Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[anna21]

În prealabil postat de N.Priceputu

Câţi dintre cei ce s-au unit, iubindu-se, în Biserică, nu ajung, oare, după o vreme, uneori scurtă, alteori lungă, să aibă neînţelegeri, conflicte, ce pot ajunge la divorţ (care poate însemna sfârşitul relaţiei sau nu).

Eu cred ca sursa conflictelor este intotdeauna dorinta (eu vreau aia, el vrea altceva).
Chiar daca nascocim noi te miri ce motive sublime si inaltatoare, tot dorinta (sau frustrarea ei) este la baza actiunilor noastre.
Nu suntem chiar asa spiritualizati cum ne place noua sa credem.

Din experienta mea de femeie maritata (si nu numai) stiu urmatoarele:
1. daca alegi o pozitie cu care jumatatea nu este de acord, ea se va intari in pozitia ei contrara (adica se pregateste psihic sa o sustina si sa nu se clinteasca de acolo). Cu cat mai extremi devenim in atitudinea noastra, cu atat mai mult se intareste si partenerul in.. extrema opusa!
(fapt psihologic atestat in studii, experimente etc..)
De aceea sa sustii de florile marului nu-s ce invatatura crestina in fata unui sot indiferent (ca ne luam singuri rol de invatatori ca asa credem noi ca trebuie sa facem), va avea exact efectul invers in majoritatea cazurilor.

2. Pentru fiecare lucru pe care dorim sa-l facem cunoscut sotului (sotiei) exista un moment sau o conjunctura potrivita. Daca noi nu putem de nerabdare sa-i spunem acum ceva (ca acum am decis ca nu se mai poate si trebuie sa schimb starea de fapt), dar partenerul NU are dispozitia necesara pt o discutie sau nu este momentul sau suntem in conflict etc.. efectul va fi invers celui dorit.

3. In general este bine sa stimulezi receptivitatea celuilalt printr-un compromis. Vrei sa-l faci sa te asculte? Il asculti tu intai pe el. Dar sa-l asculti (adica NU DESCHIZI GURA!)!
Vrei sa vina cu tine la biserica? O astepti doua ore sa se pregateasca, chiar daca ajungi primele dati la sfarsitul slujbei.
etc. etc..

4. efectul rebound.. Nu stiu cum se numeste acest fenomen, dar eu il vad ca un rebound. Dupa ce el/ea te toaca marunt si pune sare, DACA O LASI SA EXAGEREZE, adica sa-si verse nervii, cum ar veni, si nu-i dai motov sa se indreptateasca (adica nu-i raspunzi, pe scurt si rabzi totul ca la carte), majoritatea fiintelor normale vor simti ca au procedat gresit, se vor simti vinovate si vor fi dispuse sa faca concesii. Concesii cu atat mai mari cu cat se simt mai vinovate. Este un moment care trebuie exploatat la maxim.
Este greu de explicat. In general fiecare stie dinamica propriilor conflicte (mai ales daca nu se lasa dus de manie sau orgoliu) si va spun ca exista intotdeauna momente in care se pot obtine concesii, cu conditia sa ai incredere in celalalt. Daca ai in cap ca celalalt este o javra si raspunzi cu manie, nici nu vei invata nimic din conflicte, nici nu vei obtine nimic (in sensul imbunatatirii relatiei, desigur, nu in sens egoist).

[glykys]

În prealabil postat de anna21

Eu cred ca sursa conflictelor este intotdeauna dorinta (eu vreau aia, el vrea altceva).
Chiar daca nascocim noi te miri ce motive sublime si inaltatoare, tot dorinta (sau frustrarea ei) este la baza actiunilor noastre.
Nu suntem chiar asa spiritualizati cum ne place noua sa credem.

Din experienta mea de femeie maritata (si nu numai) stiu urmatoarele:
1. daca alegi o pozitie cu care jumatatea nu este de acord, ea se va intari in pozitia ei contrara (adica se pregateste psihic sa o sustina si sa nu se clinteasca de acolo). Cu cat mai extremi devenim in atitudinea noastra, cu atat mai mult se intareste si partenerul in.. extrema opusa!
(fapt psihologic atestat in studii, experimente etc..)
De aceea sa sustii de florile marului nu-s ce invatatura crestina in fata unui sot indiferent (ca ne luam singuri rol de invatatori ca asa credem noi ca trebuie sa facem), va avea exact efectul invers in majoritatea cazurilor.

2. Pentru fiecare lucru pe care dorim sa-l facem cunoscut sotului (sotiei) exista un moment sau o conjunctura potrivita. Daca noi nu putem de nerabdare sa-i spunem acum ceva (ca acum am decis ca nu se mai poate si trebuie sa schimb starea de fapt), dar partenerul NU are dispozitia necesara pt o discutie sau nu este momentul sau suntem in conflict etc.. efectul va fi invers celui dorit.

3. In general este bine sa stimulezi receptivitatea celuilalt printr-un compromis. Vrei sa-l faci sa te asculte? Il asculti tu intai pe el. Dar sa-l asculti (adica NU DESCHIZI GURA!)!
Vrei sa vina cu tine la biserica? O astepti doua ore sa se pregateasca, chiar daca ajungi primele dati la sfarsitul slujbei.
etc. etc..

4. efectul rebound.. Nu stiu cum se numeste acest fenomen, dar eu il vad ca un rebound. Dupa ce el/ea te toaca marunt si pune sare, DACA O LASI SA EXAGEREZE, adica sa-si verse nervii, cum ar veni, si nu-i dai motov sa se indreptateasca (adica nu-i raspunzi, pe scurt si rabzi totul ca la carte), majoritatea fiintelor normale vor simti ca au procedat gresit, se vor simti vinovate si vor fi dispuse sa faca concesii. Concesii cu atat mai mari cu cat se simt mai vinovate. Este un moment care trebuie exploatat la maxim.
Este greu de explicat. In general fiecare stie dinamica propriilor conflicte (mai ales daca nu se lasa dus de manie sau orgoliu) si va spun ca exista intotdeauna momente in care se pot obtine concesii, cu conditia sa ai incredere in celalalt. Daca ai in cap ca celalalt este o javra si raspunzi cu manie, nici nu vei invata nimic din conflicte, nici nu vei obtine nimic (in sensul imbunatatirii relatiei, desigur, nu in sens egoist).

Din experienta de viata conjugala a bunicilor mei, asa cum o stiu eu si cum mi-a fost povestita, subscriu cu mult aplomb toate cele scrise Anna21. Trebuie rabdare,tact, rugaciune, tacere, exemplu personal si, mai ales, NU TREBUIE AUTOVICTIMIZARE. Bunica nici macar nu il iubea, a fost fortata de parinti sa se marite, intrucat avea doi pretendenti si l-a ales pe bunic, chiar daca il placea mai mult pe celalalt, pentru ca a considerat ca bunicul este mai familist, isi poate intretine familia mai bine si nu e papa lapte, care sa se lase influentat de mamica, asa cum era celalalt. Chit ca fuma, mai mergea cu prietenii la beri, era cam ateu... A zis ca acesta poate tine casa mai bine si asa a si fost.

Cand incepea sa urle bunicul meu ca nu stiu ce nu ii convenea, bunica-mea tacea si se ruga si vorbea cu el cand era linistit si mereu obtinea ce voia, dar mereu. Stia cum si cand sa puna problema, nelamentandu-se aiurea ca o ridiculizeaza ala si ala. Cand vedea ca nu o scoate la capat cu el, incepea sa se roage. Pana la urma l-a facut si sa tina post, si sa mearga la biserica, desi trebuia sa il astepte sa manance, sa se aranjeze si ajungeau la finalul slujbei... Acum a ajuns la 83 de ani si anul trecut a tinut aproape tot Postul Pastilor, fara sa ii spuna nimeni sa o faca,ba dimpotriva. Strasnica femeie, macar ca si ea a inceput prin a fi fetita mamei, dar a avut mereu picioarele pe pamant.


Si eu sunt de parerea lui Lucian. M-as putea marita cu un barbat mai ateu, mai caldicel, bine, nu cu o persoana de alta confesiune, asta nu, si nici cu un hulitor! Prefer asa decat cu unul asa-zis ortodox, care sa aiba impresia ca daca e barbat, poate sa faca ce vrea, un ipocrit plin de ifose, asemanator fariseului. O asemenea atitudine mai mult mi-ar diminua credinta decat mi-ar spori-o. De altfel, ortodocsi traitori de varsta mea am intalnit foarte putini, ba chiar unul dintre ei ar vrea sa se calugareasca (sper sa nu citeasca pe aici). Fireste insa, prefer un om de caracter cu conceptii ortodoxe, dar sanatoase. Pe acelasi loc cu credinta stau faptele, deci caracterul. Cu un caracter defectuos sub poleiala de credinta nu ai ce face, nu ai ce construi. Degeaba citeste el Filocalia, cand e mandru, lenes si centrat numai pe nevoia lui de mantuire, care e si asta o forma foarte subtila de egoism. Adica nu zic ca nu poate deveni alt om - mai greu - dar nu vreau sa imi leg viata cu a lui, numai pe acest considerent, ca e crestin. Plus ca trebuie sa ne intelegem si in lucrurile marunte, safie intelegere, nu cearta. Ca daca nu ne intelegem aici, cum ne vom intelege in cele mari?

Deci razboiul e cu noi insine, nu cu celalalt.
Cad citesc topicuri ca astea, ajung sa dau slava Domnului ca nu sunt maritata.
Dupa cum am citit si retinut de pe forum o vorba a sotului Annei21, noi nu ar trebui sa incercam sa ne mantuim pe spezele sotului / sotiei! Sa nu ii folosim ca instrument de mantuire! Nu mai ajungi sa il vezi ca pe o persoana cu insusiri proprii, cu liber arbitru, ci ca unul care nu stie nimic si care trebuie indoctrinat. Dragoste si crestinism cu de-a sila nu se poate! Trebuie respectat liberul arbitru! Tocmai in asta trebuie sa stea dragostea:

[anna21]

În prealabil postat de glykys

. Pana la urma l-a facut si sa tina post, si sa mearga la biserica, desi trebuia sa il astepte sa manance, sa se aranjeze si ajungeau la finalul slujbei...

Deci razboiul e cu noi insine, nu cu celalalt.
Cad citesc topicuri ca astea, ajung sa dau slava Domnului ca nu sunt maritata.
Dupa cum am citit si retinut de pe forum o vorba a sotului Annei21, noi nu ar trebui sa incercam sa ne mantuim pe spezele sotului / sotiei! Sa nu ii folosim ca instrument de mantuire! Nu mai ajungi sa il vezi ca pe o persoana cu insusiri proprii, cu liber arbitru, ci ca unul care nu stie nimic si care trebuie indoctrinat. Dragoste si crestinism cu de-a sila nu se poate! Trebuie respectat liberul arbitru! Tocmai in asta trebuie sa stea dragostea:

...pai punctul 3 de la bunica ta l-am invatat. Dumnezeu sa o odihneasca.
Cand a zis intr-o zi ca ce ma grabesc asa la biserica mi-am amintit de bunica ta si am asteptat sa faca baie, sa se aranjeze, sa mai vorbeasca o ora la telefon etc... Dar partea fenomenala este ca totusi am ajuns sa dau pomelnicul! De parca s-ar fi expandat timpul.

În prealabil postat de glykys

Deci razboiul e cu noi insine, nu cu celalalt.

O afirmatie pe care eu o consider demna de luat in seama. Cu totul de mare importanta imi pare.
Mult as vrea sa exemplific un pic, pornind de la aceasta afirmatie, ilustrind prin modul cum traim noi in familie acest aspect. Voi vorbi de fapt despre mine, deoarece nu i-am cerut ingaduinta sotiei sa vorbesc despre ea si nici nu se cuvine sa vorbesc in numele ei.

Primul lucru pe care tin sa-l spun este acesta: razboiul cu noi insine are un caracter aparte atunci cand suntem sot si/sau sotie, tata si mama. Anume, am descoperit ca e foarte important sa iau in calcul pe aproapele meu (omul din familie) cand port acest razboi (cand ma nevoiesc etc.). Pocainta mea nu poate fi rupta de nevoile membrilor familiei.
Iata exemple, situatii de viata pe care le-am trait cu durere, gresind mult:
a) Ma rog pana dupa miezul noptii, cu ravna; fac treaba buna, sunt multumit foarte, in sinea mea... Insa, cand intru in camera il gasesc pe Tudor cu ochii rosii de nesomn, rasfoind un Rahan... (al catelea oare?) Imediat ma supar, dau sa il cert, dar imi spune: "Te-am asteptat tati, mi-ai promis ca imi citesti o poveste inainte de culcare.." (Imi vine sa intru in pamant, realizez ca nevointa mea a fost rupta de nevoile copilului meu si ca mi-am incalcat promisiunea fata de el. Dau cu toata rugaciunea de pamant. Asa nu!, imi spun... Apoi il rog pe Tudor sa ma ierte si, dupa cateva vorbe de mangaiere, adormim imbratisati... M-a iertat puiul, tot el...)
b) Imi fac o lista de prioritati, un program de mers la slujbe, de spovedanie etc. Ma pun pe treaba. Totul merge brici. Apoi, intr-o seara, sotia imi aminteste ca aveam program de mers in parc cu copiii (a trebuit sa mearga tot ea, cu amandoi), ca trebuia sa cumpar pampers pentru Maria, ca avea nevoie de doua zile sa mearga o ora la jogging (ea practica jogging de vreo 15 ani), ca nu am fost la sedinta cu parintii la gradinita (a fost tot ea), etc. etc. Hopa! M-am rupt de familia mea si m-am nevoit frumos, dar am intrat in conflict cu rolul meu de tata si sot. Cum rezolv?
c) Descopar cateva lucruri neplacute despre mine insumi, ma tin la pocainta, devin treptat imbufnat, mohorat, ma inchid in mine, zi dupa zi... Incrancenat, caut sa ma indrept, in imaginatia mea... Sotia imi comunica bland: nu ai vrea sa iti tunzi un pic barba si parul, sa te ingrijesti cumva, ca ai un aspect cam neplacut, nici copiilor nu le place cum arati... Primul meu gest: ma infurii, sar ca ars... cum adica?, eu ma lupt aici cu toti dracii din mine si tu nu apreciezi de loc? Iti arde de barba si de par? etc. etc.... Ea se intristeaza, se inchide, ofteaza... Eu plec trintind usa... Unde sa merg? In bar sau in parc? In bar nu mai merg, slava Domnului, mai bine merg in parc si mai fac o ora de "Doamne, Iisuse...", zic eu victorios. Si vai, asta si fac! Apoi, efectul, totusi, al rugaciunii (!!!), ma intorc acasa si imi cer iertare. Eu am gresit, iarasi... Andra se inveseleste! Imi rad barba, plec la frizer. Doar Maria plange, speriata, cand ma intorc ras si tuns, spunindu-si probabil in mintea ei de bebelus: "Unde e tati al meu, barbosu...?"
d) Am nevoie de ajutorul sotiei, sa fie adica intelegatoare cu mine, sa ma sustina in lupta mea cu defectele mele. Si imi pare ca nu o face, dimpotriva, parca dinadins ma ispiteste... Asta ma face sa imi pierd cumpatul, sa o consider parca dusmana... Si ii reprosez multe... Ea se uita la mine ca la un nebun, eu vad asta si ma infurii... Scandalul e gata. De ce ma impiedici sa port razboiul meu sfant, care e pentru binele nostru, al copiilor blabla, blabla, baubaubau. Ea plange. Eu... ma infurii si mai tare. Din fericire, ma smulg si reusesc sa ajung la Sfantul Maslu. Apoi se indura Domnul si de Spovedanie. Vin acasa infrant si lamurit: iar am comis-o. Doamne, cat sunt de idiot! Cum oare ma suporta femeia si copiii mei?...

Si tot asa, fratilor si surorilor, tot asa...
Deci: razboiul cu noi insine risca sa devina jihad nebunesc cata vreme nu il integram cu intelepciune in contextul mai larg al nevoilor familiei noastre, unde suntem iubiti si unde invatam mereu, bob cu bob, sa iubim.

Dumnezeu sa ne dea intelepciune. Si duhovnic bun, multrabdator!... AMIN+

[glykys]

"Pocainta" si "nevointele" nu se fac dupa cum ne flutura noua prin cap, pentru ca altfel dauneaza si devin prilej de mandrie ba chiar de smintire a altora. Devin un scop in sine, un scop egoist, cand tu te rogi si al din jur moare de foame si e trist din cauza ta. Cand tu vrei sa te imbunatatesti, desi tara arde in jurul tau si in loc sa arunci galeti de apa, stai sa zici rugaciuni, inseamna ca problema nu e cu focul care se inteteste, ci e cu tine.

Ce faci tu nu e bine si o faci pe spezele copiilor si ale nevestei tale!
Atunci cand il iubesti pe Dumnezeu, nu poti face abstractie de oameni. Nu ii vezi piedici in calea mantuirii si a nevoirii tale, ci te nevoiesti pentru ei, te jertfesti pentru ei. Tu deocamdata te jertfesti numai pentru tine, uitand de ceilalti. Si cand am uitat de ceilalti, se cheama ca am uitat de Dumnezeu, chiar daca ni se pare ca Il avem mereu in gura si in minte. Nu o sa te intrebe Dumnezeu cate rugaciuni, cate metanii ai facut si cata barba ti-ai lasat (auzi, de parca barba ar fi pavaza impotriva ispitelor. Crezi ca se sperie diavolul de barba ta si zice asta e cucernic, il las in pace?), ci cum ti-ai respectat juramintele la casatorie, cum ti-ai crescut copiii, ce ai facut cu darurile pe care ti le-ai dat.

Fireste, ce spun eu e valabil pentru mireni, pentru oamenii care au familie, care ar trebui sa isi caute desavarsiea in familie, nu in alta parte. Problema e ca citim prea multa literatura monastica si ne inchipuim ca vom atinge niste niveluri de sfintenie, in masura in care nu suntem capabili sa facem nici cele mai elementare lucruri crestinesti. Oare despre calcarea voii, despre ascultarea in familie, despre scopul casniciei nu am citit nicaieri?!

Trebuie un duhovnic care sa ne trezeasca la realitate si sa ne scoata fumurile din cap!

În prealabil postat de ioan cezar

O afirmatie pe care eu o consider demna de luat in seama. Cu totul de mare importanta imi pare.
Mult as vrea sa exemplific un pic, pornind de la aceasta afirmatie, ilustrind prin modul cum traim noi in familie acest aspect. Voi vorbi de fapt despre mine, deoarece nu i-am cerut ingaduinta sotiei sa vorbesc despre ea si nici nu se cuvine sa vorbesc in numele ei.

Primul lucru pe care tin sa-l spun este acesta: razboiul cu noi insine are un caracter aparte atunci cand suntem sot si/sau sotie, tata si mama. Anume, am descoperit ca e foarte important sa iau in calcul pe aproapele meu (omul din familie) cand port acest razboi (cand ma nevoiesc etc.). Pocainta mea nu poate fi rupta de nevoile membrilor familiei.
Iata exemple, situatii de viata pe care le-am trait cu durere, gresind mult:
a) Ma rog pana dupa miezul noptii, cu ravna; fac treaba buna, sunt multumit foarte, in sinea mea... Insa, cand intru in camera il gasesc pe Tudor cu ochii rosii de nesomn, rasfoind un Rahan... (al catelea oare?) Imediat ma supar, dau sa il cert, dar imi spune: "Te-am asteptat tati, mi-ai promis ca imi citesti o poveste inainte de culcare.." (Imi vine sa intru in pamant, realizez ca nevointa mea a fost rupta de nevoile copilului meu si ca mi-am incalcat promisiunea fata de el. Dau cu toata rugaciunea de pamant. Asa nu!, imi spun... Apoi il rog pe Tudor sa ma ierte si, dupa cateva vorbe de mangaiere, adormim imbratisati... M-a iertat puiul, tot el...)
b) Imi fac o lista de prioritati, un program de mers la slujbe, de spovedanie etc. Ma pun pe treaba. Totul merge brici. Apoi, intr-o seara, sotia imi aminteste ca aveam program de mers in parc cu copiii (a trebuit sa mearga tot ea, cu amandoi), ca trebuia sa cumpar pampers pentru Maria, ca avea nevoie de doua zile sa mearga o ora la jogging (ea practica jogging de vreo 15 ani), ca nu am fost la sedinta cu parintii la gradinita (a fost tot ea), etc. etc. Hopa! M-am rupt de familia mea si m-am nevoit frumos, dar am intrat in conflict cu rolul meu de tata si sot. Cum rezolv?
c) Descopar cateva lucruri neplacute despre mine insumi, ma tin la pocainta, devin treptat imbufnat, mohorat, ma inchid in mine, zi dupa zi... Incrancenat, caut sa ma indrept, in imaginatia mea... Sotia imi comunica bland: nu ai vrea sa iti tunzi un pic barba si parul, sa te ingrijesti cumva, ca ai un aspect cam neplacut, nici copiilor nu le place cum arati... Primul meu gest: ma infurii, sar ca ars... cum adica?, eu ma lupt aici cu toti dracii din mine si tu nu apreciezi de loc? Iti arde de barba si de par? etc. etc.... Ea se intristeaza, se inchide, ofteaza... Eu plec trintind usa... Unde sa merg? In bar sau in parc? In bar nu mai merg, slava Domnului, mai bine merg in parc si mai fac o ora de "Doamne, Iisuse...", zic eu victorios. Si vai, asta si fac! Apoi, efectul, totusi, al rugaciunii (!!!), ma intorc acasa si imi cer iertare. Eu am gresit, iarasi... Andra se inveseleste! Imi rad barba, plec la frizer. Doar Maria plange, speriata, cand ma intorc ras si tuns, spunindu-si probabil in mintea ei de bebelus: "Unde e tati al meu, barbosu...?"
d) Am nevoie de ajutorul sotiei, sa fie adica intelegatoare cu mine, sa ma sustina in lupta mea cu defectele mele. Si imi pare ca nu o face, dimpotriva, parca dinadins ma ispiteste... Asta ma face sa imi pierd cumpatul, sa o consider parca dusmana... Si ii reprosez multe... Ea se uita la mine ca la un nebun, eu vad asta si ma infurii... Scandalul e gata. De ce ma impiedici sa port razboiul meu sfant, care e pentru binele nostru, al copiilor blabla, blabla, baubaubau. Ea plange. Eu... ma infurii si mai tare. Din fericire, ma smulg si reusesc sa ajung la Sfantul Maslu. Apoi se indura Domnul si de Spovedanie. Vin acasa infrant si lamurit: iar am comis-o. Doamne, cat sunt de idiot! Cum oare ma suporta femeia si copiii mei?...

Si tot asa, fratilor si surorilor, tot asa...
Deci: razboiul cu noi insine risca sa devina jihad nebunesc cata vreme nu il integram cu intelepciune in contextul mai larg al nevoilor familiei noastre, unde suntem iubiti si unde invatam mereu, bob cu bob, sa iubim.

Dumnezeu sa ne dea intelepciune. Si duhovnic bun, multrabdator!... AMIN+

În prealabil postat de glykys

Ce faci tu nu e bine si o faci pe spezele copiilor si ale nevestei tale!
Atunci cand il iubesti pe Dumnezeu, nu poti face abstractie de oameni. Nu ii vezi piedici in calea mantuirii si a nevoirii tale, ci te nevoiesti pentru ei, te jertfesti pentru ei. Tu deocamdata te jertfesti numai pentru tine, uitand de ceilalti.

Problema e ca citim prea multa literatura monastica si ne inchipuim ca vom atinge niste niveluri de sfintenie, in masura in care nu suntem capabili sa facem nici cele mai elementare lucruri crestinesti. Oare despre calcarea voii, despre ascultarea in familie, despre scopul casniciei nu am citit nicaieri?!

Trebuie un duhovnic care sa ne trezeasca la realitate si sa ne scoata fumurile din cap!

.......................
?...!

În prealabil postat de glykys

"Pocainta" si "nevointele" nu se fac dupa cum ne flutura noua prin cap, pentru ca altfel dauneaza si devin prilej de mandrie ba chiar de smintire a altora. Devin un scop in sine, un scop egoist, cand tu te rogi si al din jur moare de foame si e trist din cauza ta. Cand tu vrei sa te imbunatatesti, desi tara arde in jurul tau si in loc sa arunci galeti de apa, stai sa zici rugaciuni, inseamna ca problema nu e cu focul care se inteteste, ci e cu tine.

Ce faci tu nu e bine si o faci pe spezele copiilor si ale nevestei tale!
Atunci cand il iubesti pe Dumnezeu, nu poti face abstractie de oameni. Nu ii vezi piedici in calea mantuirii si a nevoirii tale, ci te nevoiesti pentru ei, te jertfesti pentru ei. Tu deocamdata te jertfesti numai pentru tine, uitand de ceilalti. Si cand am uitat de ceilalti, se cheama ca am uitat de Dumnezeu, chiar daca ni se pare ca Il avem mereu in gura si in minte. Nu o sa te intrebe Dumnezeu cate rugaciuni, cate metanii ai facut si cata barba ti-ai lasat (auzi, de parca barba ar fi pavaza impotriva ispitelor. Crezi ca se sperie diavolul de barba ta si zice asta e cucernic, il las in pace?), ci cum ti-ai respectat juramintele la casatorie, cum ti-ai crescut copiii, ce ai facut cu darurile pe care ti le-ai dat.

Fireste, ce spun eu e valabil pentru mireni, pentru oamenii care au familie, care ar trebui sa isi caute desavarsiea in familie, nu in alta parte. Problema e ca citim prea multa literatura monastica si ne inchipuim ca vom atinge niste niveluri de sfintenie, in masura in care nu suntem capabili sa facem nici cele mai elementare lucruri crestinesti. Oare despre calcarea voii, despre ascultarea in familie, despre scopul casniciei nu am citit nicaieri?!

Trebuie un duhovnic care sa ne trezeasca la realitate si sa ne scoata fumurile din cap!

Ana-Maria draga mea eu de multe ori am dat peste replici de-ale tale care m-au intrigat dar m-am abţinut să spun ceva.
De data asta nu spun că nu ai dreptate, dar cum poţi vorbi despre lucruri pe care le cunoşti doar de la alţii sau din lecturi?
Nu poţi vorbi despre traiul în familie şi despre complexitatea acestuia decât atunci când este parte din viaţa ta. Din câte ştiu nu eşti căsătorită. Dacă între timp te-ai căsătorit... te rog să mă ierţi

[iana]

În prealabil postat de ioan cezar

O afirmatie pe care eu o consider demna de luat in seama. Cu totul de mare importanta imi pare.
Mult as vrea sa exemplific un pic, pornind de la aceasta afirmatie, ilustrind prin modul cum traim noi in familie acest aspect. Voi vorbi de fapt despre mine, deoarece nu i-am cerut ingaduinta sotiei sa vorbesc despre ea si nici nu se cuvine sa vorbesc in numele ei.

Primul lucru pe care tin sa-l spun este acesta: razboiul cu noi insine are un caracter aparte atunci cand suntem sot si/sau sotie, tata si mama. Anume, am descoperit ca e foarte important sa iau in calcul pe aproapele meu (omul din familie) cand port acest razboi (cand ma nevoiesc etc.). Pocainta mea nu poate fi rupta de nevoile membrilor familiei.
Iata exemple, situatii de viata pe care le-am trait cu durere, gresind mult:
a) Ma rog pana dupa miezul noptii, cu ravna; fac treaba buna, sunt multumit foarte, in sinea mea... Insa, cand intru in camera il gasesc pe Tudor cu ochii rosii de nesomn, rasfoind un Rahan... (al catelea oare?) Imediat ma supar, dau sa il cert, dar imi spune: "Te-am asteptat tati, mi-ai promis ca imi citesti o poveste inainte de culcare.." (Imi vine sa intru in pamant, realizez ca nevointa mea a fost rupta de nevoile copilului meu si ca mi-am incalcat promisiunea fata de el. Dau cu toata rugaciunea de pamant. Asa nu!, imi spun... Apoi il rog pe Tudor sa ma ierte si, dupa cateva vorbe de mangaiere, adormim imbratisati... M-a iertat puiul, tot el...)
b) Imi fac o lista de prioritati, un program de mers la slujbe, de spovedanie etc. Ma pun pe treaba. Totul merge brici. Apoi, intr-o seara, sotia imi aminteste ca aveam program de mers in parc cu copiii (a trebuit sa mearga tot ea, cu amandoi), ca trebuia sa cumpar pampers pentru Maria, ca avea nevoie de doua zile sa mearga o ora la jogging (ea practica jogging de vreo 15 ani), ca nu am fost la sedinta cu parintii la gradinita (a fost tot ea), etc. etc. Hopa! M-am rupt de familia mea si m-am nevoit frumos, dar am intrat in conflict cu rolul meu de tata si sot. Cum rezolv?
c) Descopar cateva lucruri neplacute despre mine insumi, ma tin la pocainta, devin treptat imbufnat, mohorat, ma inchid in mine, zi dupa zi... Incrancenat, caut sa ma indrept, in imaginatia mea... Sotia imi comunica bland: nu ai vrea sa iti tunzi un pic barba si parul, sa te ingrijesti cumva, ca ai un aspect cam neplacut, nici copiilor nu le place cum arati... Primul meu gest: ma infurii, sar ca ars... cum adica?, eu ma lupt aici cu toti dracii din mine si tu nu apreciezi de loc? Iti arde de barba si de par? etc. etc.... Ea se intristeaza, se inchide, ofteaza... Eu plec trintind usa... Unde sa merg? In bar sau in parc? In bar nu mai merg, slava Domnului, mai bine merg in parc si mai fac o ora de "Doamne, Iisuse...", zic eu victorios. Si vai, asta si fac! Apoi, efectul, totusi, al rugaciunii (!!!), ma intorc acasa si imi cer iertare. Eu am gresit, iarasi... Andra se inveseleste! Imi rad barba, plec la frizer. Doar Maria plange, speriata, cand ma intorc ras si tuns, spunindu-si probabil in mintea ei de bebelus: "Unde e tati al meu, barbosu...?"
d) Am nevoie de ajutorul sotiei, sa fie adica intelegatoare cu mine, sa ma sustina in lupta mea cu defectele mele. Si imi pare ca nu o face, dimpotriva, parca dinadins ma ispiteste... Asta ma face sa imi pierd cumpatul, sa o consider parca dusmana... Si ii reprosez multe... Ea se uita la mine ca la un nebun, eu vad asta si ma infurii... Scandalul e gata. De ce ma impiedici sa port razboiul meu sfant, care e pentru binele nostru, al copiilor blabla, blabla, baubaubau. Ea plange. Eu... ma infurii si mai tare. Din fericire, ma smulg si reusesc sa ajung la Sfantul Maslu. Apoi se indura Domnul si de Spovedanie. Vin acasa infrant si lamurit: iar am comis-o. Doamne, cat sunt de idiot! Cum oare ma suporta femeia si copiii mei?...

Si tot asa, fratilor si surorilor, tot asa...
Deci: razboiul cu noi insine risca sa devina jihad nebunesc cata vreme nu il integram cu intelepciune in contextul mai larg al nevoilor familiei noastre, unde suntem iubiti si unde invatam mereu, bob cu bob, sa iubim.

Dumnezeu sa ne dea intelepciune. Si duhovnic bun, multrabdator!... AMIN+

Referitor la exemplele pe care le-ai dat, este minunat faptul ca te-ai trezit de fiecare data. Cadem, ne ridicam. Oare cati dintre noi facem asta?! Cati suntem in stare sa ne ridicam si sa nu ramanem cazuti in "ridicarea" in care credem ca ne aflam?

[fallen]

În prealabil postat de ioan cezar

.... Ea se intristeaza, se inchide, ofteaza... Eu plec trintind usa... Unde sa merg? In bar sau in parc? In bar nu mai merg, slava Domnului, mai bine merg in parc si mai fac o ora de "Doamne, Iisuse...",

Poate toate astea se intampla pentru ca ai fost bolnav si inca esti in recuperare si toate eforturile pe care le faci sunt pentru a te recupera si pentru ca boala sa nu recidiveze. Cum ai spus si alta data, ai fost in iad si inapoi. Iadul poate nu te lasa sa pleci si sa uiti, dar faptul ca ai iesit e o victorie de nestramutat pe care nu trebuie sa o umbreasca amintirile neplacute (flash-back-uri, cum le spuneti voi). Asa ca mergi acasa, ia-ti copiii si nevasta in brate si multumeste-i lui Dumnezeu ca te-a ajutat sa te intorci la ei. Daca sunt furiosi, asteapta sa le treaca. Daca "pleaca la maica-sa" (metaforic vorbind), las-o cateva zile sa se linisteasca si du-te dupa ea, sunt sanse mari sa vina inapoi cu tine. Daca faci toate astea or sa vada ca "terapia" (rugaciuni, spovedanii) da (dau) rezultate, si merita sa te scuteasca de la unele indatoriri lumesti, care pot fi amanate. Dar eu totusi cred ca te auto-invinovatesti peste masura. Daca te-ai spovedit si ai fost iertat, poate n-ar trebui sa te mai marturisesti odata si-n fata intregii lumi. Stiu ca poate simti ca aici se face un fel de terapie de grup, dar nu toata lumea simte la fel.

[tabitha]

În prealabil postat de fallen

Dar eu totusi cred ca te auto-invinovatesti peste masura. Daca te-ai spovedit si ai fost iertat, poate n-ar trebui sa te mai marturisesti odata si-n fata intregii lumi. Stiu ca poate simti ca aici se face un fel de terapie de grup, dar nu toata lumea simte la fel.

??!
Am impresia ca n-ati prins imaginea de ansamblu, panoramica, a postarilor lui Cezar (dvs. si alti cativa care repede au sarit sa-i dea sfaturi de indreptare, wow!). Iar treaba asta cu terapia de grup... as zice "fara cuvinte", dar mai bine zic : pacat ca nu vreti sa va vindecati !
Ah, si mai cititi odata ce scrie, si vedeti daca puteti identifica "bolnavul inchipuit" !