Sa nu ne fie rusine cu nimeni!

O natiune poate fi considerata infranta numai atunci cand ultimul membru al ei considera ca nu mai merita sa traiasca liber.

"Noi românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pamânt, si anume unul din cele mai vechi popoare ale întregului continent. Istoricii pun de obicei începuturile vietii poporului nostru la cucerirea Daciei de catre Traian. (…) Nici ca se poate mai superficiala conceptia. Departe de mine de a scadea cât de putin meritele marelui împarat (…) dar (…) împaratul Traian este abia un episod în viata milenara a poporului nostru. Când a sosit el la Dunare, statul dac era de o suta ¥i mai bine de ani în culmea în floririi; era singura putere europeana capabila de a tine în cumpana Imperiul Roman. Si nu e de mirare ca ajunsese asa. La 513 î.e.n. când Roma stapânea doar câteva sate de pe malul stâng al Tibrului (nici cât Tara Bârsei), parintii nostrii de la Dunare, formau un neam mare, închegat ¥i puternic, care tinea calea în Balcani, celui mai mare monarh al Asiei, lui Darius al lui Histaspe." Simion Mehedinti


"Printre neamurile fara noroc, ne numaram in frunte noi românii (…). Istoria neamului românesc n-a fost decât o lunga, necontenita, halucinanta hemoragie. Ne-am alcatuit într-un uragan si am crescut în vifor. Popor de frontiera luptam si muream pentru toti. Muream mai ales, platind miopia si neghiobia altora (…) Istoria neamului românesc este alcatuita din atâta sânge si atâta nenoroc datorita în primul rând, incapacitatii Occidentului de a vedea de unde vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole <<ne-a scos din istorie>> victoria Imperiului Otoman. Timp de secole, am luptat singuri. Hartuiam necontenit armatele turcesti, cu pretul pe care îl stiam: traiul <<în afara istoriei>>. Istoria se facea în Apus, fara noi, dar datorita sângelui nostru. Occidentalii nu sedeau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau: dar se luptau între ei (…) Civilizatia noastra taraneasca se adaptase nivelului vegetal la care se redusese istoria. Asezarile românesti dispareau si reapareau cu aceeasi ireluctibila, misterioasa încapatânare a vegetatiei. În timpul acesta la o mie, doua de kilometri, spre Apus, se înaltau catedrale, se îmbogateau castele, se înfrumusetau mânastiri si oamenii aveau prilejul, macar la rastimpuri, sa citeasca pe sfinti, pe teologi si pe poeti. Sa înteleaga ca sunt oameni si sa se bucure ca traiesc omeneste – iar nu ca fiarele salbatice prin munti si paduri, ca stramosii nostrii, care nu aveau alta vina decât aceea de a se fi nascut în calea rautatilor."
Mircea Eliade

Dragostea de omenire, care nu se sprijină pe patriotism, pe dragostea
pentru naţiunea ta, nu este decît o iluzie, iar cei ce se laudă că iubesc
pe toată lumea, o fac pentru a demonstra că de fapt nu iubesc pe nimeni.
Johann Herder