Dumnezeu, Patrie, Famile

[TINERI PENTRU ROMANIA]

NU VOM CEDA!
de maior (r) Tomescu Vasile

E noaptea anului nou, revelionul şi nu avem de băut decât un pic de cafea artificială cu un gust execrabil. Dar nu e totul...
Iată un alt amănunt jalnic, umilitor, a cărui evocare ar putea părea deplasată.
Vă puteţi imagina ce înseamnă pentru unii dintre noi inevitabila dizenterie?
Nicăieri nicio instalaţie sanitară.
Trebuie să alergi afară de zece, douăzeci de ori la câteva ore şi să stai în zăpadă, în bătaia vântului glacial.

Frumoasa fiară umană suplă, înflăcărată trebuie să se supună acestei umilinţe.
Ea se revoltă dar e nevoită să cedeze. Totuşi nimic nu poate atinge entuziasmul care ne animă.
Îndurăm umilinţa pentru că ştim de ce suntem aici şi pentru că am vrut să fim aici.
Ieri păduchii, astăzi frigul teribil care ne seacă de puteri. Le acceptăm.
Puţin ne pasă de privaţiuni, de natura ostilă.
Într-o zi va veni şi primăvara.

Întreaga stepă cuprinsă de furtună, degeaba trozneşte, şuieră, ridică valuri gigantice de zăpadă.
În ciuda frigului care ne arde, în ciuda viscolului care ne biciuie feţele am privit de sute de ori această manifestare de măreţie.
Mă simţeam purtat de vijelie, mă identificam cu această putere tumultoasă în care câmpia albă, cerul, vântul îşi uneau forţele, tresăririle, flăcările îngheţate, urletele prelungi ce se auzeau în depărtări.
Ce sunt oare, în astfel de momente, forţele care se agită în noi la vederea marilor dezlănţuiri ale firii?
Eram atunci încântat peste măsură, o imensă fericire mă cuprindea ca şi când nişte legături tainice s-ar fi realizat între sângele care îmi alerga prin vine şi vântul care sufla, între viaţa care îmi fremăta în corp şi viaţa violentă ce se năpustea prin spaţiu împinsă de suflul uriaşului din cer.

Toţi suntem gata pentru ce poate fi mai rău.
Dar poţi măsura dăruirea?
Moartea în umilinţă, nu-i un mod de a te dărui şi mai mult?
Sacrificiul nu se calculează, e fără reţineri.

Îi ascultăm mai degrabă pe farsori decât pe drepţi.
Totuşi inimile curate vor învinge.
Doar idealiştii vor schimba lucrurile în bine.

Scriu într-un adăpost sordid din apropiere de linia frontului aşezat lângă un butoi ruginit pe fundul căruia plutesc gunoaiele din apa noastră îngheţată.
Înfruntăm această sărăcie, această izolare pentru că ne iubim Ţara şi Neamul.
În noaptea de revelion, în această singurătate în care corpurile şi inimile se simt invadate de un frig de moarte, ne reînnoim legămintele.
Ne vom urma calea fără să cedăm, fără compromisuri.
Am prefera mai curând o mie de ani de frig decât să ne simţim într-o zi sufletul gol şi visele moarte.

Scriu fără să tremur aceste rânduri.
Într-o lume intrată în faliment e nevoie de suflete tari şi mândre ca stâncile pe care în zadar le izbesc valurile dezlănţuite.

31 decembrie 1941

[TINERI PENTRU ROMANIA]

Baza sunt tradiţiile noastre, credinţa noastră crestin ortodoxă, obiceiurile noastre, trăsăturile caracteristice ancestrale ale Naţiunii noastre.
Organizarea statului, a societăţii, a instituţiilor trebuie să se facă pornind de la ele.
Statul, societatea, instituţiile trebuie să fie reflecţia firească a sufletului românesc.

Mihail Gheorghe Bujor (Ghebu)

[TINERI PENTRU ROMANIA]

DACI ŞI ROMANI

Dacii şi noi

Iatoricul grec Strabon (n. 63 sau 60 î. Hr. în Amaseia Pontica – d. 21 sau 26 d. Hr.) îi descrie pe daci ca fiind blonzi, cu pielea albă şi cu ochii albaştri ca nordicii.
Cei mai mulţi dintre noi sunt şateni, cu pielea albă şi cu ochii căprui ca locuitorii din sudul Europei.

De ce au ocupat romanii Dacia

Romanii aveau motive serioase să dorească cucerirea Daciei.
Graniţa Moesiei, pe Dunăre şi a provinciei Illyricum era prea lungă şi prin urmare greu de apărat.
Romanii, ocupând Dacia, puteau împiedica triburile germane să intre în Galia ţinându-le sub ameninţarea un atac din sud sau din sud-est şi blocau totodată accesul barbarilor din nord şi est în partea de răsărit a imperiului.
Cucerirea Daciei a fost pentru romani o necesitate strategică.
Ce i-a mai atras pe romani în Dacia a fost şi bogăţia ţării.
Dacia avea pământ bun pentru agricultură şi romanii erau un popor agricol.
În Italia nu se mai găsea pământ, marii proprietari de terenuri acaparându-l în cea mai mare parte.
Dar în Dacia pe lângă pământul bun mai erau şi minele de aur din Munţii Apuseni, singurele mine de aur din Europa.

Provincia romană Dacia

Provincia romană Dacia cuprindea toată Transilvania, Banatul şi Oltenia.
În restul Daciei, adică în Muntenia, Moldova şi Basarabia stăpânirea romană se limita doar la o prezenţă militară pentru paza căilor de acces şi a punctelor strategice.
Sudul Basarabiei, Bugeacul, era şi el stăpânit de romani dar aparţinea de provincia Moesia Inferioară.

Procesul de romanizare

Romanii au romanizat intens şi rapid provincia Dacia.
Pentru consolidarea stăpânirii lor romanii au făcut tot posibilul pentru a-i câştiga pe daci pentru cultura şi civilizaţia lor.
Numai cu administratori străini şi cu trupe de ocupaţie nu se poate controla multă vreme o Ţară.
Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia a fost mare.
În limba română omului în vârstă i se spune bătrân, cuvânt care provine din latinescul veteranus.
Celelalte popoare de origine latină folosesc pentru omul în vârstă termeni proveniţi din latină ca vieux, vechio.
Numărul mare al veteranilor nu e surprinzător pentru că procesul aşezării lor în Dacia a durat mult, adică tot atât cât au stat şi trupele romane la noi.
Nu a fost o singură împropritărire a veteranilor ci o serie întreagă de împroprietăriri.
Aşadar elementul militar sporea mereu.
Şi orăşeni au fost mulţi pentru că un cuvânt ca pământ, provine din latinescul pavimentum, care înseamnă pavaj, podea.
Un alt exemplu în acest sens este cuvântul românesc cetate provenit din latinul civitas.
Alte popoare latine au folosit pentru a numi o aşezare întărită termeni militari ca arx sau castellum.
Asupra Munteniei şi Moldovei influenţa romană s-a exercitat şi înaite de expediţiile lui Traian.
O atestă numeroasele tezaure monetare romane unele dintre ele cuprinzând chiar emisuni republicane.
Răspândirea monedelor romane în acest teritoriu îi determină pe dacii de aici să renunţe la propriile lor monede.
După cucerire procesul de romanizare se produce şi în Muntenia şi în Moldova, acestea fiind străbătute de drumuri romane şi apărate de castre romane.
În Muntenia, în ţinutul păduros dintre Bărăgan şi Burnas, slavii au găsit o populaţie romanică numeroasă şi de aceea l-au numit Vlaşca, adică Ţara vlahilor şi Vlăsia, care are acelaşi sens. Vlah înseamnă în slavonă roman.
Rapiditatea cu care s-a făcut romanizarea în Dacia e atestată şi de evoluţia numelor.
O inscripţie latină găsită la Tropaeum face menţiune la trei generaţii ale unei familii de daci.
Scoris are ca soţie pe Aurelia Eftepir şi este fiul lui Mucaporus.
Copii lui Scoris şi ai Aureliei, nepoţii lui Mucaporus, se numesc Aurelius, Sabina, Valens, şi Sabinianus.
Dacă bunicul şi tatăl păstrează numele dacice, mama are prenumele roman Aurelia, iar copii au toţi nume romane.
La a treia generaţie procesul de romanizare se încheiase.
În toată Dacia romanizarea a fost la fel de rapidă şi completă.
La retragerea legiunilor Dacia era deplin romanizată şi peste tot se vorbea latina în varianta ei populară.

Popescu Angela

Bibliografie
Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1990
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. ed. a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1972

[TINERI PENTRU ROMANIA]

FEMEI, CREŞTINE ŞI ROMÂNCE

Niciodată fiinţa noastră naţională nu a fost mai ameninţată ca acum.
Peste tot e o etalare incredibilă de imoralitate şi corupţie, suntem împinşi deliberat la dezordine, la anarhie, la autodistrugere printr-o propagandă incompatibilă cu tradiţiile noastre şi cu legile firii.
De aceea e foarte important să ne apărăm moştenirea creştină şi specificul naţional.
Trebuie să fim conştiente de ceea ce se încearcă să ni se ia: calitatea de femei, de creştine şi de românce.
Această calitate, dacă vom fi demne de ea, ne va face să săvârşim minuni sau, dacă va fi denaturată, va fi o contribuţie la agravarea răului cu care ne confruntăm.

Suntem principala ţintă.
Dacă femeia cade, familia se năruie, dacă familia se năruie, Naţiunea se năruie.
Suntem deturnate de la misiunea noastră de soţii şi mame prin mirajul unor cariere de succes sau de nevoia de a munci în afara căminului. În astfel de condiţii acelea dintre noi care avem copii cum îi vom educa?
Un copil pune multe întrbări şi pentru că mama nu e lângă el îi va răspunde la ele sistemul de educaţie actual, televiziunea, Internetul, adică nişte instituţii asupra cărora nu avem niciun control. Copilul va fi astfel deformat nu format.
Se caută, pe de altă parte, să ni se insufle ideea de a avea cât mai puţini copii.
E obositor şi face rău la siluetă...
Se spune că munca femeii acasă e mai grea decât cea de la servici.
Dar câte femei n-au muncit acasă înaintea noastră fără să aibă impresia că se sacrifică!
O făceau din iubire, din generozitate.

Un alt mod de a ne deturna de la menirea noastră de femei e aşa-zisa luptă pentru egalitate între sexe.
E o mare minciună. De fapt se încearcă transformarea noastră în concurente ale bărbatului.
Ni se dă de înţeles că diferenţele dintre bărbat şi femeie arată că e o competiţie între ei, chiar o opoziţie.
Or Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia diferiţi, nu ca să fie concurenţi sau opuşi, ci ca să se completeze reciproc. O complementaritate care permite fiecăruia să se împlinească pentru binele propriu şi acela al Naţiunii.
Acest egalitarism tendenţios generează haos. E ca şi când s-ar vrea ca în corpul omului creierul şi inima să fie egale. Ele sunt diferite pentru a-şi putea îndeplini funcţiile specifice.
Un exmplu de ordine firească este cel al Sfântei Familii. Fecioara Maria era mai sfântă decât Sfântul Iosif şi totuşi el era capul familiei, iar Iisus „le era supus” deşi era Dumnezeul lor.

Avem datoria de a rămâne femei, creştine şi românce.
Avem datoria de a ne îndeplini misiunea de soţii şi mame pentru că misiunea noastră e mai importantă pentru Ţară decât cea a guvernanţilor.
Noi dăm viaţă statului, noi modelăm sufletul Patriei.

Pârvu Ana Maria

[TINERI PENTRU ROMANIA]

O TERIBILĂ ŞCOALĂ DE ENERGIE
de maior (r) Tomescu Vasile

Păduchii ne-au invadat uniformele.
Şobolanii mişună peste tot. Unul dintre ei se încâlzeşte de faţa mea când dorm.
Această companie le arată zădărnicia mândriei unora ca noi care nu au cum să se apere de aceste lighioane scârboase

Dar poezie e peste tot.
În faţa puştilor noastre o mulţime de vrăbii ţopăie prin zăpadă agitându-se vesel apoi vin în grupuri nebunatice să înfulece cu lăcomie firimiturile de pâine pe care li le aruncăm.
Trec şi corbi, străfulgerări negre, puţin numeroase şi tăcute, care din când în când croncăne răguşit pentru a ne reaminti că moartea ne pândeşte.
Ne străduim să zâmbim vrăbiilor care ciripesc, corbilor care trec solemni.
Dar inima e inimă şi în spatele zâmbetelor îşi ascunde micile secrete de animal suferind.

Ne simţim pândiţi de moarte din toate părţile.
Fiecare pas costă, pas dificil care trebuie făcut uşor în ciuda armei grele, a picioarelor amorţite de frig, a zăpezii care scârţâie.
Iată viaţa ingrată de soldat care nu cunoaşte nici exaltare, nici admiratori, cea în care oricând poţi fi înjunghiat, împuşcat, târât viu la duşmanii din faţă. Trebuie să înaintăm calm, metru cu metru, în timp ce tirul poate începe brusc la câţiva paşi de noi.
Câteva împuşcături în întuneric, între posturi, un strigăt înăbuşit şi liniştea nopţii întreruptă o clipă învăluie din nou totul îngheţată, implacabilă.
Toate forţele vieţii se răzvrătesc atunci în noi. Pentru că ţinem la vieţile noastre, la membrele noastre, la sângele care ne aleargă prin vine.
Vigoarea, căldura, îndârjirea fiarei umane îşi strigă voinţa de se desfăşura, de a arde, de a străluci.

Să-ţi struneşti viaţa ameninţată din umbră gata de un ultim salt sau de un ultim horcăit, este o teribilă şcoală de energie.
Ne vom întoarce acasă cu voinţe călite. Dar gustul vieţii va fi şi mai puternic, căci noi i-am cunoscut intens preţul, savoarea, bucuria fiecărei clipe căzând ca o picătură de linişte în această mare încleştare a Naţiunilor.
Iubim cu o putere teribilă existenţa noastră, ritmul gândurilor noastre, elanul simţurilor noastre pe care o împuşcătură în noapte le-ar putea curma.
Braţele noastre! Picioarele noastre! Ochii noştri!
Pentru a apuca cu putere, pentru a depăşi limitele, pentru a privi cu pasiune şi dominator!
Toate acestea îşi strigă dreptul la viaţă, dreptul animalului care vrea să alerge şi să înşface, dreptul inteligenţei care vrea să încânte şi să creeze.
Viaţa! Cât e de frumoasă, indescriptibil de frumoasă, exaltantă, desfătare a simţurilor, lumină a amiezilor, căldură a focului!
Această viaţă, o strângem în pumnii noştri de soldaţi tăcuţi, atenţi, răbdători, stând la pândă în umbră.
Am învăţat să strunim bidivii sălbatici care nechează pe marile câmpuri ale viselor noastre.
Dar strunindu-i cu o mână de fier, adulmecăm cu o voluptate care ne face să închidem ochii puternicul miros de viaţă pe care ei îl degajă.


E un frig de au crăpat până şi medicmantele. A îngheţat chiar şi spirtul din sticlele ambulanţei.
Biete picioare, biete urechi, biete nasuri albite apoi mumificate în nopţi atroce când viscolul urlă şi şuieră...
Azi dimineaţă a venit ordinul de plecare în alt sector al frontului.
Vom merge unde ni s-a spus să mergem, zâmbind prin ninsoarea care, de la trezirea noastră, cade cu fulgi mari şi deşi.
Picioarele ne vor fi amorţite, buzele ne vor crăpa, corpurile noastre, gârbovite pentru a le fi mai puţin frig, vor fi greoaie şi stângace, dar focul interior va continua să ardă şi va da ochilor noştri sclipiri de soare.

În acest loc sufletele noastre sunt încordate.
Aceste coline, aceste şiruri de mesteceni, aceste stoguri ne-au văzut cu ochii strălucind, pândind fiecare mişcare.
Acest cer negru pe care îl contemplu aici pentru ultima dată, l-am brăzdat cu gloanţele mele trasoare, în timp ce gloanţele duşmanilor îşi scoteau strigătele ascuţite de pisici care se reped.
Sacul îmi este pregătit. Privesc paiele călcate în picioare, fărâmiţate, pe care mă odihneam când mă întorceam, obosit şi îngheţat, din patrulele nocturne. Opaiţul afumat, confecţionat dintr-un tub de obuz, luminează cu flacăra-i galbenă ultima mea notă zilnică.
Pe o sfoară mai atârnă câteva cămăşi şi câteva batiste spălate de bine de rău şi deja acoperite de praf.
Biete ziduri de chirpici, biată sobă de tablă pe care o încălzeam cu ce găseam, biete geamuri mici, îngheţate, acoperite cu desene albe de ferigi...

Ne strângem gamelele turtite, ploştile păroase, armele cu sclipiri negre.
Cândva această izbă va fi poate locuită din nou. Dar va dispare pentru totdeauna viaţa umilă şi zgomotoasă a unor tineri idealişti veniţi în străfundul stepei de dragul Ţării şi al Neamului lor.

Aceste cămăruţe au fost centrul unei intense vieţi sufleteşti.
Ea va pleca cu noi renăscând pe drumurile îngheţate, pe povârnişuri, în şanţuri, adică peste tot unde vom lupta cu inamicul.
Ne-am putea întoarce aici cândva dar esenţialul va dispare.
De aceea vom pleca în zori fără să întoarcem capul.
Lupta e în faţă şi poate însemna pentru unii dintre noi moarte.
Dar ce contează! Cu cât sacrificiul e mai mare cu atât mai mult ne dăruim.
Căci pentru a ne dărui suntem aici cu inima bătând.

28 ianuarie 1942