Calatoria spre Ortodoxie si dinspre Ortodoxie

[ucenic]

Inainte...

Sunt casatorit si am doi copii. Am fost botezat de prunc in biserica ortodoxa. Ateu pana la varsta de 18 ani (1990) cand am vazut pentru prima oara filmul Iisus din Nazaret al lui Zeffirelli. Atunci Dumnezeu mi-a cucerit inima pentru prima oara. Insa asta nu a schimbat nimic in viata mea. Acelasi om vechi, prins in pacat. M-am casatorit in 1992 si in timp am devenit mai aproape de biserica. Eram nelipsit de la slujbe, incepusem sa cant si pe la strana si eram prins si in treburile obstei parohiale. Citeam in cartile bisericesti. Devenisem foarte zelos in credinta mea, vroiam sa fac foarte multe penru Dumnezeu. Chiar imi venise ideea nebuna ca sa imi parasesc familia si sa ma calugaresc. Am si facut astfel numai ca atunci cand am ajuns la un schit, staretul lacasului mi-a explicat si am inteles ca, atata vreme cat nu exista o buna invoiala intre mine si sotia mea, faceam un pacat inaintea Domnului. M-am intors rusinat de isprava mea insa in timp, usor, usor, inima mea de crestin s-a racit... Asa am ajuns si am parasit si viata din biserica..

In prezent...
Au trecut anii. Din 2006 lucrez intr-un sistem militar – la pompieri. Totul (convertirea mea) a inceput in anul 2009 cand am cunoscut doi colegi de alta confesiune. Alta decat ortodoxa si alta decat cea in care sunt acum. Sunt o fire foarte sociabila, iar intr-un grup am tendinta de a fi lider (recunosc acest defect si ma rog Domnului sa lucreze smerenie la caracterul meu). Aveam mereu tendinta de a-i coontrazice, de a-i provoca insa ei imi raspundeau doar cu versete din Biblie... un teren necunoscut de mine. Iar ceea ce imi repetau mereu era ca nu vor ca sa fac ca ei nici sa merg dupa ei. Doar sa citesc, pentru ca argumentatiile mele aveau un suport subred, nefondat, nascut din dorinta de a-i arata pe ei gresiti in "sectarismul" lor.

Asa am ajuns sa citesc Biblia - bineinteles ortodoxa. Numai ca ceea ce citeam acolo se regasea mai mult in expunerile lor pasnice decat in argumentatiile mele vehemente. Apoi am inceput sa ma rog si sa cer de la Dumnezeu sprijin, lumina, intelepciune. Asa a devenit cititul Sf.Scripturi o placere... O nevoie launtrica ma impingea sa citesc mai mult si mai mult in Noul Testament iar intalnirile noastre se transfosmasera din discutii aprinse si ironice in sfaturi pline de intelepciune Biblica. Ca si confirmare aveam aceasta certitudine - Biblia ortodoxa cu care verificam in detaliu orice subiect.

Am fost si la ei in adunare si cu ei impreuna la evanghelizari insa inima mea a ramas intr-o bisericuta, dintr-o alta confesiune, unde m-am si botezat, repet: conform convingerilor mele biblice.

Nu fac aici nici un fel de lobby, de prozelitism. Sub nici o forma. Sunt dintre putinii din confesiunile heterodoxe care considera ca in biserica ortodoxa este mantuire si am convingerea ca sunt asemenea celor putini la numar dintre ortodcsi care considera ca nu numai in biserica ortodoxa exista mantuirea. Crezul meu este ca da, mantuirea este numai in Biserica lui Hristos, Biserica de pe fata intregului pamant, indiferent de denominatiune, Biserica tuturor vremurilor de 2000 de ani incoace.

Eu stiu ceea ce cred. Eu stiu in Cine ma incred. Cred cu tarie in tot ceea ce fac inaintea lui Dumnezeu. Studiez foarte mult. Biblia? Nu o stiu pe de rost cum gresit am lasat sa se inteleaga. O am la dispozitie electronic in trei versiuni ortodoxe, in peste cinci in engleza, precum si originalele in ebraica, respectiv in greaca. Nu ma mandresc cu asta. Subliniez faptul ca nu sunt "purtat" de vant. Citesc din Sfintii Bisericii Rasaritene: Origen, Sf.Ioan Gura de Aur, Sf.Vasile Cel Mare, Sf.Antonie in plus m-am abonat si la newsletter-ele acestei comunitati ortodoxe. Insa in paralel citesc mari evanghelisti si misionari ai lumii, prin care s-au increstinat locuri de pe acest Pamant.

Acum... la sfarsitul marturiei mele... declar sustinut si fara tagada, inaintea lui Dumnezeu si a voastra a tuturor ca Il iubesc pe Dumnezeu si il iubesc pe om. Marturisesc pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si, dupa cum El a spus, Singurul in care este mantuire. Biserica Lui este trupul Lui, al carui Cap El este. Pentru a fi copilul lui Dumnezeu trebuie sa te nasti din nou. Toti cei nascuti din nou -din Apa si din Duh- sunt copiii lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. El va reveni sa isi ia biserica, mireasa Lui care va fi gasita fara pata, fara zbarcitura, fara cusur. Si pe aceia pe care ii va mantui ii va si proslavi. Binecuvantat sa fie Mielul lui Dumnezeu, care S-a jertfit pentru iertarea pacatelor noastre, care a murit si care a inviat, singurul prin care Dumnezeu ne socoteste drepti inaintea Sa.

Ma opresc aici. Am spus cine sunt in Hristos. Am marturisit ceea ce cred din toata inima mea. Daca are cineva a ma judeca, poate sa o faca, insa va rog, numai cu Biblia in mana.

Ma rog Domnului nostru Iisus Hristos sa aduca lumina, intelepciune si dragoste in inimile noastre, sa Il vedem si sa Il iubim pe El mai intai si mai apoi sa ne vedem si sa ne iubim unii pe altii.

Si harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi cu toti. Amin.

Iti multumesc, frate, pentru emotionanta, curata ta marturisire.
Dumnezeu sa te binecuvinteze, frate!
Slava lui Dumnezeu pentru toate!

P.S. Tendinta de a fi lider... De ce nu? E un dar al Domnului. Poti fi lider in fapte bune, in smerenie... Asa sa te lumineze si sa te sprijine Bunul Dumnezeu!

În prealabil postat de ucenic

sa Il vedem si sa Il iubim pe El mai intai si mai apoi sa ne vedem si sa ne iubim unii pe altii.

Te rog sa primesti o intrebare: oare e voia Domnului in acest fel? (m-a frapat "mai apoi"...)

Eu presupun, frate drag al meu in Domnul Hristos, ca "smecheria" e tocmai alta: sa iubim pe Dumnezeu, pe aproapele, inclusiv pe vrajmasi, pe noi insine concomitent. Cu polul cel mai arzator, desigur, in Domnul. Insa mereu simultan. Nu pot sa iubesc acum pe Domnul, apoi (sa zic peste vreo ora) pe Ion, apoi pe dusmanul meu x, apoi, de imi mai ramane putin timp liber sa ma iubesc in sfarsit si pe amaratul de mine...:)
Capacitatea de a iubi creste in noi simultan in toate directiile.
La inceput ne iubim doar pe noi (centrare pe Eu). Apoi incepem decentrarea si dezvrajirea: sa iubim, prin lucrarea harului, si pe aproapele si pe Domnul si pe vrajmasi. Se extinde cercul iubirii.
Cu vremea, prin incercari, prin nevointa umilita si har, pe primul loc trece (ca valoare, ca importanta, ca grad) dragostea de Dumnezeu iar aceasta inseamna ca, cu cat sunt mai aproape de Domnul sunt mai aproape simultan de intreaga Lui zidire. Nu cred ca e posibil pe rand, alternativ ori succesiv, ci simultan. Problema imi pare de intensitate (prin curatie, prin dezvrajire, prin despatimire), iar nu de succesivitate.
Cum se muta intensitatea si ierarhia dragostei in noi? E o problema de grad, prin har si prin participarea personala (deschiderea inimii, despietrirea, inmuierea cerbiciei, umilinta - decentrarea smerita de pe sine, depasirea dureroasa pentru Eu a egofiliei) insa dragostea se exprima simultan in toate directiile, dupa cum Soarele isi trimite razele in absolut toate directiile, intrucat iubirea din noi e ca natura una singura (dar noi o despartim analitic, datorita mintii, in variate forme de iubire, ajungind sa punem conflict in insasi natura iubirii, dar asta e doar o facatura a mintii, o schisma grava, o fractura adinca), inima e una, Este Unul Dumnezeu, lucreaza in inima noastra Insusi Duhul Sfant, Unul in Multiplicitatea manifestarii Sale.
Cum iti pare acceptiunea mea?

Ati remarcat cum pun unii conflict intre iubirea de natura si dragostea de Dumnezeu? Intre dragostea naturala si dragostea duhovniceasca?
Ati sesizat cate topicuri pe aceasta falsa tema?
Eu cred ca inca nu sesizam ca dragostea e una, diferite sunt insa constructiile noastre mintale si atasamentele personale.
Exista insa o problema de grad, de ierarhie.
Dumnezeu ne cere sa Il iubim pe El in varful ierarhiei, deoarece El este polul suprem al piramidei dragostei si Insusi Izvorul ei.
Pacat este a iubi un element al ierarhiei, de pilda a iubi pe omul cutarescu (copilul, mama, tata, sotia etc.) mai mult decat pe Domnul.
Nu e decat in mintea noastra necuratita un conflict intre dragostea de Dumnezeu si dragostea pentru o furnica. In realitate, eu cred cu tarie ca intre aceste doua continuturi ale iubirii omenesti este o continuitate. Totul curge si decurge din dragostea de Dumnezeu. Din dragostea noastra pentru El si din dragostea Lui pentru noi, mai intai...
Dar noi suntem scindati in adinc, deci conflictuali in noi insine si intre noi. Mintea si inima nu ne sunt in contact intim... De aici atatea certuri exclusiviste, toate ale mintii rupte de inima; ori cu Domnul ori cu omul etc. Dar oare, cine e cu Domnul nu e si cu omul? Deoarece Domnul Este astfel.
Iubirea este numele Domnului.

Sinteza prin care toate formele dragostei devin una singura, Multiplul devine Unul, nu e posibil sa fie operata de mintea noastra. Iar cand o facem in vreun fel, asta e artificial si mereu deficitar, efemer, supus dezamagirii si tuturor nepotrivirilor.

A vedea pe Unul este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului.

[ucenic]

În prealabil postat de ioan cezar

Te rog sa primesti o intrebare: oare e voia Domnului in acest fel? (m-a frapat "mai apoi"...)

Fratele Ioan Cezar se refera la expresia mea: "sa Il vedem si sa Il iubim pe El mai intai si mai apoi sa ne vedem si sa ne iubim unii pe altii" pe care vreau sa o explicitez in cele ce urmeaza.

Exprimarea "mai apoi" este aici cu sensul de "mai intai de toate", "mai presus de" asa cum deriva din porunca domnului Iisus, din Sf.Evanghelie. Chiar acum cand scriu aceste randuri constat ca termenul folosit de mine este cel mai nepotrivit din toate. Obiectiunea fratelui meu este corecta si avenita, iar postarea lui ulterioara defineste mai bine acest lucru.

"Invatatorule, care este cea mai mare porunca din Lege?
Iisus i-a raspuns: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau.
Aceasta este cea dintai si cea mai mare porunca.
Iar a doua, asemenea ei, este: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." (Matei22:36-39)

[Daniel_7]

În prealabil postat de ucenic

Inainte...

Sunt casatorit si am doi copii. Am fost botezat de prunc in biserica ortodoxa. Ateu pana la varsta de 18 ani (1990) cand am vazut pentru prima oara filmul Iisus din Nazaret al lui Zeffirelli. Atunci Dumnezeu mi-a cucerit inima pentru prima oara. Insa asta nu a schimbat nimic in viata mea. Acelasi om vechi, prins in pacat. M-am casatorit in 1992 si in timp am devenit mai aproape de biserica. Eram nelipsit de la slujbe, incepusem sa cant si pe la strana si eram prins si in treburile obstei parohiale. Citeam in cartile bisericesti. Devenisem foarte zelos in credinta mea, vroiam sa fac foarte multe penru Dumnezeu. Chiar imi venise ideea nebuna ca sa imi parasesc familia si sa ma calugaresc. Am si facut astfel numai ca atunci cand am ajuns la un schit, staretul lacasului mi-a explicat si am inteles ca, atata vreme cat nu exista o buna invoiala intre mine si sotia mea, faceam un pacat inaintea Domnului. M-am intors rusinat de isprava mea insa in timp, usor, usor, inima mea de crestin s-a racit... Asa am ajuns si am parasit si viata din biserica..

In prezent...
Au trecut anii. Din 2006 lucrez intr-un sistem militar – la pompieri. Totul (convertirea mea) a inceput in anul 2009 cand am cunoscut doi colegi de alta confesiune. Alta decat ortodoxa si alta decat cea in care sunt acum. Sunt o fire foarte sociabila, iar intr-un grup am tendinta de a fi lider (recunosc acest defect si ma rog Domnului sa lucreze smerenie la caracterul meu). Aveam mereu tendinta de a-i coontrazice, de a-i provoca insa ei imi raspundeau doar cu versete din Biblie... un teren necunoscut de mine. Iar ceea ce imi repetau mereu era ca nu vor ca sa fac ca ei nici sa merg dupa ei. Doar sa citesc, pentru ca argumentatiile mele aveau un suport subred, nefondat, nascut din dorinta de a-i arata pe ei gresiti in "sectarismul" lor.

Asa am ajuns sa citesc Biblia - bineinteles ortodoxa. Numai ca ceea ce citeam acolo se regasea mai mult in expunerile lor pasnice decat in argumentatiile mele vehemente. Apoi am inceput sa ma rog si sa cer de la Dumnezeu sprijin, lumina, intelepciune. Asa a devenit cititul Sf.Scripturi o placere... O nevoie launtrica ma impingea sa citesc mai mult si mai mult in Noul Testament iar intalnirile noastre se transfosmasera din discutii aprinse si ironice in sfaturi pline de intelepciune Biblica. Ca si confirmare aveam aceasta certitudine - Biblia ortodoxa cu care verificam in detaliu orice subiect.

Am fost si la ei in adunare si cu ei impreuna la evanghelizari insa inima mea a ramas intr-o bisericuta, dintr-o alta confesiune, unde m-am si botezat, repet: conform convingerilor mele biblice.

Nu fac aici nici un fel de lobby, de prozelitism. Sub nici o forma. Sunt dintre putinii din confesiunile heterodoxe care considera ca in biserica ortodoxa este mantuire si am convingerea ca sunt asemenea celor putini la numar dintre ortodcsi care considera ca nu numai in biserica ortodoxa exista mantuirea. Crezul meu este ca da, mantuirea este numai in Biserica lui Hristos, Biserica de pe fata intregului pamant, indiferent de denominatiune, Biserica tuturor vremurilor de 2000 de ani incoace.

Eu stiu ceea ce cred. Eu stiu in Cine ma incred. Cred cu tarie in tot ceea ce fac inaintea lui Dumnezeu. Studiez foarte mult. Biblia? Nu o stiu pe de rost cum gresit am lasat sa se inteleaga. O am la dispozitie electronic in trei versiuni ortodoxe, in peste cinci in engleza, precum si originalele in ebraica, respectiv in greaca. Nu ma mandresc cu asta. Subliniez faptul ca nu sunt "purtat" de vant. Citesc din Sfintii Bisericii Rasaritene: Origen, Sf.Ioan Gura de Aur, Sf.Vasile Cel Mare, Sf.Antonie in plus m-am abonat si la newsletter-ele acestei comunitati ortodoxe. Insa in paralel citesc mari evanghelisti si misionari ai lumii, prin care s-au increstinat locuri de pe acest Pamant.

Acum... la sfarsitul marturiei mele... declar sustinut si fara tagada, inaintea lui Dumnezeu si a voastra a tuturor ca Il iubesc pe Dumnezeu si il iubesc pe om. Marturisesc pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si, dupa cum El a spus, Singurul in care este mantuire. Biserica Lui este trupul Lui, al carui Cap El este. Pentru a fi copilul lui Dumnezeu trebuie sa te nasti din nou. Toti cei nascuti din nou -din Apa si din Duh- sunt copiii lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. El va reveni sa isi ia biserica, mireasa Lui care va fi gasita fara pata, fara zbarcitura, fara cusur. Si pe aceia pe care ii va mantui ii va si proslavi. Binecuvantat sa fie Mielul lui Dumnezeu, care S-a jertfit pentru iertarea pacatelor noastre, care a murit si care a inviat, singurul prin care Dumnezeu ne socoteste drepti inaintea Sa.

Ma opresc aici. Am spus cine sunt in Hristos. Am marturisit ceea ce cred din toata inima mea. Daca are cineva a ma judeca, poate sa o faca, insa va rog, numai cu Biblia in mana.

Ma rog Domnului nostru Iisus Hristos sa aduca lumina, intelepciune si dragoste in inimile noastre, sa Il vedem si sa Il iubim pe El mai intai si mai apoi sa ne vedem si sa ne iubim unii pe altii.

Si harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi cu toti. Amin.

Nu sunt suficient de pregatit sa dau un raspuns complet,doar unul partial.
Asa cum spunea si Catalin,cei care trec de la ortodoxie la alte culte,o fac datorita unei slabe pregatiri teologice,dar mai e ceva ,care nu poate fi definit cu precizie.

Vroiam sa scriu altceva ,dar mi'a venit intre timp o idee.Sa iti dau un exemplu de convertit:Klaus Kenneth.Acesta a fost de la nastere catolic,insa datorita unor abuzuri ale unui preot ,a parasit religia,si a cautat Adevarul in alta parte,de fapt in toata lumea.Dupa ani de peregrinari,s-a intalnit din nou cu Iisus ,in religia protestanta,cu ajutorul unor prieteni.
Insa cautand ADEVARUL,a ajuns la final la adevarata religie ,cea ortodoxa,intrand in contact cu parintele Sofronie,ucenicul Sfantului Siluan.Ti-as recomanda de aceea sa ii citesti cartea 2 milioane de km in cautarea Adevarului.

Acum revenind la ceea ce vroiam sa scriu.Pentru cine are rabdare si curiozitate in aceasta directie,Biblia este talmacita in mod exemplar de marii Parinti ai Bisericii Ortodoxe.Avem Filocalia si celellate scrieri minunate ortodoxe,cu ce le putem compara?
Avem intreg Munte Athos,unde sunt calugari ortodocsi,avem Sfintii a caror amintire o avem prin minunatele icoane.....O avem pe Maica Domnului,care este o adevarata mama pentru toti credinciosii.Iar apoi,ca o incununare a toate il avem pe Iisus Hristos.
Protestantii sunt mai saraci.Ei au renuntat la toate aceste bogatii,nu ii recunosc pe prietenii lui Hristos ,sfintii,pe Maica Lui,iar Biblia,in loc sa profite de scrierile marilor Parinti ,le talmacesc dupa propria minte,sau a unor prieteni.
Eu nu ma hranesc doar cu Biblia,si cu aceasta,dar si cu scrierile Sfintilor Parinti,ma hranesc cu pildele lor de vietuire si gandire,ma hranesc cu imaginile sfinte ale icoanelor,si cu atmosfera plina de har din Biserica.

[M-am gandit sa postez povestea convertirii unui american la ortodoxie, caci pe mine m-a impresionat f.mult.]

Povestea unei convertiri la ortodoxie si la… Romania

“Românii sunt mai liberi ca americanii, aici poţi discuta cu poliţistul ca oamenii. Poţi să ieşi din maşină, să faci o glumă, nu trebuie să stai nemişcat cu mâinile pe volan şi să arăţi frică”, spune Father John, aşa cum este cunoscut la Biserica Rusă din Capitală părintele John Downie, americanul devenit preot ortodox.
Într-un interviu pentru gândul, părintele vorbeşte despre România de astăzi, dar şi despre ţara pe care a văzut-o în urmă cu zece ani când a ajuns prima dată la Otopeni, despre superstiţiile românilor “de la baba citire”, dar şi despre taina botezului pe care a primit-o la Sfântul Munte de la un stareţ ortodox. [COLOR=#ff0000] ” Îmi voi aminti botezul toată viaţa. De multe ori mă rog lui Dumnezeu să simt ce am simţit în momentul în care m-am botezat, măcar o zi sau două înainte să mor”.[/COLOR]

Ce ştiu americanii despre România
“Nu cred că cineva din familia mea a înţeles alegerea”, mărturiseşte părintele John Downie vorbind despre decizia pe care a luat-o, în urmă cu zece ani, de a veni în România. O ţară despre care la început, înainte să se “apropie de ortodoxie”, ştia prea puţin pentru că, spune el, toţi americanii vorbesc despre Europa în general, dar mai puţin despre Europa de Est. “Dar ştiam că a fost o ţară ortodoxă, ştiam că a trăit sub comunism, ştiam că a fost şi o prigoană mare asupra Bisericii, ştiam şi despre Ceauşescu. Şi, bineînţeles, despre Transilvania şi despre Dracula. Înainte să fac un pas spre ortodoxie, cam atât am ştiut. Când am început să mă apropii, am aflat mai multe lucruri concrete despre România”, povesteşte Father John.
Era la Athos, la mânăstirea Cutlumuş, unde a stat doi ani ca dokimos (încercat şi acceptat), când a decis să viziteze România, ba chiar să studieze Teologia la Bucureşti. “Când am fost la Sfântul Munte am întâlnit mulţi români şi mi-au plăcut românii pe care i-am întâlnit acolo”, povesteşte preotul John într-o română cu accent american.
“Erau destul de smeriţi şi blânzi, adică nu veneau cu foarte multă propagandă şi am vrut foarte mult să văd o ţară fostă comunistă, să văd ce se întâmplă, cum a trecut prin aşa ceva. Am rămas impresionat de ceea ce suferise Biserica sub comunism şi doream să mă apropii de sfinţi adevăraţi. Auzisem despre Părintele Cleopa şi Părintele Sofian, precum şi despre Nicu Steinhardt, creştini adevăraţi”, spune părintele.
Prima impresie la Otopeni: “E o ţară care a pierdut războiul”
Aşa că a ajuns în România, despre care le-a spus părinţilor săi, aflaţi în Pennsylvania, la primul telefon doar atât: “Aici este o ţară care a pierdut un război”. “Mi s-a părut că ţara nu-şi revenise. Nu-mi părea neapărat înapoiată”, îşi aminteşte Father John. “Nu ştiu cum să vă spun. Cred că întâi de toate am văzut blocurile comuniste”. Acum însă? “S-au schimbat foarte multe lucruri”, spune.
“Când am venit eu, nici nu erau maşini. Erau Dacii şi Mercedes”, creionează părintele peisajul românesc de acum un deceniu. În peisajul ăsta a rămas John Lincoln Downie, care s-a înscris la Teologie, la Bucureşti. Primul an a stat la cămin, cu doi colegi, care au ajuns şi ei preoţi. Ţine şi acum legătura cu cei doi, Iulian – cel scund şi cel înalt, pentru că aveau acelaşi prenume – şi se văd ori de câte ori aceştia ajung la Bucureşti.
“Am compus un imn al cartofilor prăjiţi”
“Am fost bine primit la facultate. În primul an am stat la cămin, iar colegii mei au fost la înălţime. Nu am mai cunoscut alţi români cu care să mănânc atâţia cartofi prăjiţi. Chiar am scris un cântec despre cartofii prăjiţi”, mai spune Father John.
Povesteşte cum în studenţie îşi câştiga banii predând engleză şi făcând traduceri. Traduceri face şi azi când lucrează la o carte despre istoria Bucureştiului. La fel, predă şi engleză la şcoala Sfinţii Trei Ierarhi, înfiinţată de părintele Vasile, parohul Bisercii Ruse, dar şi la ASCOR. “Şi m-am angajat la o firmă de soft care realizează programe pentru traduceri”, explică părintele.
Deşi este preot, John Downie nu primeşte salariu de la stat, fiind – ceea ce se cheamă – preot onorific. De slujit, slujeşte la Biserica Rusă, unde venea în timpul studenţiei ca un credincios. “Mi-a plăcut duhul care e în biserică şi, după ce am terminat şi masterul, am zis să depun dosarul“. Aşa a ajuns Father John preot la Rusă.

De ce a spus un american DA României

Povesteşte că la un moment dat şi-ar fi dorit să se întoarcă în America natală dar că soţia lui, o româncă pe care a cunoscut-o într-un pelerinaj la Cana Galileei, nu a vrut. Aşa că au rămas în România împreună cu cei doi fii ai lor, de 4, respectiv 1 an.“Mi-e dor de casă din 1999 (n.r. perioadă când a plecat la Sfântul Munte). S-au schimbat multe lucruri şi în America. O văd din ştirile pe care le citesc”, spune părintele. Vorbeşte însă cu ai lui, mai mult la telefon şi pe email.
“Nu cred că cineva din familia mea a înţeles alegerea”, povesteşte Father John, mărturisind că mulţi au fost cei care i-au spus să lase România şi să vină înapoi în State. “Dar uite, noi suntem aici pe pământ pentru foarte puţin timp. Şi, Slavă Domnului, părinţii mei, prietenii mei din America nu erau orbiţi de bani şi de succes. Dar cultura, în general în America, este foarte materialistă. Nu neapărat că vor mai mult”, spune John Downie, “dar se gândesc numai la aceste lucruri materiale, nu în sensul că vor să fie cei mai bogaţi sau cei mai mari. Şi cultura asta mi-a făcut scârbă de această mentalitate. Mai ales când eşti un pic orientat spre ortodoxisme. Sărăcia nu este neapărat o virtute, dar nici să nu-ţi fie frică de sărăcie“, crede părintele.

Ce avem noi şi nu au americanii

România îi place părintelui Downie. O găseşte liberă comparativ cu America de astăzi. “Pot să dau un exemplu concret, cu poliţiştii. În America, dacă te opreşte poliţia cu maşina, trebuie să stai foarte cuminte, cu mâinile pe volan, să nu te mişti brusc şi aşa mai departe. Este o întâlnire suficient de dificilă, stresantă. Aici, dacă ai făcut o infracţiune mică, ai trecut pe roşu, dar era strada liberă şi n-a fost nimeni în pericol, totuşi poţi să discuţi cu poliţistul ca oamenii. Poţi să ieşi din maşină, să faci o glumă, nu trebuie să stai în maşină şi să arăţi că îţi este frică.”
Ce nu-i place este birocraţia, care e foarte greu de suportat. “Trebuie să recunosc că este greu de suportat faptul că nu s-a schimbat mare lucru după trecerea la democraţie”, spune preotul. “Şi nu zic că[COLOR=#ff0000] în America e o mare schimbare, şi acolo se face trecerea spre un sistem totalitar,[/COLOR] dar ar fi fost bine dacă, după ce Ceauşescu a fost dat jos, s-ar fi făcut o curăţenie generală”.
“Bine, la ghişee e cu totul altceva”, punctează Downie. “Poate şi pentru că nu înţeleg bine româna, dar la orice lucru oficial, mă duc şi cer o listă, ce act îmi trebuie mie ca să fac cutare lucru. Mie, dacă nu-mi scrie, uit. E ceva ce n-am luat. Niciodată nu îmi iese din prima. În America, ai luat carnetul de şofer, ţi-ai făcut poză, ai primit ştampila, eşti gata. Aici nu, mai trebuie ceva.”
Cu toate astea, aminteşte plusurile României. Vorbeşte despre mânăstirile Moldovei – “foarte frumoase toate, dar este puţin greu să ajungi acolo“, Sighişoara – “nu este un loc foarte duhovnicesc, dar cetatea este foarte frumoasă”, şi munţii – “cei mai sălbatici din Europa”. Din Bucureşti îi plac parcurile şi Muzeul Satului, dar recunoaşte că nu este un om de oraş. “E o ironie că am ajuns aici. Nu prea sunt în elementul meu.” Visează ca într-o zi să slujească într-un sat de munte.

Cum se vede ortodoxia la el acasă

Până în acea zi însă, Father John vede tradiţiile românilor, care nu au nimic de-a face cu ortodoxia, dar şi superstiţiile care ne macină ca naţie. “Probleme mari sunt în momentul în care vine cineva care nu s-a spovedit 20 de ani sau niciodată. Şi nu ştii exact cât înţelege şi cât nu înţelege, adică sunt lucrurile care mi se par de bază şi pe care orice om care a crescut într-o cultură creştină ar trebui să le ştie”, explică părintele John Downie.
“E vorba că trebuie să te rogi pentru duşmani, adică să nu scrii un pomelnic în care să treci “Cutare, Georgescu, să fie pedepsit de către Dumnezeu”. Asta este oarecum şocant, uimitor, să zicem aşa. Ar mai fi, din nefericire, tot felul de superstiţii, tradiţii, cum a spus Părintele Cleopa, “de la baba citire”, adică nişte tradiţii care nu au nicio legătură cu ortodoxismul“.
El dă exemplu obiceiurile de înmormântare. “O dovadă e momentul în care preotul spune la mormânt “se dezleagă păcatele omului sau femeii” şi oamenii stau foarte aproape să vadă dacă se dezleagă aţa legată la piciorul decedatului. Mi se pare absurd, foarte absurd. Aproape la fiecare înmormântare, toţi stau cu foarte multă grijă să vadă dacă se dezleagă aţa, în exact momentul potrivit. Arată o perspectivă foarte naivă asupra Tainei şi-asupra oamenilor“, afirmă John Downie.
Loganul, sarmalele şi ispita McDonald’s
Father John, americanul născut în urmă cu 40 de ani într-o familie prezbiteriană şi care s-a convertit la ortodoxism, conduce un Logan şi mănâncă sarmale şi mici. Se fereşte de McDonald’s, deşi recunoaşte că este o ispită, şi în faţa copiilor vorbeşte în engleză, dar şi în româneşte. “Încerc să-l pun pe cel mare să vorbească în engleză, dar nu vrea, e mai greu”, povesteşte pentru gândul preotul.
Altfel, ţine toate posturile şi nu i se pare deloc greu. “Posteam chiar înainte să vin aici. A fost puţin mai greu în America. Acolo nu ştia nimeni ce înseamnă post. Trebuia să întreb – are ouă, are lapte, are unt? Aici este un pic mai uşor – sunt produse de post“.

(Interviu de Gh. Ciocioi, pentru revista “Lumea credintei”, acum circa 8 ani, cand inca pr. John nu era preot)

— Domnule John Lincoln Downie, ce ne puteţi spune despre copilăria şi religia în care aţi crescut?
— Am copilărit într-un mic orăşel din Pennsylvania, fiind născut în sânul unei familii reformate prezbiteriene. Am urmat o şcoală privată protestantă. Copilăria mea a fost aproape idilică. Sunt cel mai tânăr dintre cei 5 fraţi ai mei. Ne-am înţeles foarte bine între noi, fiind în acelaşi timp foarte diferiţi. Intreaga mea familie este o familie protestantă liniştită. Eu, în perioada colegiului, am devenit oarecum rebel. Revolta mea nu era întru totul rea. M-am revoltat împotriva a ceea ce se chema “succes” în societate şi împotriva materialismului care a cuprins acum America întreagă.
— Cum aţi cunoscut Ortodoxia?
— Uneori simt că aş putea vorbi o săptămână întreagă despre cum am cunoscut Biserica Ortodoxă, însă încerc să fiu concis. Tatăl meu, bine inforrnat şi, în general, o persoană cu vederi largi, a văzut că mă zbăteam pe multe căi. El a observat totuşi că citeam şi devenisem interesat de scrierile Părinţilor Bisericii (Sf Atanasie cel Mare, Sf Ignatie al Antiohiei) şi de Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, cărţi pe care tocmai le adusese “pe lăngă casă“. El mi-a dat o carte scrisă de către un protestant despre Biserica Ortodoxă, iar aceasta mi s-a părut foarte interesantă şi destul de precisă. Cartea se numea Eastern Orthodoxy — a Western Ferspective. Desigur că ea conţinea câteva greşeli în ceea ce priveşte ortodoxia, însă, cu toate acestea, mi-a stârnit îndeajuns interesul pentru a vizita cea mai apropiată mănăstire ortodoxă, care nu era alta decât ctitoria comună a părintelui Roman Braga şi a Principesei Ileana a României (Maica Alexandra). Eram pentru prima oară într-o biserică ortodoxă şi am simţit dintr-o dată plinătatea păcii şi a gravităţii care domneau aici. Din acel moment am căpătat un mare respect pentru Biserica Ortodoxă şi am constatat, deşi încă neclară în mintea mea, o mare diferenţă între aceasta şi Biserica Catolică. Încetul cu încetul, în decursul a 2-3 ani, m-am îndrăgostit pur şi simplu de slujbele bisericeşti ortodoxe şi am simţit o dorinţă puternică să experimentez cât de puţin viaţa monahală, pe de o parte pentru că nu eram prea copt în acel moment şi, pe de altă parte, din cauză că toţi apropiaţii mei erau protestanţi ori catolici, în timp ce eu mă simţeam în firea mea ortodox. Fiind foarte mişcat de viaţa monahală, am mers în Athos, sperând să-mi adâncesc viaţa duhovnicească şi, în acest demers, am fost încurajat de către monahii athoniţi să primesc botezul. Fusesem botezat în tinereţea mea ca protestant, dar când am devenit ortodox în America, mi s-a spus, cu îngăduinţă, să primesc doar Mirungerea. A fost o cumpănă pentru mine, dar în cele din urmă am hotărât că mă voi boteza. Am locuit la mănăstirea Cutlumuş, unde am stat ca dokimos (încercat şi acceptat), iar părinţii m-au botezat în mare în locul numit Kaliagra, care înseamnă “loc bun de pescuit“. Ce pot să spun? Părinţii sunt cu adevărat oameni sfinţi. Am fost foarte întristat să-i părăsesc, dar în acelaşi timp nu m-am simţit în stare să devin un monah athonit. Acum nădăjduiesc şi mă rog ca, atunci când va veni timpul să părăsesc această lume, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfănt să aibă milă de mine şi să-mi mai îngăduie să gust din acel har şi din acea pace. Vă mărturisesc că, o săptămână după ce am primit botezul la Athos, am fost în cer. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, deoarece acum sunt departe cu trăirea de acel har.
— Ce ne puteţi spune despre convertirea dumneavoastră?
— Eu cred într-o convertire continuă. Aceasta durează toată viaţa. Este un proces de trecere de la moarte la viaţă. Din nou simt că aş putea să merg la nesfârşit. Atâtea şi atâtea lucruri au conlucrat cu harul lui Dumnezeu să mă aducă la hotărârea de a deveni ortodox! Dar am devenit eu cu adevărat ortodox? Când îmi privesc viaţa mea, nu cred că aş putea să mă numesc pe mine creştin. Cred toate, dar numai cu mintea mea. Inima mea este foarte departe de Dumnezeu. Este ortodox cineva a cărui inimă este rece şi lipsită de lumina harului? Mă rog să mă convertesc deplin înainte de moarte. Ca să fiu puţin mai concret, când am început să înţeleg rugăciunea şi să mă rog mai mult, am realizat că tradiţia ortodoxă a păstrat şi a trăit cea mai adâncă experienţă cu putinţă a rugăciunii. Ea singură în afara tuturor celorlalte Biserici, proclamă că Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu. Doar ea mărturiseşte că teolog este acela care se roagă cu adevărat. Numai ea ne învaţă că trebuie să ne eliberăm pe noi înşine de propriile preconcepţii despre Dumnezeu pentru a ne apropia de El. Numai Biserica Ortodoxă ne învaţă că mintea are nevoie să fie unită cu inima. Toate aceste lucruri sunt clar bazate pe Sf. Scriptură şi, din punct de vedere istoric, numai Biserica Ortodoxă le păstrează fără greşeală.
— Întâlnirea dumneavostră cu mănăstirea Maicii Alexandra credeţi că v-a dat un imbold spre a cunoaşte mai mult ortodoxia românească? Cum aţi ajuns în România?
— Aceasta este O altă întrebare grea şi mi-ar trebui mult timp ca să răspund. Însă voi fi scurt şi la obiect.
Am întâlnit câţiva români pe când eram în Grecia, şi am simţit dorinţa să vizitez România, ori chiar să merg să studiez teologia aici. Am rămas impresionat de ceea ce suferise Biserica sub comunism şi doream să mă apropii de sfinţi adevăraţi. Auzisem despre Părintele Cleopa şi Părintele Sofian, precum şi despre N. Steinhardt — creştini adevăraţi.
— Cum vedeţi acum lucrurile în România?
— Am fost bine primit la Facultatea de Teologie. În primul an am stat la cămin, iar colegii mei au fost la înălţime. Nu am mai cunoscut alţi români cu care să mănânc atâţia cartofi prăjiţi… oamenii au fost foarte ajutători şi m-au încurajat. Pentru mine a fost o emoţie de nedescris să am profesori ai căror părinţi spirituali au fost în puşcării pentru dragostea lor faţă de Hristos. Am fost uluit pur şi simplu. L-am văzut pe Părintele Sofian, am stat puţin de vorbă şi cu Părintele Iustin Pârvu. Am profesori care i-au avut duhovnici pe Părintele Stăniloae şi pe Părintele Sofian. Uneori sunt supărat, nu pot să pricep cum mulţi nu înţeleg ce mare cinste este să ai astfel de oameni în mijlocul tău! Părinţii Galeriu, Stăniloae, Sofian, Cleopa, Ilie Lăcătuşu, Arsenie Boca nu au murit — ei sunt cu Dumnezeu! Nu mă bucur că ei sunt români, ci mă bucur că ei sunt Sfinţi.
— Se poate face o comparaţie între societatea americană creştină şi lumea ortodoxă românească?
— Nu vreau să accentuez diferenţele, oamenii sunt oameni peste tot în lume, dar cred că nu-i aşa de greu să spunem că, spiritual vorbind, România este bogată, în timp ce America este săracă. Materialismul este foarte avansat acolo. În şcolile publice nu se poate vorbi despre Iisus Hristos. Dacă cineva ar dori să-L întâlnească pe Iisus Hristos, în America, are mii de posibilităţi să se rătăcească şi să ajungă aiurea. Succesul financiar este extrem de tentant, însă lumea afacerilor din America este foarte necredincioasă. Asta ca o ironie. Este o foarte mare putere, o rea gândire care a pătruns America, şi ea poate să fie mai rea decât comunismul. În ateismul comunist se spunea: “Dumnezeu nu există, n-ar trebui să credeţi în El“. În America se spune: “Nu este o problemă dacă Dumnezeu există ori dacă El nu există, toate religiile sunt la fel, ceea ce este important este dragostea – dacă gândiţi că religia dumneavoastră este cea adevărată, probabil că sunteţi un fanatic“. În comunism, creştinii au fost crunt persecutaţi, ceea ce demonstrează că liderii ţărilor comuniste au realizat puterea religiei. În America, religiei nu i s-a permis să facă diferenţe. Guvernul spune că este “neutru“. Românii se întorc acum către Dumnezeu pentru că nu au altceva, dar iată că ei au lucrul cel mai important! Un adevărat test pentru Romănia va fi atunci când, după intrarea în UE, îşi va mai putea păstra credinţa ortodoxă?

[Grabriella]

În prealabil postat de Laura19

(Interviu de Gh. Ciocioi, pentru revista “Lumea credintei”, acum circa 8 ani, cand inca pr. John nu era preot)

— [i]Domnule John Lincoln Downie...

— Ce ne puteţi spune despre convertirea dumneavoastră?
— Eu cred într-o convertire continuă. Aceasta durează toată viaţa. Este un proces de trecere de la moarte la viaţă. Din nou simt că aş putea să merg la nesfârşit. Atâtea şi atâtea lucruri au conlucrat cu harul lui Dumnezeu să mă aducă la hotărârea de a deveni ortodox! Dar am devenit eu cu adevărat ortodox? Când îmi privesc viaţa mea, nu cred că aş putea să mă numesc pe mine creştin. Cred toate, dar numai cu mintea mea. Inima mea este foarte departe de Dumnezeu. Este ortodox cineva a cărui inimă este rece şi lipsită de lumina harului? Mă rog să mă convertesc deplin înainte de moarte. Ca să fiu puţin mai concret, când am început să înţeleg rugăciunea şi să mă rog mai mult, am realizat că tradiţia ortodoxă a păstrat şi a trăit cea mai adâncă experienţă cu putinţă a rugăciunii. Ea singură în afara tuturor celorlalte Biserici, proclamă că Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu. Doar ea mărturiseşte că teolog este acela care se roagă cu adevărat. Numai ea ne învaţă că trebuie să ne eliberăm pe noi înşine de propriile preconcepţii despre Dumnezeu pentru a ne apropia de El. Numai Biserica Ortodoxă ne învaţă că mintea are nevoie să fie unită cu inima. Toate aceste lucruri sunt clar bazate pe Sf. Scriptură şi, din punct de vedere istoric, numai Biserica Ortodoxă le păstrează fără greşeală.
[/b][/u]

Da! M-a impresionat foarte mult acest mesaj.Simt din tot sufletul la fel!