Constiinta morala si legea lui Dumnezeu.

[George.m]

Parintele Staniloae, pornind de la cuvantul Avvei Dorotei redat mai sus, spune: "Constiinta e gandul sadit de Dumnezeu in om, ca o scanteie fierbinte si luminoasa. Constiinta lucreaza deplin mintea si o obliga sa faca deosebirea intre bine si rau. In cosntiinta, omenescul se intalneste cu dumnezeiescul. Ea e si a lui Dumnezeu si a omului.

Prin ea, omul se afla in legatura ontologic-dialogica cu Dumnezeu. Ea e fata omului intoarsa spre Soarele existentei. Ea e gand al lui Dumnezeu, dar semanat in om prin aceasta tine de om. Prin ea omul vorbeste cu sine, dar prin sine vede pe Dumnezeu si raspunde lui Dumnezeu. Prin poruncile si mustrarile cu caracter absolut ale constiintei graiesc poruncile si mustrarile lui Dumnezeu. Omul e un pol al lui Dumnezeu.

O constiinta fara minte sau ratiune nu poate lucra. Dar nici acestea, fara cosntiinta. De aceea mintea sau ratiunea omului e si ea luminoasa, dar si fierbinte, caci are in ea dorinta fierbinte nu numai de a cunoaste un adevar indiferent, ci adevarul ca bine, ca cel ce-l poate ferici, face bun. De aceea ratiunea nu e niciodata rece in lucrarea ei.

Chiar cand afirma obiectivitatea cunoasterii sale, o afirma cu caldura, caci e legata de constiinta si in obiectivitate nu poate sa lipseasca binele. Pe langa aceea, adevarul, pentru care e data ratiunea si spre care aspira ea, cere el insusi caldura in cautarea si in sustinerea lui. Si pentru ca ratiunea are o astfel de caldura, ea pune pasiune si in sustinerea minciunii cu aparente de adevar, pentru ca i se pare ca aceea il fericeste.

Aceasta, pentru ca adevarul e bun, e frumos, pentru ca de el depinde viata fericita a omului. Adevarul reprezinta de aceea si binele, iar minciuna, raul. De aceea ratiunea e legata cu constiinta, care se preocupa in mod special de aspectul bun sau rau al adevarului, sau pentru ca adevarul e focul care se cere sesizat de o ratiune intiparita de constiinta, incalzita de focul adevarului".