Experiente luminoase in iubire/casatorie

[korinna]

Acolo ma refeream la iubirea de sine ca forma a iubirii fata de celalalt. Din punctul meu de vedere suntem datori sa avem grija de noi pe cat ne sta in putinta, ca sa nu ajungem o povara puntru ceilalti (iata dragostea).

Invat pentru a ma descurca singura in viata si sa nu-mi chinui parintii prea mult, mananc sanatos ca sa ma bucur de cei din jurul meu cat mai mult si ca sa nu-i fac sa sufere prin vreo boala datorata neglijentei mele.

Increderea in sine care vine din multumirea de sine ca ai facut tot ce-ti sta in putinta sa-ti fructifici toate darurile Duhului Sfant. De restul ... se va ocupa mila Domnului.

[korinna]

Increderea in sine nu o vad ca pe o seductie, ci ca pe o invitatie. Daca am incredere in mine exprim urmatoarele cuvinte: iata-ma, asta sunt Eu, cu bune si cu rele, fara sa ma ascund. Cine te iubeste te iubeste asa cum esti TU. Dar trebuie sa ai incredere sa te arati.

[korinna]

Si mai este un aspect, eu cred ca exista 2 feluri de oameni: cei care au incredere in ei si cei care sunt ingamfati.

Diferenta dintre ei? Primii chiar au motive concrete pe care isi pot baza increderea in sine. Cei din a doua categorie se bazeaza pe inchipiri, dorinte, frustrari.

Increderea in sine niciodata nu poate fi langa ingamfare. Ingamfarea vine din prostie si aproape niciodata nu este sustinuta de realitate. Exemplu: prostul care se crede destept, fricosul care se da mare viteaz dupa lupta, urata care se vede mare frumusete, etc.

[Mihailc]

În prealabil postat de korinna

Acolo ma refeream la iubirea de sine ca forma a iubirii fata de celalalt. Din punctul meu de vedere suntem datori sa avem grija de noi pe cat ne sta in putinta, ca sa nu ajungem o povara puntru ceilalti (iata dragostea).

Invat pentru a ma descurca singura in viata si sa nu-mi chinui parintii prea mult, mananc sanatos ca sa ma bucur de cei din jurul meu cat mai mult si ca sa nu-i fac sa sufere prin vreo boala datorata neglijentei mele.

Increderea in sine care vine din multumirea de sine ca ai facut tot ce-ti sta in putinta sa-ti fructifici toate darurile Duhului Sfant. De restul ... se va ocupa mila Domnului.

Admit că troposul acesta poate avea un efect de magnet asupra celorlalți și să trezească în ei pulsația specială a ființei pe care o numim îndrăgostire, însă am avut impresia că acolo te referi la altceva (și deloc incorect). Poate că am ”citit” eu greșit.

Mai rețin un aspect interesant, deși nu fără semne de întrebare: grija de mine însumi pe un fundal altruist!

[Mihailc]

Nu știu dacă e timpul potrivit pentru o sinteză a celor scrise până aici, dar, recitind postările anterioare, m-am adâncit spontan în meditații tot mai cuprinzătoare pe marginea acestei taine indefinite și inexprimabile pe care o numim iubire.
Colega Anna21 observa foarte corect pe un alt topic cum, vorbind despre iubirea (adevărată) dintre femeie și bărbat, discuția a alunecat în abstracțiuni facile și teorii pioase, îndepărtându-se de orice fel de referire la experiența vie.
Cum putem explica oare această incapacitate a noastră de a rămâne în același sistem de referință, atunci când încercăm să vorbim despre realitate?

Am niște răspunsuri provizorii (ca orice răspunsuri oneste), deschise dezbaterilor, criticilor și chiar oprobiului, desigur dacă se găsesc argumente temeinice.

Cred că noi evităm să vorbim despre experiențele noastre nemijlocite din cauza distanței uriașe dintre credințele noastre mentale și ceea ce trăim cu adevărat.
Denis de Rougemont observa, pe drept cuvânt, că civilizația creștină are cele mai înalte învățături și cele mai sublime principii, dar, în același timp, cele mai joase și mizerabile moravuri. Noi ortodocșii numim această amplitudine schizofrenică ”neputință”, oftăm prelung și ne culcăm liniștiți, ca și cum neputința ar fi un fel de fatalitate imposibil de depășit.
Mecanismul acestei rupturi mizerabile între ce gândim (credem) și ce făptuim, a fost explicat magistral de către fenomenologia creștină franceză, pe urmele Sfinților Părinți.
În ultimele secole, sub influența ideologiilor filozofice care își au punctul de plecare în scolastica romano-catolică, creștinismul occidental (în prima fază) s-a contaminat, printre multe alte maladii grave, de un mod de a percepe credința sub formă de idoli mentali, care, ca orice idoli, n-au nicio putere asupra vieții concrete. Cu alte cuvinte e credința moartă, incapabilă să mai susțină făptuirea, în afară de stimularea, mijlocită masiv de voință, a comportamentelor autoprogramate și a psihologemelor de tot felul, toate acestea fiind trăiri epidermice, falsificate, îndepărtate de autenticitatea ființei profunde.
În mod straniu, nici ortodoxia nu a scăpat de efectele catastrofale ale acestei pandemii demonice care a lovit creștinismul la nivel global, în însuși fundamentului lui, credința. Iar o credință alienată nu mai irigă veci pururi cele două surori ale sale, nădejdea și dragostea, cu altceva decât cu apă chioară. Și dacă treimea virtuțiilor cardinale nu mai funcționează organic, totul e în zadar.

Pe forumul nostru se observă foarte ușor boala complexă de care vorbeam mai sus. Ceri mărturii din experiență și (cu unele excepții) primești principii exprimate fie pompos, cu morga cunoscătorului, fie simplist la modul celui care crede că știe ceva deși, în realitate, habar n-are despre ce vorbește.

Ar trebui să ne îngrijoreze foarte serios această situație ipocrită în care ne găsim, mai ales că avem pretenția apartenenței la ortodoxia bisericească, adică filonul autentic al Cinzecimii, organismul teandric care deține toate armele duhovnicești necesare pentru surparea chipurilor cioplite din mințiile noastre, pe care le confundăm cu credința în Dumnezeul cel Viu.
Dar despre acestea cu altă ocazie, că și așa m-am lungit cam mult.

[anna21]

Foarte bine ai surprins.. asa am si eu impresia, ca ne-am construit idoli din diferite concepte preluate din ortodoxie. (sau "mi-am construit", ca sa nu se simta altii jigniti).
Sau alta analogie, aflata pe forum: sunt (suntem?) in situatia celui care vrea sa-si potoleasca setea cu un pahar de apa desenat. Deoarece cunoastem la nivel intelectual, dar nu traim suficient ceea ce cunoastem.

Incepi sa vezi ca lumea nu scrie pentru ca nu are ce? (sau inteleg eu gresit?)

Eu mai cred ca oamenii nu sunt deschisi in a vorbi despre ei deoarece devin foarte vulnerabili. Orice detaliu poate fi intors si folosit impotriva lor. Deoarece suntem de acord cu sacrificiul, daruirea, suferinta.. dar doar de la altul!

Eu as scrie, dar experientele mele "luminoase" s-au consumat pe la 18-25 ani, iar in lumina experientei de azi le numesc inselare si pacate.. (cu indulgenta, naivitate). Ma gandeam doar la el, compuneam poezii despre el, ii desenam portrete din memorie cand era departe.. asta asa, ca exemplu ca era intotdeauna in mintea mea, cu cele mai nesemnificative detalii. Era tot universul meu.

Ei bine, dupa ani de casatorie, daca ne intrebam (pe noi insine sau unul pe altul) daca ne iubim.. nu puteam raspunde "da".

(asta poate parea socant pt multi, dar daca incerci mult timp sa faci exercitiul sinceritatii fata de tine, vei afla lucruri cu totul surprinzatoare, cum ar fi ca nu prea suntem in stare sa iubim nici pe cei apropiati, macar. De multe ori ne este greu sa suportam lucruri marunte, chiar).

Ceea ce cred ca se intampla este ca pe masura ce trece timpul, intelegi ca nimic nu este suficient. Iubirea aceea eterna si sublima de la inceput devine insuficienta, ca o haina care-ti ramane mica atunci cand cresti. Pentru ca nici un lucru din aceasta viata nu ne este dat ca sa ne "implineasca".

Eu sunt foarte nedumerita de oamenii care pretind ca se iubesc "ca la inceput". Ii suspectez ca nu au trait, de fapt, nimic (sau sunt abia la inceput de drum).

(in plus, cred ca unii dintre cei care idealizeaza iubirea sunt destul de imaturi afectiv. Cum bine observa o forumista nou venita, pe alt thread, iubirea este a da, a oferi.. nu a primi. Inseamna sa renunti, sa rabzi.. cam in gama aceasta.
De exemplu, eu am strans in timp o lista cu argumente ca nu-mi iubesc copiii, desi mi se pare ca sunt cea mai devotata mama -si orice femeie normala Pune copiii pe primul loc- printre care: am preferat sa ma uit la un film decat sa petrec timpul cu copiii, am cumparat pizza in loc sa gatesc ceva sanatos, am tipat la ei, am jignit copilul cand a gresit, am pedepsit exagerat..etc.. dar cel mai important: nu ma rog zi si noapte pentru mantuirea lor. Ca daca i-as iubi cu adevarat, nu as pune nimic inaintea mantuirii lor, doar asta m-ar preocupa si in permanenta m-as ruga.. (nu filme, nu romane, nu plimbari, nu sport.. ca nimic nu conteaza).Dar nu fac asta.
In mod similar, a-l iubi pe sot inseamna a cauta mantuirea lui. Ca ce pot sa doresc mai mult pentru el? Dar nu pot spune ca aceasta ma preocupa in permanenta. Nu. Ci tot persoana mea ma intereseaza: ce sa mananc in post.. ce fusta (lunga) sa-mi cumpar pt mers la biserica (deci un egoism cu preocupari "crestine"), cum sa imi fac timp de forum etc...)

Ar trebui sa ma opresc aici pt. ca ai batrani oricum stiu astfel de lucruri, iar ai tineri vor ucide mesagerul.

[Solveig]

În prealabil postat de anna21

Foarte bine ai surprins.. asa am si eu impresia, ca ne-am construit idoli din diferite concepte preluate din ortodoxie. (sau "mi-am construit", ca sa nu se simta altii jigniti).
Sau alta analogie, aflata pe forum: sunt (suntem?) in situatia celui care vrea sa-si potoleasca setea cu un pahar de apa desenat. Deoarece cunoastem la nivel intelectual, dar nu traim suficient ceea ce cunoastem.

Incepi sa vezi ca lumea nu scrie pentru ca nu are ce? (sau inteleg eu gresit?)

Eu mai cred ca oamenii nu sunt deschisi in a vorbi despre ei deoarece devin foarte vulnerabili. Orice detaliu poate fi intors si folosit impotriva lor. Deoarece suntem de acord cu sacrificiul, daruirea, suferinta.. dar doar de la altul!

Eu as scrie, dar experientele mele "luminoase" s-au consumat pe la 18-25 ani, iar in lumina experientei de azi le numesc inselare si pacate.. (cu indulgenta, naivitate). Ma gandeam doar la el, compuneam poezii despre el, ii desenam portrete din memorie cand era departe.. asta asa, ca exemplu ca era intotdeauna in mintea mea, cu cele mai nesemnificative detalii. Era tot universul meu.

Ei bine, dupa ani de casatorie, daca ne intrebam (pe noi insine sau unul pe altul) daca ne iubim.. nu puteam raspunde "da".

(asta poate parea socant pt multi, dar daca incerci mult timp sa faci exercitiul sinceritatii fata de tine, vei afla lucruri cu totul surprinzatoare, cum ar fi ca nu prea suntem in stare sa iubim nici pe cei apropiati, macar. De multe ori ne este greu sa suportam lucruri marunte, chiar).

Ceea ce cred ca se intampla este ca pe masura ce trece timpul, intelegi ca nimic nu este suficient. Iubirea aceea eterna si sublima de la inceput devine insuficienta, ca o haina care-ti ramane mica atunci cand cresti. Pentru ca nici un lucru din aceasta viata nu ne este dat ca sa ne "implineasca".

Eu sunt foarte nedumerita de oamenii care pretind ca se iubesc "ca la inceput". Ii suspectez ca nu au trait, de fapt, nimic (sau sunt abia la inceput de drum).

(in plus, cred ca unii dintre cei care idealizeaza iubirea sunt destul de imaturi afectiv. Cum bine observa o forumista nou venita, pe alt thread, iubirea este a da, a oferi.. nu a primi. Inseamna sa renunti, sa rabzi.. cam in gama aceasta.
De exemplu, eu am strans in timp o lista cu argumente ca nu-mi iubesc copiii, desi mi se pare ca sunt cea mai devotata mama -si orice femeie normala Pune copiii pe primul loc- printre care: am preferat sa ma uit la un film decat sa petrec timpul cu copiii, am cumparat pizza in loc sa gatesc ceva sanatos, am tipat la ei, am jignit copilul cand a gresit, am pedepsit exagerat..etc.. dar cel mai important: nu ma rog zi si noapte pentru mantuirea lor. Ca daca i-as iubi cu adevarat, nu as pune nimic inaintea mantuirii lor, doar asta m-ar preocupa si in permanenta m-as ruga.. (nu filme, nu romane, nu plimbari, nu sport.. ca nimic nu conteaza).Dar nu fac asta.
In mod similar, a-l iubi pe sot inseamna a cauta mantuirea lui. Ca ce pot sa doresc mai mult pentru el? Dar nu pot spune ca aceasta ma preocupa in permanenta. Nu. Ci tot persoana mea ma intereseaza: ce sa mananc in post.. ce fusta (lunga) sa-mi cumpar pt mers la biserica (deci un egoism cu preocupari "crestine"), cum sa imi fac timp de forum etc...)

Ar trebui sa ma opresc aici pt. ca ai batrani oricum stiu astfel de lucruri, iar ai tineri vor ucide mesagerul.

Marturisesc ca mi se pare ciudat ce spui...
Parintele nostru ne zicea ca de multe ori ne lasam tetorizati de "constiinta nemtoaica". Constiinta nemtoaica e ca o copie a constiintei adevarate, ca o caricatura a ei (diavolul e cel care "cloneaza"...in general). . Ea ne spune mereu ca tot ce facem nu e bine, chiar si in lucrurile cele mai marunte (ce conteaza ca ai cumparat o pizza, daca in general le dai mancare de calitate? uneori si mama/sotia are nevoie de putin timp pentru ea).
Constiinta adevarata e aceea care ne indeamna sa incercam din nou daca gresim ceva, sau data viitoare sa facem mai bine, nu sa ne framantam inutil...
Eu cred ca exista oameni care s-au iubit pana la sfarsit cu iubire adevarata si mare. Numai daca traiesc in Hristos se poate intampla asta, si trebuie multa atentie si luare aminte la sine si la celalalt. Cred ca nu trebuie lasat nimic nespus intre cei doi... Dar daca unul din cei doi strica ceva in relatia lor, vine Hristos si repara.
Cel putin asa vad eu lucrurile; e drept ca nu e mult timp de cand suntem impreuna, eu si sotul meu :) Dar pana acum tot timpul nostru impreuna e o minune pentru noi.

[Marius22]

Multe incercari pot fi depasite in viata de familie atunci cand sotii (sau macar unul dintre ei) reusesc sa pastreze constiinta tainei la care sunt partasi. Constiinta faptului ca nunta nu este o taina doar in momentul oficierii ei in biserica, ci pentru tot parcursul vietii.

Iubirea dintre sot si sotie nu o pot vedea decat ca pe o candela aprinsa. In lumina ei se cunosc sotii, fiecare pe sine insusi, si unul pe celalalt. O cunoastere ce nu epuizeaza caracterul de taina al relatiei, ci din contra il sporeste. Asupra acestei flacari, uneori atat de plapanda din cauza furtunilor vietii, sunt datori sa vegheze, amandoi, cum si cat pot. Undelemnul candelei este numai harul Sfantului Duh. Cand acesta se imputineaza si dispare cu totul, cadem prada intunericului.

De aceea, pot sa spun ca singurele experiente cu adevarat luminoase, le-am trait pana acum in casatorie, numai din perspectiva acestei constiinte a prezentei lui Dumnezeu in taina insotirii dintre mine si sotia mea. Nu pot spune ca sunt multe, ce e drept. Dar sunt de ajuns pentru a ma intari in momentele in care sunt cuprins de uitare, de intunecarea mintii, de somnul sufletului, atunci cand cad, sub o forma sau alta, din iubire. Sunt de ajuns pentru a-mi dezvalui intunericul in care uneori ajung sa traiesc din cauza iubirii de sine.

[Mosh-Neagu]

Nu ţi-am mai oferit, soţia mea
Nici trandafiri, nici ghiocei. S-ar fi uscat…
Dar ca să fac ceva de ziua ta
Am plâns în gând şi… m-am rugat.

Sprijin să-ţi fiu, nu pot mereu
Deşi te port cu mine-ntodeauna.
Mă rog să-ţi fie sprijin Dumnezeu
Când tremură din întâmplare – mâna.

Ti-aș lua dac-aș putea, durerea toată
Când tâmplele ţi-s grele ca de lut,
Dar neputinţa-mi spune deîndată
Să fac o rugăciune, şi-a trecut…

Revăd în minte cum odinioară
Strângeai la piept pe rând cate-un copil,
Cum în icoana, văd, Sfânta Fecioară
Îşi strânge Pruncul – Dumnezeu, umil…

Tu, suflet zbuciumat de mamă
In care a-ncăput un veac de trudă,
Cum ţi-as putea plăti vamă cu vamă
Viclenilor cu gura rea şi crudă ?

Ti-au nins atâţia ani pe frunte
Dar ai rămas tot tandra şi frumoasă ;
Privirea ta continuă să-ncânte,
Iar vorba ta - tămâie vaporoasă…

Mă-nclin cu fiecare an, din nou
Si-mi cer iertare că atât pot eu.
Mi-e inima un nesfârşit ecou
De mulţumire către Dumnezeu…

[linistea]

În prealabil postat de Mihailc

Denis de Rougemont observa, pe drept cuvânt, că civilizația creștină are cele mai înalte învățături și cele mai sublime principii, dar, în același timp, cele mai joase și mizerabile moravuri. Noi ortodocșii numim această amplitudine schizofrenică ”neputință”, oftăm prelung și ne culcăm liniștiți, ca și cum neputința ar fi un fel de fatalitate imposibil de depășit.
Mecanismul acestei rupturi mizerabile între ce gândim (credem) și ce făptuim, a fost explicat magistral de către fenomenologia creștină franceză, pe urmele Sfinților Părinți.

N-am inteles de ce civilizatia crestina este similara cu ortodoxia,de ce ne culcam noi linistiti cand suntem neputinciosi si de ce oftam prelung :)) suntem fatalisti da,vad ca te impresioneaza punctul de vedere al occidentalilor despre noi ortodocsii....despre Sfintii Parinti,e ceva aiurea aici,cred ca un teolog ar avea mai multe de spus despre paralela asta destul de interesanta dintre invataturi-principii si trairea spirituala.

Tu ai vrea sa auzi experiente practice cand de fapt teoretizezi foarte mult,fii mai concret/a.