte deosebită :"Liturgica generală" scrisă de Pr.Prof.Ene Branişte (ediţia1993) . Mi-a atras atenţia un citat deosebit din această carte şi aş vrea să văd cum îl înţelegeţi dv.: "...memorialul liturgic din cadrul cultului bisericesc nu este numai amintirea trecutului, ci el ne face prezente şi contemporane evenimentele din trecut şi ne sugerează cele din viitor ( eshatologie ). În marile sărbători ale Mântuitorului devenim un fel de martori oculari ai evenimentelor comemorate, devenim contemporani cu ele . Fiecare act divin din iconomia mântuirii a avut loc odată, într-un anumit moment al istoriei, dar se oferă, devine continuu prezent în taine, în misterul liturgic." (p.121)
Poate că nu se poate raţionaliza prea mult, totuşi m-ar interesa cum înţelegeţi această afirmaţie ?

Multumesc lui Dumnezeu ca sunt aici si Il rog sa ma ierte ca indraznesc sa scriu cateva cuvinte, pentru care imi cer iertare si de la voi, fratilor si surorilor intru Hristos.
Pentru mine, acest pasaj la care va referiti (precum si toate ale noastre din Biserica) nu are inteles, in adevaratul sens al cuvantului. Adica fara duh de pocainta toate ale Bisericii sunt nebunie si sminteala.
Asadar, mai intai duh de pocainta. Ca cat inainteaza omul in duh de pocainta, in asezare cu inima infranta si smerita inaintea lui Dumnezeu, inaintea Mantuitorului Iisus Hristos, cu atat urca in om Cuvantul lui Dumnezeu sfintindu-l pe om, invesnicindu-l.

Dumnezeu se actualizeaza in omul cu inima infranta si smerita.

Iar omul urca in Dumnezeu (persoana e trasa prin Persoana) pe masura pocaintei lui si a revarsarii harului Duhului Sfant. Doar cand persoana face efortul lepadarii de sine. Asa, lepadind clipa egoismului, omul se invredniceste de vesnicia data in dar totdeauna, aparte cu prilejul comemorarilor, oricare ar fi acestea.
Toata literatura crestina, toate sarbatorile si comemorarile sunt apa de ploaie, si inca nebunie si sminteala cata vreme Domnul nu ne daruieste duh de pocainta iar noi nu Il cinstim cum se cuvine.

Cand este pocainta este si pregustarea vesniciei, iar aceasta inseamna ca sufletul nostru este contemporan cu acel continut comemorat, este acolo, participa acum (traim in trup, respiram in lut) si totodata acolo, distinctia dintre acum si atunci piere treptat, ca fumul imprastiat de aerul curat, ca intunericul desfiintat de lumina. Are loc sfintirea clipei traite de persoana.
Aceasta este, intradevar, o taina. Care se petrece in om, in inima infranta si smerita, prin darul Domnului.
Si inteleg aici neaparat rugaciunea. De fapt, toate comemorarile pe care le savarsim in sfantul lacas sunt sarbatori ale duhului invesmantate si purtate in suvoiul viu al rugaciunilor. Nu cunoastem comemorari fara rugaciuni. Sfintitii preoti ne pastoresc in procesiunea de rugaciuni catre pregustarea vesniciei. Traim impreuna acestea doar in Biserica. traim altfel de bucurii, altfel de dureri. Traim o innoire: noi, clipe trecatoare, devenim oglinzi ale vesniciei intregi. In punctul trecator numit om incape, prin Duhul, toata vesnicia necuprinsa. Mare taina este aceasta, darul de nespus, Mila Tatalui nostru din ceruri Care ne gazduieste, comemorind noi, in Imparatie. Timpul profan se pierde, sfintindu-se in om, cand bate clipa liturgica, impreuna-petrecerea cu Duhul Sfant. In Biserica nu mai suntem (doar) in lumea aceasta.

Asa cred eu, in nepriceperea mea, om pacatos si nevrednic care traiesc doar prin Mila Domnului (pe care nu o inteleg, cunoscindu-ma pe mine insumi). Este Dar sfant si sfintitor aceasta Mila (de care caut sa ma bucur si ii indemn si pe fratii mei crestini sa ne bucuram impreuna).
Sa ma iertati, fratilor si surorilor, pentru cat v-am gresit, pacatosul de mine, asa cum ma cunoasteti.
Domnul fie laudat!
Sa ne rugam unii pentru altii! AMIN+