Importanta RUGACIUNII

Cu siguranta deznadejdea e un subiect vast. Iar cuvantul Parintelui Cleopa desigur este un adevar, cum ar putea fi altfel? Nu epuizeaza insa subiectul si, in plus, e important de unde apucam subiectul, prin ce amorsa. In cazul ca incepem cu problema pacatului si cu instantele succesive ale fenomenologiei pacatului, sigur ca ajungem inevitabil la deznadejde din unghiul pe care ni-l talcuieste Parintele Cleopa.
Dar se opreste aici discutia? Cred ca nu, altminteri Teologia ar fi pastrat doar acest cuvant. Ori, vedem ca lucrurile stau altfel.

Deocamdata sper, Ana Maria, ca ai sesizat care era discutia dintre Cristian si mine: incercam eu, iar Cristi a fost de acord, sa facem distinctie intre depresie si deznadejde. Acum, in incercarea de a porni de undeva, cumva, pesemne ca pe drum am lansat vreo inexactitate sau chiar o eroare serioasa. Ce am voit insa in principal sa afirm: depresia si deznadejdea sunt tulburari ale vietii in planuri diferite, cu etiologie diferita, cu manifestari diferite, cu tratament distinct. Acum astept si opinia lui Cristian.

As dori sa mai postez ceva legat de deznadejde, pentru a ilustra bogatia acestui subiect si pentru a nu lasa sa domine doar acceptiunea negativa a termenului, sau cea sterila sau cea care ne poate duce cu mintea de-a dreptul la demonizare... Deznadejdea e si altceva, dupa cum sper ca va reiesi din postarea urmatoare. Anume: o etapa inevitabila pe drumul sfinteniei... Propun sa citim mai intai extrasul din minunatul cuvant al Parintelui!

P.S. Din capul locului cred ca e foarte important, prin implicatii, in ce cadru abordam problema deznadejdii. Astfel, in cadrul de analiza folosit de Parintele Cleopa, fireste ca deznadejdea e acolo si este exact cum spune Parintele. Nu imi trece prin minte sa pun sub semnul intrebarii cuvantul Parintelui. Mai mult, am inteles deja de multa vreme, din experienta mea pacatoasa precum si din scrieri despre pacat (de pilda tratatul lui Larchet, opera exhaustiva, consider) ca lucrurile stau exact asa cum scrie Parintele. Nu ne invata asa toata Sfanta Traditie? Intrebarea e retorica. Sfintii Parinti spun in unanimitate acelasi lucru.

Sa vedem insa cum e cand incadram deznadejdea in succesiunea de etape ale insusirii harului! Si cred ca ne mentinem, prin aceasta, in zona temei topicului.

Extras din "Viata si invatatura Sfantului Siluan Athonitul", scrise de ucenicul sau, Arhimandritul Sofronie - capitolul 10: Incercari duhovnicesti
Traducere pr. prof. dr. Ioan Ica, Editura Deisis, 2004


Dumnezeu nu e intotdeauna usor de suportat pentru om.
In rastimpurile, in general extrem de indelungate, in care harul il paraseste pe om, Dumnezeu poate sa-i apara ca un tiran neinduplecat.
Omul care, in ciuda eforturilor si ostenelilor sale impinse pana la extrem, se simte parasit de milostivirea dumnezeiasca, indura astfel de suferinte incat ar renunta, daca ar fi cu putinta, la orice forma de existenta.

Care e, asadar, natura acestor suferinte? Nu e usor de raspuns la aceasta intrebare.
(Iata aici, frate Cristian si sora Glykys, cum dezvolta Parintele specificul duhovnicesc al deznadejdii, despre care am afirmat anterior ca nu e in nici un caz tot una cu depresia si ca nu se intalneste nicidecum la orice muritor!)

Dupa ce L-a intalnit pe Dumnezeu,
dupa ce a cunoscut Viata in Lumina ce iradiaza din Fata Sa,
sufletul nu mai gaseste de acum inainte odihna sau multumire in nici o realitate a acestei lumi; nimic nu-l mai poate multumi si, in acelasi timp,
e inconjurat de toate, afara de Dumnezeu.
Raul, intunericul, lucrarea demonilor, toate cauta sa-l zdruncine; chinul adus de patimi
atinge uneori o intensitate extrema,
iar totul se petrece ca si cum Dumnezeu s-ar fi intors de la om
si n-ar mai da nici cea mai mica atentie la chemarile lui.

Ca o fiinta fara aparare, acesta se simte spanzurat deasupra unui adinc care-l inspaimanta;
Il cheama in ajutor pe Dumnezeu dar toate strigatele sale raman fara raspuns.

Sufletul stie ca s-a intors de la iubirea lui Dumnezeu; e chinuit de constiinta ticalosiei lui si cu toate acestea Il implora pe Dumnezeu sa se miluiasca de el. Dar in zadar...

Dumnezeu nu se infatiseaza sufletului decat pentru a-l invinui pentru necredinciosia lui
iar el e zdrobit sub povara acestor invinuiri. Recunoaste dreptatea judecatii dumnezeiesti, dar acest lucru nu-i micsoreaza suferintele.
Nu in inchipuire, ci aievea se cufunda in umbra mortii. Negasind acest Dumnezeu pe Care-L cheama ziua si noaptea, sufletul sufera intr-un mod insuportabil.

Ne-am putea intreba: care e sensul tuturor acestor lucruri?
In clipa in care vine incercarea, sufletul nu o poate primi ca pe o aratare a milostivirii lui Dumnezeu (cum de fapt ea este!)
sau a increderii lui Dumnezeu fata de el, ca dorinta a Acestuia de a-l face pe om
sa se impartaseasca de sfintenia si plinatatea vietii care este intru El.
Sufletul nu stie decat un lucru: Dumnezeu l-a parasit dupa ce i-a aratat Lumina Lui, facind astfel suferintele lui si mai profunde.

Iar cand ajunge la capatul puterilor
el nu-L vede pe Dumnezeu plecindu-Se milostiv spre el; si atunci ii vin ganduri si simtaminte despre care e mai bine sa tacem.

Sufletul coboara in iad
dar nu asa cum coboara cei ce n-au cunoscut Duhul lui Dumnezeu
si care n-au in ei lumina adevaratei cunostinte a lui Dumnezeu
si prin urmare sunt orbi.
Nu, el coboara aici fiind in stare sa distinga natura intunericului pe care-l simte.

Acest lucru nu se intampla decat celor care
dupa ce au cunoscut harul dumnezeiesc
l-au pierdut mai apoi.

Samanta iubirii dumnezeiesti pe care sufletul o poarta in adancul sau
naste atunci in el o cainta, a carei putere si amploare depasesc masura constiintei obisnuite.
Varsind lacrimi din belsug, omul se indreapta atunci spre Dumnezeu
din toata fiinta sa,
din toata puterea sa,
si asa descopera adevarata rugaciune

(Aici suntem in plina tema a topicului!)

care-l smulge din aceasta lume pentru a-l introduce intr-o alta lume,
in care aude cuvinte pe care nici o limba omeneasca nu le-ar putea rosti.
Ele sunt negraite,
caci din clipa in care sunt traduse in cuvinte, sau notiuni obisnuite,
cel care le aude nu le va interpreta decat in functie de cunoasterea
pe care o are din propria sa experienta, fara sa-i depaseasca limitele.

Cand sufletul a trecut prin toata aceasta serie de aspre incercari
vede limpede in el insusi
ca nu exista in lume loc, suferinta, bucurie, putere, faptura
care sa-l poata smulge de langa iubirea lui Dumnezeu.

Si de acum inainte
intunericul nu va mai putea inghiti lumina acestei vieti.


Dumnezeu sa ne miluiasca, fratilor si surorilor intru Hristos! Post binecuvantat! AMIN+

[cristiboss56]

Multumesc prietene Ioane , de rabdarea de care ai dat dovada in a posta cateva lucruri lamuritoare , dar oricum subiectul este extrem de vast , mult prea vast pentru a fi lamurit in totalitate . Cu adevarat , de multe ori , Dumnezeu nu-i usor de suportat pentru firea noastra cazuta si mult prea alipita de cele lumesti . Iti multumesc inca odata , si sper sa deschizi un thread pe aceasta tema a deznadejdii si a depresiei , a omului ajuns la disperare . . . ! Este un subiect extrem de vast , cu multe necunoscute !
Doamne ajuta !

[anna21]

În prealabil postat de ioan cezar

Iata ce cred eu:

Deznadejdea e, ca sa spun asa, rezervata crestinilor seriosi... Deocamdata o cunosc din auzite/citite, eu nereusind sa ajung la asa incercare nobila. Imi doresc insa, cu frica, sa o experimentez daca Domnul va Voi si sa o traversez cu ajutorul lui Dumnezeu.


Complicatiile pot fi insa similare: nebunia si moartea. Vesnica, din pacate...

Am citit de mai multe ori postarile acestea despre deznadejde, crezand ca ceva imi scapa, nu inteleg sau inteleg exact pe dos!

Din nefericire citesc cu groaza ca cineva doreste incercarea deznadejdii pentru ca, il citez:
"Sa vedem insa cum e cand incadram deznadejdea in succesiunea de etape ale insusirii harului!"


De unde pana unde asa ceva?
Dupa cum a postat si Glykys, deznadejdea este un pacat mare, o rana de moarte adusa sufletului.

Pai cum ramane cu ceea ce a spus Iisus: "tine mintea in iad si NU DEZNADAJDUI"

Doamne fereste sa cazi in deznadejde.
Doamne fereste de asa ceva.


Cat despre etapele dobandirii Harului, se reduc la una: smerenia.

[anna21]

Ce relateaza Sfantul Siluan despre ispita deznadejdii:

"După o vreme m-a năpădit duhul deznădejdii: mi se părea că Dumnezeu m-a lepădat cu totul şi nu este mântu ire pentru mine, ci în suflet se vede limpede o pieire veş nică. Simţeam în suflet că Dumnezeu este nemilostiv şi neînduplecat. Această stare a durat un ceas sau ceva mai mult. Duhul acesta era atât de copleşitor şi chinuitor, că este înspăimântător şi numai să-mi aduc aminte de el. Sufletul n-are putere să-1 îndure multă vreme. în aceste minute poţi să pieri pentru vecie. Domnul Cel Milostiv a îngăduit ca duhul răului să ducă o astfel de luptă cu sufle tul meu."

A tinut un ceas, atat a ingaduit Dumnezeu!

Eu nu am sesizat alt episod de deznadejde.

[cristiboss56]

Va rog sa cititi :http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Savatie%20Bastovoi.htm

[anna21]

În prealabil postat de cristiboss56

Va rog sa cititi :http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Savatie%20Bastovoi.htm

Cred ca si in acel articol se face o confuzie de termeni.
Dupa cum indica si termenul, deznadejdea este pierderea increderii in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu.
Este incapacitatea omului de a se pocai.

Nu am timp sa elaborez acum, dar intristarea venita din dorul de Dumnezeu, din tanjirea dupa har, din cunoasterea faptului ca L-am intristat pe Dumnezeu prin pacatele noastre .. Deci intristarea care are ca roada pocainta nu este deznadejde.

În prealabil postat de cristiboss56

Multumesc prietene Ioane , de rabdarea de care ai dat dovada in a posta cateva lucruri lamuritoare , dar oricum subiectul este extrem de vast , mult prea vast pentru a fi lamurit in totalitate . Cu adevarat , de multe ori , Dumnezeu nu-i usor de suportat pentru firea noastra cazuta si mult prea alipita de cele lumesti . Iti multumesc inca odata , si sper sa deschizi un thread pe aceasta tema a deznadejdii si a depresiei , a omului ajuns la disperare . . . ! Este un subiect extrem de vast , cu multe necunoscute !
Doamne ajuta !

AMIN! AMIN! AMIN!
Multumesc, frate Cristian si ma iarta pentru iesirile mele. Post binecuvantat, frate!