Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Biserica Ortodoxa si alte religii > Biserica Romano-Catolica
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 23.04.2012, 02:24:58
HoratiuM HoratiuM is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.08.2009
Mesaje: 170
Implicit Puțină patristică nu strică II (b)

Pentru a vă edifica în privința faptului că nu scot de la mine ideea privitoare la preexistența Chipului creaturii, iată:

Citat:
§8. De aceea se și atribuie lui toate atributele și nimic din toate, având toată forma, tot chipul, fiind fără formă, fără frumusețe, având în Sine anticipat, în afara relației și ridicat peste toate — începuturile, mijlocurile și sfârșiturile existențelor și luminându-le tuturor nepătat, ca fiind cauza unică și supraunită. Căci dacă soarele nostru înnoiește și însușirile celor sensibile, deși sunt multe și diferite, iar el este unul și răspândește o lumină unică și le desăvârșește și le deosebește și le unește și le înviorează și le face roditoare și le crește și le schimbă și le întărește și le odrăslește și le ține în mișcare și le dă viață tuturor, și fiecare din toate se împărtășește potrivit lui de același și unic soare, și soarele cel unul are de mai înainte în el în chip unitar cauzele celor multe ce se împărtășesc de el — cu atât mai mult în el, drept cauza tuturor, preexistă toate modelele celor ce sunt într-o unire mai presus de ființă. Fiindcă produce și ființele ca rezultat ce provine din ființă. Iar modele zicem că sunt rațiunile de ființă făcătoare și în mod unitar preexistente în Dumnezeu, pe care teologia le numește predestinări și voiri dumnezeiești și bune, care deosebesc și produc existențele. Conform lor Cel mai presus de ființă a produs și predeterminat toate cele ce sunt.
[Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, ed. Paideia, București, pp. 160-161 — „Despre Numirile Dumnezeiești”, cap. V]

Și aici am să vă dau două citate din Sf. G. Palamas:
Citat:
Iar Macarie cel Mare zice: << Sufletul, unindu-se cu lumina chipului ceresc, obține și acum cunoștința tainelor, în ipostas; în ziua cea mare a învierii, însă, va fi luminat și trupul de același chip ceresc al slavei. >> A spus în ipostas ca să nu creadă cineva că luminarea aceasta se face prin cunoștință și cugetări. De altfel, omul duhovnicesc constă din trei părți: din harul Duhului ceresc, din suflet rațional și din trup pământesc
[Citat din „Viața și învățăturile Sfântului Grigorie Palama” de Dumitru Stăniloae, ed. Scripta, București, 1993, p. 207.]

Și:
Citat:
Că nu numai înnoirea, ci și însuși Duhul Sfânt se dă celor drepți, ne-a arătat prin faptă și cuvânt Domnul, suflând și zicând ucenicilor: „Luați Duh Sfânt”. La fel a prevestit și Ezechil, zicând: „Și voi da vouă inimă nouă și duh nou și voi smulge inima de piatră din trupul vostru, și voi da vouă inimă trupească și duhul meu voi da în voi”. Și mai înainte prin Moise, care zice către Iisus Navi: „Râvnești să fii ca mine? Și cine va face tot poporul Domnului profeți când va da Domnul duhul său peste ei?” Aceasta știind-o Pavel din experiență zice: „Noi n-am luat duhul lumii, ci duhul cel din Dumnezeu”. Iar către sfinții din Roma: „Voi nu sunteți în trup, ci în duh, dacă duhul lui Dumnezeu locuiește în voi”. La fel către tesaloniceni: „Cel care defăimează, nu om defăimează, ci pe Dumnezeu care a dat Duhul său cel Sfânt întru noi” (1 Tes 4:8). Iar Părintele Gură de Aur și mai înainte de el Atanasie cel Mare zic că nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune „Duhul cel din Dumnezeu” și nici Dumnezeu nu spune „Duhul meu” fără să spună „Duhul Sfânt”. Dar faptul că cele ale Duhului sunt Duh Sfânt sau Duhul Sfânt, cu articol sau fără, nu l-a îndemnat pe nimeni să-l declare creat, decât pe pneumatomahi întâi și apoi pe varlaamitul Achindin acum.
Că însuși Duhul Sfânt e cel dat și primit, nimeni nu va mai nega dacă vrea să asculte de învățătorul care a vorbit prin prooroci și de cei trimiși să învețe toate neamurile și de cel ce i-a trimis. Iar că chiar el este cel de care se împărtășesc cei vrednici nu se va îndoi dacă ascultă cu credință pe cel ce se dă lor și e primit de ei. Căci nu s-ar putea să fie dat și primit altfel. S-o garanteze însă și aceasta Pavel zice: „E cu neputință ca cei o dată luminați, care au gustat din darul cel ceresc și s-au făcut părtași de Duh Sfânt”. Apoi că se dă și se împărtășește în chip diferit și nu tuturor celor create, va arăta Dionisie, tălmăcitorul ierarhiei cerești, care zice: „Neasemănarea vederilor spirituale, sau face cu totul neîmpărtășibil darul luminii (φωτοδοσια) cel supraabundent al bunătății părintești, sau îl face să se dea în diferite împărtășiri, mai mici și mai mari, mai întunecoase și mai luminoase, raza izvorâtoare fiind una și simplă și totdeauna aceeași”. Acestea sunt suficiente să ne convingă atât că lucrarea și harului Duhului dat și primit de cei dăruiți nu e creat — căci este însuși Duhul Sfânt — cât și că nu este ființa Duhului, — căci nimănui nu dă Dumnezeu ființa proprie.
[Idem, pp. 289-290]

Deci Harul ni se adaugă drept ceva care ni se va revela ca făcând parte din ființa noastră sau ca moștenire, ca drept pe care îl obținem printr-o viață dreaptă. Adică, Increatul se adaugă definiției noastre umane create ca răsplată a coparticipării la Eternitate, adică la Increat. Aceasta e Persoana. Asta înțeleg eu prin Persoană.

Last edited by HoratiuM; 26.04.2012 at 18:36:35.
Reply With Quote
  #2  
Vechi 23.04.2012, 02:28:15
HoratiuM HoratiuM is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.08.2009
Mesaje: 170
Implicit Puțină patristică nu strică II (c)

În continuare, pentru o edificare încă mai completă, am să vă citez câteva fragmente din Simeon Noul Teolog:

Citat:
Dumnezeu e lumină [1 Ioan 1:5] și celor cu care Se unește le împărtășește pe măsura curățirii lor strălucirea Lui; și atunci candela [Matei 25:8] stinsă a sufletului, adică mintea, cunoaște că a aprins-o un foc dumnezeiesc care o învăluie. O, minune!, omul se unește duhovnicește și trupește cu Dumnezeu, fiindcă sufletul nu se separă de minte, nici trupul de suflet, ci printr-o unire în chip ființial [ousiodos] omul se face prin har triipostatic, un dumnezeu prin înfiere [thesei] făcut din trup, suflet și Duhul dumnezeiesc de care se împărtășește, și așa se împlinesc cele spuse de proorocul David: „Eu am zis dumnezei sunteți toți și fii ai Celui Preaînalt” [Psalmul 81:6], adică fii ai Celui Preaînalt după chipul și asemănarea [Facerea 1:26] Celui Preaînalt, odrasle dumnezeiești din Duhul Cel dumnezeiesc [Ioan 3:8], cărora pe bună dreptate Domnul le-a zis și le grăiește pururea: „Rămâneți întru Mine, ca să aduceți roadă multă [Ioan 15:9] — iar roadă numește aici mulțimile celor mântuiți de către ei —; căci dacă mlădița nu rămâne în viță se usucă și se aruncă în foc [Ioan 15:4-6]; deci voi rămâneți în Mine și Eu în voi [Ioan 15:4]”. Deci cum anume rămâne în noi și cum anume noi rămânem în El, ne-a învățat Domnul Însuși zicând: „Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine, și aceștia în Mine, precum și Eu în ei” [Ioan 7:21-26]. Și vrând să întărească aceasta, repetă cuvântul și zice: „Ei în Mine și Eu în ei, precum Tu, Părinte, în Mine și Eu În Tine” [Ioan 17:21-26], și spre încredințarea celor ce ascultă adaugă zicând: „Precum M-ai iubit pe Mine, i-am iubit și Eu pe ei, și ei au cunoscut că Tu M-ai trimis” [Ioan 17:23-25]. E așadar evident că așa cum Tatăl rămâne în Fiul [Ioan 14:10] și Fiul în sânul Tatălui [Ioan 1:18], tot așa și cei renăscuți prin Duhul dumnezeiesc [Ioan 3:3] și care s-au făcut frați ai lui Hristos Dumnezeu prin darul Lui, și fii ai lui Dumnezeu și dumnezei prin înfiere [thesei] rămân prin har în Dumnezeu și Dumnezeu în ei [1 Ioan 4:12].
[Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, trad. diac. Ioan Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2003, pp. 184-185]

Și același spune mai încolo, vorbind despre efectul Luminii increate asupra celui vizitat de ea:
Citat:
Lumina mă îmbracă și mă arată ca o stea și nu poate fi cuprinsă de nimeni și nimic. Strălucește ca soarele și văd cu mintea concentrată în ea toată făptura, îmi arată toate cele ce sunt în ea și îmi poruncește să îmi păzesc măsurile.
[Idem, p. 192]

Și tot el, vorbind despre experiența sa mistică:
Citat:
Dar o Minte dumnezeiască grăia cu mintea mea și mă învăța zicând așa: „Ai cunoscut cum te-a făcut puterea Mea cu iubire de oameni doar pentru puțină credință și răbdare care a întărit iubirea ta? Iată că, fiind supus morții, te-ai făcut nemuritor și, fiind ținut de stricăciune, te găsești mai presus de ea. Locuiești în lume, și ești împreună cu Mine, ești îmbrăcat în trup și nu ești târât de nici una din plăcerile trupului. Ești mic la vedere și vezi cu mintea [noeros]. Negreșit, Eu te-am adus din neființă la ființă”.
[Idem, p. 195]

Apoi:
Citat:
Deci, atunci când va locui și va umbla Dumnezeu în noi [2 Corinteni 6:16] și ni Se va arăta pe Sine Însuși nouă în chip simțit [aisthetos], atunci vom vedea în chip conștient [gnostos] și cele din cufăr, adică tainele cele dumnezeiești ascunse în dumnezeiasca Scriptură. […] …să ne aducem aminte numai de poruncile Mântuitorului Hristos, încă și de nemurire, nestricăciune, slavă veșnică, viață veșnică, Împărăția cerurilor, înfierea prin renașterea Duhului Sfânt și de faptul că ne facem dumnezei [nu prin fire ci] prin înfiere și har [thesei kai chariti], că ne facem moștenitori ai lui Dumnezeu și comoștenitori cu Hristos [Romani 8:17], și împreună cu aceasta câștigăm mintea lui Hristos [1 Corinteni 2:16] și prin ea vedem pe Dumnezeu și pe Hristos Însuși locuind în noi după Dumnezeirea Lui și umblând în noi [2 Corinteni 6:16] în mod conștient [gnostos].
[…]Duh este Dumnezeu [Ioan 4:24], nevăzut, nemuritor, neapropiat, necuprins, iar El îi face pe cei născuți în El, asemenea cu Tatăl Care i-a născut întrucât sunt percepuți și văzuți numai în ce privește trupul, în celelalte însă sunt cunoscuți numai de Dumnezeu și cunosc pe Dumnezeu [Galateni 4:9], spre Care pururea doresc a privi și de Care ard de dorință să fie văzuți.
[Idem, pp. 256-257]

P.S. — Participarea la Energii nu se realizează doar după Întrupare, Înviere, Ridicare și Cincizecime. Ci s-a realizat și înainte de Întrupare, a se vedea cazul lui Moise care intră în Slava de foc a Domnului (Exod 19:20, 24:16-18 și 34:5) și a cărui față strălucea (Exod 34:29-35) sau al celor 70 de bătrâni care, împreună cu Moise, Aaron, Nadab și Abihu, stau în Fața lui Dumnezeu pe Sinai pe Care Îl văd față către Față, mănâncă și beau și nu li se întâmplă nimic (Exod 24:9-11).

Citat:
În prealabil postat de bogdan81 Vezi mesajul
Eu nu recurg la subtilitatile dvs.
Nu trebuia să faceți precizarea. Din păcate este destul de evident.

Citat:
În prealabil postat de bogdan81 Vezi mesajul
Mi se pare ca faceti confuzii de termeni si totusi termenii au o mare importanta.
Cred că deja este evident cât de confuz sunteți Dvs., dar și prin faptul că-mi atribuiți mie confuzii pentru că nu reduc dogmatica la „adevăruri” logice și univoce, fără să vedeți cât de antinomică este învățătura creștină însăși. Am subliniat în nenumărate rânduri pe acest sit faptul că învățătura dogmaticii creștine nu trebuie judecată de pe pozițiile logicii formale, evidență care duce mereu la rezultate surprinzătoare și antinomice. Or, Dvs. îmi faceți o critică tocmai de pe o poziție exclusiv logică și nu sesizați cât de confuz sunteți în faptul că nu vedeți antinomiile dogmei, adică Adevărul supranatural, suprafiresc și continuați să folosiți termeni precum „increat” sau „creat” fără să-i gândiți cu adevărat și fără să fiți atent la ce vor ei de fapt să spună. Și, ce este de-a dreptul amuzant, este că-mi atribuiți tocmai mie acest defect.

Apoi:
Citat:
În prealabil postat de bogdan81 Vezi mesajul
Eu nu am spus ca omul se depreciaza in moarte sau ca faptura nu are consistenta ontologica. Nu stiu de unde ati scos chestiile astea.
Nici nu am pretins că ați spus. Pentru că nici n-ați făcut-o. Pentru că nu ați reușit să sesizați implicațiile respective. Motiv pentru care le-am adus eu în discuție ca să vă arăt unde ajungeți cu asemenea considerații, chiar dacă nu vă dați seama. Motiv pentru care ați și ajuns să-mi dați replici de genul:

Citat:
În prealabil postat de bogdan81 Vezi mesajul
Cred ca va pierdeti in prea multe speculatii si de aceea cadeti in confuzii.
Din fragmentele patristice pe care vi le-am pus la dispoziție mai sus, reiese că nu mă pierd deloc în speculații, decât dacă nu cumva îndrăzniți să spuneți că înșiși Sf. Părinți, pe ale căror învățături le tot reproduc implicit pe forum, cu fiecare postare, sunt cei care se pierd în speculații și cad în confuzii. Dar nu îndrăznesc să vă acord asemenea îndrăzneală și prefer să văd afirmația de mai sus ca rod al neștiinței — de unde pot să deduc cât de puțin ați înțeles ce spun eu de fapt în replicile mele sau ce se afirmă de fapt în învățăturile de credință. Aici semănați teribil cu „catalin2” și alți useri care își închipuie că învățătura despre Treime și Hristos, despre Fecioară și Har ș.a.m.d. trebuie să fie „simplă” și „fără complicații”. Ceea ce nu duce nicăieri decât la o pseudo-teologie proletară plină de reprezentări fantasmatice, în care se pierde cu totul acuratețea conceptului, rigoarea dogmatică și trezvia autentică a inimii. De aici și o grămadă de neînțelegeri și de conflicte între credincioși, între credincioși și cler și între credincioși și cei de alte confesiuni sau religii. Dar mai ales, conflicte grave pe care le avem cu noi înșine fără să le știm cauza. Pentru că nu vrem să vedem ce vrea, de fapt, teologia să ne spună.
Dacă ați ales calea acestei „simplități” false — care e cu totul altceva decât simplitatea abisală a lui Hristos — mă tem că, pe mai departe, va trebui să fac economia acestei discuții și să vă urez succes în continuare.

În încheiere, vreau să vă mulțumesc pentru veselia pe care mi-ați dăruit-o prin comicul involuntar al replicii:
Citat:
În prealabil postat de bogdan81 Vezi mesajul
Sincer, nu vreau sa va pun in dificultate. Nu aceasta a fost intentia mea cand am spus ca ipostasurile omenesti sunt create.
Nu vă sugerasem în ultimul meu mesaj să aveți grijă la afirmațiile tranșante? Adică, să ajungeți să credeți că Dvs. mă puneți pe mine în dificultate în condițiile în care toată teologia este o taină amețitoare, plină de contradicții (supra)logice, de impasuri (supra)naturale, deci în condițiile în care teologia ne pune pe toți în dificultate — este culmea unei umilințe binevoitoare și sfătoase care pendulează undeva între dificultatea în care e pusă o vitrină cu porțelanuri din Sevres de existența unui buldozer în Alaska și dificultatea prin care se autoironiza acel abate francez când spunea: „În materie de umilință, desfid orice concurență!”.

Numai bine!

Last edited by HoratiuM; 23.04.2012 at 02:32:35.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 23.04.2012, 02:38:08
HoratiuM HoratiuM is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.08.2009
Mesaje: 170
Implicit Creatul, increatul și procreatul (I)

Hristos a înviat!

Citat:
În prealabil postat de catalin2 Vezi mesajul
Sper doar sa nu continuam vreaun dialog pe tema care e mai destept.
D-apoi măi Cătăline, chiar așa! Pen’ ce să mai purtăm noi discuții de-aiestea, „că care-i mai dăștept”? Nu-i clar pentru toți că tu ești ăla?

Păi, să vedem:

Citat:
În prealabil postat de catalin2 Vezi mesajul
Harul este ceea ce scrii tu acolo, si invatatura indumnezeirii prin har, iar harul este o energie necreata in conceptia ortodoxa. La inceput Adam avea si har, l-a pierdut si l-am putut recapata la Cincizecime.
Deci, spui tu, înainte de Întrupare nimeni nu a venit cu Harul în contact, nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu. Asta ar implica faptul că lui Moise nu îi strălucea fața pentru c-ar fi venit în contact cu Harul. Asta ar implica și faptul că Avraam nu L-a văzut la stejarii lui Mamre pe Dumnezeu. Nici Iacov n-ar fi văzut Fața celui Prea Înalt fără să moară, nici cei 70 de bătrâni urcați pe Sinai cu Moise și Aaron nu L-ar fi văzut pe Dumnezeu fără să moară. Nici Sf. Ilie n-ar fi cu adevărat sfânt, și nu carele cerești l-ar fi ridicat la Cer. Nici Templul lui Solomon nu s-ar fi umplut de Lumina increată a lui Dumnezeu când a fost sfințit, în fața întregii case a lui Israel. Nici Isaia, Daniel, Zaharia, Osea și toți ceilalți nu ar fi avut viziunea lui Dumnezeu în proorocirile lor. Ești bun la cateheză, creștinule! De unde ți-o citești? Editura „patru labe”?

Citat:
În prealabil postat de catalin2 Vezi mesajul
Panteismul sustine ca divinitatea este impersonala si toate lucrurile sunt formate din aceasta, adica un fel de energie universala.
Panteismul înțelege prin impersonalitatea unei substanțe fundamentale — cu alte cuvinte, absența oricărei diferențe în cuprinsul ei — faptul că divinitatea este doar substanță monotautologică, nu și subiect, și mai afirmă și că nu există nici o diferență între ființa determinată și cea absolută — cu alte cuvinte, între creat și Increat. Deci, panteismul spune că nu există diferență reală, adică multiplu real: 1. în esența Principiului; 2. în definiția creaturii. Or, creștinismul spune că diferența sau multiplul există atât în Esența Principiului (Dumnezeu este Unitatea a Trei Momente coesențiale), cât și în definiția creaturii care a fost scoasă dintr-un nimic originar pentru ea, adică dintr-o diferență secundă și determinată față de Cea a Principiului în El Însuși.

Deci nu e de ajuns să spunem că panteismul ar afirma că universul este alcătuit din divinitate sau cum am mai vrea s-o formulăm; pentru că și în creștinism ni se spune că din Dumnezeu am fost „născuți”; adică scoaterea din nimic înseamnă, de fapt, manifestarea lui Dumnezeu în acest nimic și aducerea lui la act din privația care îl constituie. Atât doar că nimicul fiind determinat, nu absolut prin chiar Absolutul divin (atenție mare!), nici manifestarea lui Dumnezeu în nimic nu duce decât la actualizarea determinată a nimicului — deci la apariția creaturii.
Ci, în panteism, nu doar Principiul e lipsit de diferență în Sine (deci de subiectivitate, de conștiință, de viață, de activitate), dar și creatura este emanată nemijlocit din unitatea primordială nediferențiată, fără acest termen mediu care este nimicul.
Așa că povestea cu „energia universală” este o expresie cât se poate de prost găsită, pentru că universalul este diferențiat întotdeauna de vreme ce este nimic altceva decât unitatea mai mult sau mai puțin abstractă a unui multiplu. Or, multiplu nu poți avea fără diferență ontologică, adică tocmai ceea ce spune panteismul că i-ar lipsi substanței monoidentitare…

Citat:
În prealabil postat de catalin2 Vezi mesajul
Harul din ortodoxie nu este divinitatea, ci energie necreata si nu este prezent in toate, ci doar fiintele rationale pot avea parte (ingerii si oamenii).
1. Harul nu este divinitatea? Adică nu este Dumnezeu? Unde ai citit tâmpenia asta? În mod sigur nu la Sf. Grigorie Palamas care spune, negru pe alb:
Citat:
Noi înțelegem că ființa și lucrarea sunt una nu reducându-le la aceeași însemnare, ci considerându-le nedespărțite, Dumnezeu întreg, unic și etern fiind cunoscut neîmpărțit prin fiecare din lucrări. Din aceasta se vede că Dumnezeu nu e compus, ci simplu. […] Sunt deci de acord cu noi și contrarii noștri (deși nu în sensul corect) că lucrarea necreată a lui Dumnezeu este aceeași cu ființa lui Dumnezeu, dar nu admit și că nu e aceeași. Noi am dovedit aici în chip clar și că nu e aceeași.
[„Viața și învățăturile Sfântului Grigorie Palama” de D. Stăniloae, ed. Scripta, București, 1993, p. 219]

Și încă:
Citat:
Nu e identic harul îndumnezeitor cu dumnezeirea? Dar nu numește de multe ori, în minunatele sale capitole și în tratatele mai extinse dumnezeiescul Maxim, dumnezeirea, nefăcută (αγενητον), ca una ce nu e făcută, ci se arată neînțeles în cei vrednici?[…]…după dumnezeiescul Maxim, tot ce e Dumnezeu, e și cel îndumnezeit prin har, afară de identitatea după ființă. Deosebirea aceasta provine de acolo că cei ce se împărtășesc de harurile îndumnezeitoare ale Duhului, nu se împărtășesc și de ființă.
[Idem, p. 231]

Și încă:
Citat:
Să nu ne amăgească cu cuvântul Dumnezeu, care e comun și ființei lui Dumnezeu și lucrărilor dumnezeiești; căci unul este Dumnezeu în ființă și lucrare, unul singur ca ființă atotputernică. Din creaturi nu privim pe Dumnezeu, ci cunoaștem, nu ființa Lui, ci puterile și lucrările Lui necreate. Din aceste puteri și lucrări necreate apoi cunoaștem pe Dumnezeul nostru, că e ființă atotputernică.
[Idem, p. 251]

Și încă:
Citat:
Acum să mai luăm aminte la apostol care a folosit articolul când a vorbit de Duh, arătând că harul care se mișcă și lucrarea aceasta e Duhul Sfânt. „Fiecăruia, zice, se dă arătarea Duhului spre folos” (1 Corinteni 12:7). […] Deci harul care se varsă în sens propriu de la Duhul dumnezeiesc este Duh Sfânt și nu anumite însușiri ale creaturilor ca necorporalitatea, invizibilitatea, nesfârșitul, rațiunea și simțirea și cele asemenea…
[Idem, p. 288]

Și încă:
Citat:
Faptul că se arată împărțită această lucrare — adică Duhul din aceia — dar e totuși din Duhul, dovedește cu atât mai vârtos că nu e nici ființa, nici ipostasul Duhului. Iar că se și împarte și e și din Duhul, a prevestit Dumnezeu prin profetul Ioil căci n-a zis: Voi vărsa în zilele din urmă Duhul meu, ci: „Voi vărsa din Duhul meu”. […] Amintind apoi că Domnul, spunând în Evanghelii că cu degetul lui Dumnezeu scoate demonii arată că acest deget e și Duhul Sfânt, cum a arătat un altul dintre evangheliști…
[Idem, p. 291]

Și încă:
Citat:
Împreună cu toate acestea sunt învățat și că lumina care a strălucit pe Tabor nu e nici o aparență sau creatură și mai prejos decât gândirea, dar nici ființa lui Dumnezeu — două rele diametral opuse și egale în impietate —, ci o energie necreată și ființială a lui Dumnezeu care este și se numește și dumnezeire, Împărăție, strălucire și celelalte nume cuvenite lui Dumnezeu.
[Sfântul Nicodim Aghioritul, „Prolog la ediția operelor Sfântului Grigorie Palama [1796]”, în Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul — prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, trad. diac. Ioan Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 166]

Așadar, nici vorbă de Energie Care să fie altceva decât Dumnezeu, în același timp în care nu este Însăși Esența lui Dumnezeu. Deci, din nou, antinomie! Harul este Dumnezeu în deplinătatea Lui, dar este, după cuvântul Sf. Toma D’Aquino citat în A.N. Williams, The Ground of Union. Deification in Aquinas and Palamas, Oxford University Press, New York-Oxford, 1999, p. 84, 85 și 86-89, Dumnezeu după cum îl vedem noi — pe dinafară —, iar nu așa cum Se vede Dumnezeu pe Sine Însuși pe dinăuntru, în Esență; iată un fragment de la p. 84 a lucrării, privitor la Sf. Toma D’Aquino:

Citat:
Grace is therefore not principally an entity distinct from God or an effect of God's working in us but the fact of God's indwelling, the name given to the sustenance that is God's own being, shared that we might also be divine. [...]
He says nothing that would exclude the preceding interpretation, that grace is divine being, but he discusses grace solely in terms of its effect on humanity, indicating that to the extent grace may be identified with God, it is identified as God's operation ad extra.

Last edited by HoratiuM; 23.04.2012 at 03:17:09.
Reply With Quote
  #4  
Vechi 23.04.2012, 02:41:49
HoratiuM HoratiuM is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.08.2009
Mesaje: 170
Implicit Creatul, increatul și procreatul (II)

2.
Citat:
În prealabil postat de catalin2 Vezi mesajul
Harul din ortodoxie nu este divinitatea, ci energie necreata si nu este prezent in toate, ci doar fiintele rationale pot avea parte (ingerii si oamenii).
Harul nu este prezent în toate și de el au parte doar ființele raționale — oamenii și Îngerii?
Harul, în învățătura ortodoxă, împotriva a ceea ce ai tu impresia, este prezent peste tot și pătrunde întreaga lume pe care o ține în ființă, atât doar că, din câte se pare, numai ființele raționale sunt capabile să îl sesizeze în mod nemijlocit în această viață și doar în anumite condiții restrictive sau miraculoase. De altfel, Palamas spune:

Citat:
Cât privește numirile de putere și lucrare, ele uneori se întrebuințează pentru același cuprins. În mod special însă lucrare înseamnă întrebuințarea puterii înnăscute. Uneori se dă acest nume și rezultatului întrebuințării. Rezultatul e întotdeauna, sau mai bine zis de cele mai multe ori, creat. Întrebuințarea însă și lucrarea, pe care o numim și putere, sunt sau amândouă create, sau amândouă necreate. Că aceste puteri se numesc și lucrări, afli de la dumnezeiescul Damaschin, care a clarificat limpede aceste lucruri. „Toate puterile, zice acela, cele cunoscătoare, cele vitale, cele naturale și cele artistice se numesc lucrări”. Iar că lui Dumnezeu, deși nu-i atribuim deosebiri ființiale sau naturale, îi atribuim lucrări, afli iarăși, tot de la acela. „E cu neputință, zice, să existe ființă lipsită de lucrare naturală; căci lucrarea naturală este puterea indicatoare și mișcarea fiecărei ființe, de care numai cel ce nu există e lipsit…”
[„Viața și învățăturile Sfântului Grigorie Palama” de D. Stăniloae, ed. Scripta, București, 1993, p. 227]

Iar Sf. Grigorie Palamas îl citează apoi, după opt pagini, pe Sf. Maxim Mărturisitorul:

Citat:
„[…]Dumnezeu însă este infinit mai sus decât toate existențele, înțelegând atât pe cele ce se împărtășesc cât și cele de care se împărtășesc. Căci tot ce face parte din existență este lucru al lui Dumnezeu, fie că prin facere a început să fie în timp, fie că prin har cele făcute au o oarecare putere internă care vestește în chip transparent pe Dumnezeu cel în toate existent”.
[Idem, p. 235] [subl. mea]

Și ceea ce spun eu aici este dovedit și de următoarele: Exod 16:10, 19:11-24, 20:18-19, 24:9-17, 34:29-30, 40:34-35; Levitic 9:23-24; Numeri 14:21; II Regi 8:10-11; Psalmi 72:19; Isaia 6:3; Ezechiel 43:2; Ieremia 23:24; Epistola către Evrei, 1:3; Epistola către Coloseni, 1:17.

Și mai e dovedit de:
Citat:
§8. De aceea se și atribuie lui toate atributele și nimic din toate, având toată forma, tot chipul, fiind fără formă, fără frumusețe, având în Sine anticipat, în afara relației și ridicat peste toate — începuturile, mijlocurile și sfârșiturile existențelor și luminându-le tuturor nepătat, ca fiind cauza unică și supraunită. Căci dacă soarele nostru înnoiește și însușirile celor sensibile, deși sunt multe și diferite, iar el este unul și răspândește o lumină unică și le desăvârșește și le deosebește și le unește și le înviorează și le face roditoare și le crește și le schimbă și le întărește și le odrăslește și le ține în mișcare și le dă viață tuturor, și fiecare din toate se împărtășește potrivit lui de același și unic soare, și soarele cel unul are de mai înainte în el în chip unitar cauzele celor multe ce se împărtășesc de el — cu atât mai mult în el, drept cauza tuturor, preexistă toate modelele celor ce sunt într-o unire mai presus de ființă. Fiindcă produce și ființele ca rezultat ce provine din ființă. Iar modele zicem că sunt rațiunile de ființă făcătoare și în mod unitar preexistente în Dumnezeu, pe care teologia le numește predestinări și voiri dumnezeiești și bune, care deosebesc și produc existențele. Conform lor Cel mai presus de ființă a produs și predeterminat toate cele ce sunt.
[Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, ed. Paideia, București, pp. 160-161 — „Despre Numirile Dumnezeiești”, cap. V]

Și încă:
Citat:
§5. Iar altul este, deoarece Dumnezeu e prezent în toate în mod providențial și se face toate în toți pentru mântuirea tuturor, rămânând în Sine și neieșind din identitatea sa prin lucrarea cea una și stând neîncetat și dându-se pe Sine cu o putere neclintită spre îndumnezeirea celor întorși (spre El). Și altele sunt vederile variate ale lui Dumnezeu, care trebuie înțelese ca altele în formele în care ni se arată.
[Idem, p. 168 — „Despre Numirile Dumnezeiești”, cap. IX]

Și încă:
Citat:
§2. Întâi trebuie spus aceasta, că Dumnezeu e suportul păcii de sine și al păcii tuturor și al fiecăruia; și că toate se articulează între ele prin unirea lor neconfundată, prin care sunt unite în mod neîmpărțit. Prin aceasta fiecare stând în mod nedespărțit, își păstrează neslăbit chipul propriu, nefiind tulburate prin amestecarea cu cele contrare; nici tocite în deplinătatea unirii și a curăției lor. Deci vom intui o fire simplă a unității pașnice, o fire care unește toate cu sine și în ele și între ele, o pace care păstrează toate în îmbinarea neconfundată, neamestecată a tuturor. […] Pentru ea subzistă unica și nedesfăcuta îmbinare complexă a tuturor în simfonia ei dumnezeiască; și se armonizează în conglăsuirea și în acordul și în întregul desăvârșit. Căci le adună în mod neconfundat și le ține împreună în mod nedespărțit. Pentru că întregimea păcii desăvârșite străbate toate existențele prin prezența atotsimplă și neamestecată a puterii de unitate făcătoare, unind toate și unind extremele cu extremele prin cele de mijloc, însoțindu-le printr-o unică (legătură) de aceeași fire. Prin aceasta le dăruiește putința să se bucure de ea și de ultimele margini ale întregului și le face pe toate conștiente de unitățile și de identitățile, de unirile, de îmbinările lor. Căci pacea dumnezeiască rămâne neîmpărțită și străbate prin toate și pătrunde în toate și nu iese din identitatea ei. Fiindcă iese la toate și transmite tuturor în mod propriu lor cele ale ei și revarsă cu îmbelșugare în ele din bogăția rodniciei împăciuitoare.
[Idem, pp. 171-172 — cap. X]

Încă:
Citat:
§2. Și este Unul fiindcă este toate în mod unitar, fiind prin unitatea sa unică mai presus de toate și cauzatorul unității fără ieșire din Sine. Căci nici una din experiențe nu e nepărtașă de Cel Unul, ci precum tot numărul e părtaș de unul, și doi se zic unul, și două jumătăți, iar unul și al treilea și al zecelea, la fel, unul, așa toate participă ca părți la Unul și toate cele ce sunt există, pentru că există Unul. Și de ce nu este Acela, cauza tuturor, unul dintre cei mulți, aceasta pentru că este Unul dinainte de orice unul și de mulțime și definește tot unul și mulțimea. Dar nu e undeva vreo mulțime nepărtașă la Unul, ci cele multe prin părți sunt una în întreg. Și cele multe în accidente, sunt una în suport. Și cele multe la număr sau în puteri sunt una în chip. Și cele multe în chipuri sunt una în neam. Și cele multe în manifestări sunt una în obârșie. Și nu este nici una din existențe care nu se împărtășește într-un fel de Unul aflat în toate, și care le-a avut de mai toate înainte pe toate și întregi, pe toate cele opuse în mod unitar. Și fără unul nu va fi mulțime, iar fără mulțime nu va fi Unul, ca unitate înainte de orice număr înmulțit. Și dacă le-ar cugeta cineva toate unite cu toate, toate vor fi una în întreg.
[Idem, pp. 174-175 — cap. XIII]
Reply With Quote
  #5  
Vechi 23.04.2012, 02:45:33
HoratiuM HoratiuM is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.08.2009
Mesaje: 170
Implicit Creatul, increatul și procreatul (III)

În sfârșit, să mai punem la socoteală ce spune, în privința asta, Ioan Damaschinul în De fide Orthodoxa, Cartea I, cap. XIII, pp. 45-48? —
(http://www.microbookstudio.com/sjohn...eorthodoxa.htm):
Citat:
But there is also a mental place where mind is active, and mental and incorporeal nature exists: where mind dwells and energises and is contained not in a bodily but in a mental fashion. For it is without form, and so cannot be contained as a body is. God, then, being immaterial and uncircumscribed, has no place. For He is His own place, filling all things and being above all things, and Himself maintaining all things. Yet we speak of God having place and the place of God where His energy becomes manifest. For He penetrates everything without mixing with it, and imparts to all His energy in proportion to the fitness and receptive power of each: and by this I mean, a purity both natural and voluntary. For the immaterial is purer than the material, and that which is virtuous than that which is linked with vice. Wherefore by the place of God is meant that which has a greater share in His energy and grace. For this reason the Heaven is His throne. For in it are the angels who do His will and are always glorifying Him. For this is His rest and the earth is His footstool. For in it He dwelt in the flesh among men. And His sacred flesh has been named the foot of God. The Church, too, is spoken of as the place of God: for we have set this apart for the glorifying of God as a sort of consecrated place wherein we also hold converse with Him. Likewise also the places in which His energy becomes manifest to us, whether through the flesh or apart from flesh, are spoken of as the places of God.
But it must be understood that the Deity is indivisible, being everywhere wholly in His entirety and not divided up part by part like that which has body, but wholly in everything and wholly above everything.

The angel, although not contained in place with figured form as is body, yet is spoken of as being in place because he has a mintal presence and energises in accordance with his nature, and is not elsewhere but has his mental limitations there where he energises. For it is impossible to energise at the same time in different places. For to God alone belongs the power of energising everywhere at the same time. The angel energises in different places by the quickness of his nature and the promptness and speed by which he can change his place: but the Deity, Who is everywhere and above all, energises at the same time in diverse ways with one simple energy.
[...]
That which is comprehended in place or time or apprehension is circumscribed: while that which is contained by none of these is uncircumscribed. Wherefore the Deity alone is uncircumscribed, being without beginning and without end, and containing all things, and in no wise apprehended.
În sfârșit, Vladimir Lossky spune și el în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. Pr. V. Răducă, ed. Anastasia, ISBN 973-95777-3-3, pp. 102-103:

Citat:
Sfânta Scriptură ni-L descoperă pe Dumnezeu, formând numele divine după energiile în care Dumnezeu Se împărtășește lumii — rămânând totuși inaccesibil în ceea ce privește ființa Sa — Se distinge cu toate că e simplu, Se înmulțește fără a părăsi unitatea, căci în El „Unirile sunt mai presus de distincții”. Aceasta înseamnă că, (sic!) distincțiile nu sunt împărțiri sau separări în ființa dumnezeiască. „Δυναμεις”-urile ori energiile, în care Dumnezeu purcede în afară, sunt chiar Dumnezeu, dar nu după ființă. Sfântul Maxim Mărturisitorul exprima aceeași idee spunând: „Ne putem împărtăși de Dumnezeu în ceea ce El ne comunică, dar El rămâne neîmpărtășibil în ființa Sa care nu Se comunică”. Sf. Ioan Damaschinul reia această idee, reluând gândirea Sf. Grigore de Nazianz care spune: „Tot ceea ce spunem despre Dumnezeu în termeni pozitivi nu face cunoscută ființa, ci ceea ce înconjoară ființa Sa”. Și el desemnează energiile dumnezeiești prin imaginile expresive de „mișcare” (κίνησις) sau de „inițiativa lui Dumnezeu” (άξαλμα θεού). Împreună cu Dionisie Pseudo-Areopagitul, Părinții aplică energiilor numele de „raze ale dumnezeirii” care pătrund universul creat. Sf. Grigore Palama le va numi pe scurt „dumnezeiri”, „lumină necreată” sau „har”.
[…]
Dacă noi participăm la Dumnezeu în energiile Sale, pe măsura puterii noastre, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu Se arată în mod deplin în purcederea Sa ad extra. Dumnezeu nu este micșorat în energiile Sale: El este pe deplin prezent în fiecare rază a dumnezeirii Sale. Trebuie să ne referim la două păreri greșite, pe care le-am putea forma cu privire la energiile divine:
1. Energia nu este o funcțiune divină față de creaturi, cu toate că Dumnezeu creează și activează prin energiile Sale, care pătrund tot ceea ce există. Creaturile ar putea să nu existe, dar Dumnezeu S-ar arăta totuși în afară de ființa Sa, așa precum soarele strălucește în razele sale în afara discului solar, chiar dacă ființele capabile să primească lumina Sa ar exista sau nu.
Și mai spune același V. Lossky la p. 116:
Citat:
Energiile dumnezeiești sunt în toate și în afară de toate. Trebuie să ne ridicăm mai presus de ființa creată, să părăsim orice contact cu făpturile, spre a ajunge la unirea cu „raza dumnezeirii”, după cuvântul lui Dionisie Pseudo-Areopagitul. Și totuși, aceste raze dumnezeiești pătrund universul creat, sunt cauza existenței sale. „Lumina în lume era și lumea prin ea a fost făcută, dar lumea nu o cunoștea” (Ioan 1:10). Dumnezeu a creat totul prin energiile Sale. Actul creației stabilește o legătură a energiilor dumnezeiești cu ceea ce nu este Dumnezeu. Este o limitare, o determinare (προορησμός) a iradierii nesfârșite și veșnice a lui Dumnezeu care devine cauza ființei mărginite și trecătoare. Căci energiile nu produc lumea creată chiar prin faptul că ele există, prin faptul că ele sunt purcederile firești ale ființei.
Mai spui tu:
Citat:
În prealabil postat de catalin2 Vezi mesajul
Sunt aproape sigur ca filozofii apuseni din secolele trecute nu stiau prea multe despre energia necreata din ortodoxie, neavand prea multe contacte cu invatatura ortodoxa. Abia in ultimul timp apusenii au ineput sa descopere invatatura aparata de Sf. Grigorie Palama.
Citește A.N. Williams, The Ground of Union. Deification in Aquinas and Palamas, Oxford University Press, New York-Oxford, 1999, pe care ți l-am citat mai sus, sau Antoine Lévy Le Cree et l'incree. Maxime le Confesseur et Thomas D’Aquin, Librairie Philosophique J. Vrin, Paris, 2006. Sau David Bradshaw, Aristotle East and West. Metaphysics and the Division of Christendom, Cambridge University Press, 2004. Ai să vezi că istoria relațiilor doctrinare și mistice dintre est și vest este ceva mai complicată decât se crede. Ea nu se reduce la intervențiile inepte ale lui Varlaam față de Sf. G. Palamas și de isihaști, nici la disputa Filioque.

De altfel, să-i dăm cuvântul, pe scurt, lui D. Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 276-278:
Citat:
Afirmația lui Hausherr, că isihasmul a părăsit tradiția orientală a împreunării afirmației cu negația în exprimarea experienței tainice, păstrând exclusiv afirmația vederii luminii dumnezeiești, nu este justă. Tratatele III din triada întâia și din cea posterioară ale Sfântului Grigorie Palama nu încetează a numi vederea luminii dumnezeiești „cunoștință mai presus de înțelegere” sau „neștiință în sens de depășire”. Lumina dumnezeiască văzută în chip neînțeles rămâne și pentru isihasm o taină, care nu exclude, ci implică apofatismul, fără a-l lăsa numai pe acesta în vigoare. Ceea ce distinge acest apofatism, al vederii mai presus de vedere a luminii, e faptul că acest apofatism nu e vid, ci o covârșitoare prezență dumnezeiască; și nu o negație intelectuală și o simțire pe întuneric a prezenței lui Dumnezeu, ci o experiență copleșitoare a acestei prezențe.
[…]
În Apus, cel care a înțeles în modul acesta pozitiv „întunericul” lui Dionisie a fost cardinalul Nicolae Cusanus, care a explicat acest întuneric nu ca o lipsă de lumină, sau ca o amestecare reală de lumină și de întuneric, cum ar fi vrut I. Hausherr s-o facă isihasmul, ci ca o abundență de lumină ce tocmai prin acest fapt copleșește vederea și poate fi numit nu numai lumină, ci și întuneric.
Dacă mai adăugăm și experiențele unui Sf. Ioan al Crucii, Angelus Silesius, Toma de Kempis, Sf. Tereza de Avila, Sf. Bonaventura, Sf. Francisc de Assisi, Hugo de Saint Victor, Meister Eckhart și ale multora încă, vei vedea că nu există o înstrăinare atât de radicală între căile celor două Biserici. În fond, căile misticii sunt aceleași pentru toți creștinii, chiar dacă există o metodologie mai diversă și mai personalizată în unele detalii.

Dar, pentru toate astea, e nevoie cel puțin de studiu aplicat și plin de răbdare. Ceva ce tu nu ești în stare să dovedești.
Reply With Quote
  #6  
Vechi 23.04.2012, 02:49:50
HoratiuM HoratiuM is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.08.2009
Mesaje: 170
Implicit Hegel, Peter Kreeft și marele gheșeft (I)

Citat:
În prealabil postat de catalin2 Vezi mesajul
Usere Erethorn, ca de multe ori nu ai inteles, dar ai intrat in discutie doar pentru ca era un mic conflict si pare ca iti pace cearta. Horatiu a spus ce crede el ca sa isi confirme afirmatiile, adevarul este altul pentru ca poate nu a inteles ce e panteismul. Uite un link catolic (sa fie obiectiv) de pe site-ul catholica, in care se analizeaza influentele primite de Marx din filosofia lui Hegel: http://lumea.catholica.ro/2011/03/pi...tei-karl-marx/
Nu numai despre panteism scrie la Hegel, ci si despre monism.
Peter Kreeft știe cam tot atâta din Hegel pe cât știi și tu — zero barat. Adică a citit la fel de mult din autorul german ca și tine: nici o pagină. Iar toate cele „7 idei radicale” pe care Marx le-ar fi „moștenit” de la Hegel nu sunt decât aberațiile din capul lui Kreeft. La fel cum pretinsa cunoaștere a dogmaticii de către d’alde tine nu e decât propria ta fantasmă. Și la fel cum iluzia că poți demonta un autor mare pe care nu l-ai citit dând un link către o pagină obscură a unui mai mult sau mai puțin ilustru necunoscut — care mai e și ignorant și debitează facil tâmpenii și legende pseudo-hegeliene — nu e decât ceea ce și pare de la prima privire: o stupiditate absolută.
Dar să vedem care sunt (para(n)-)tezele lui Peter Kreeft din articolul digital la care trimiți tu (http://lumea.catholica.ro/2011/03/pi...tei-karl-marx/):

Citat:
Marx a moștenit șapte idei radicale de la Hegel:

1. Monismul: ideea că totul este una și că distincția – de bun simț – între materie și spirit este iluzorie. Pentru Hegel, materia era doar o formă de spirit, iar pentru Marx, spiritul era doar o formă de materie.
2. Panteismul: noțiunea potrivit căreia distincția dintre Creator și creatură – idee distinctiv iudaică – este falsă. Pentru Hegel, lumea este creată ca o expresie a lui Dumnezeu (Hegel a fost un panteist); pentru Marx, Dumnezeu este redus la lume (Marx a fost un ateu).
Cum am spus mai sus, panteismul (și, implicit, monismul) înseamnă că Principiul nu este și subiect — adică ceva diferențiat în el însuși și în unitate cu el însuși prin diferențiere, adică o conștiință —, ci este văzut doar ca substanță.

De aici urmează dificultatea de a-l considera pe Spinoza cu adevărat panteist, de pildă, a propos de discuția de mai anțărț, pentru că la el diferența ontologică este prezentă în trecerea de la Substanță la mod și, apoi, la atribute (deci, diferență și multiplu).

Cu atât mai mult urmează inepția imbecilă de a-l considera pe Hegel ca panteist sau monist de vreme ce la el Fenomenologia Spiritului începe, încă din „Prefață”, cu afirmația:
Citat:
În concepția mea, care se va justifica numai prin expunerea sistemului însuși, totul revine la a înțelege și a exprima adevărul nu ca substanță, dar tot atât ca subiect.
[G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, trad. V. Bogdan, ed. Iri, București, 2000, p. 17]

Și încă:
Citat:
Substanța vie este mai departe ființa care este într-adevăr subiect sau, ceea ce înseamnă același lucru, care este în adevăr reală numai întrucât ea este mișcarea punerii de sine, adică este nemijlocirea devenirii-ei-ca-altul cu ea însăși. Ea este, ca subiect, negativitatea simplă, pură; tocmai prin aceasta este scindarea a ce e simplu, adică dedublarea ce pune în opoziție, care este iarăși negația acestei diversități indiferente și a opoziției ei; numai această identitate ce se restabilește, adică reflexia-în-sine-însăși în alteritate — nu o unitate originară ca atare, adică nemijlocită ca atare — este adevărul.
[Idem, p. 18]

Cu alte cuvinte, ceea ce ne spune Hegel este că Principiul este unitatea absolută a identității cu diferența: o afirmație care nu înseamnă, la rigoare, altceva decât exact Sf. Treime. Cine parcurge Fenomenologia Spiritului va vedea ușor că peste tot Hegel demonstrează existența diferenței și, simultan, a unității antinomice date tocmai prin diferență. La fel și în Știința Logicii care începe tocmai cu unitatea absolută a Ființei și Neantului, deci a identității cu diferența. Iar el nu face decât să urmărească peste tot în ființa determinată unitatea antinomică a identității cu diferența, începând cu lucrul empiric, continuând cu percepția, cu intelectul, cu conștiința de sine, raporturile conștiințelor de sine, cultura, filosofia, religia, cunoașterea, natura, familia, societatea, istoria sau dreptul.

De altfel, Hegel are și considerații clare, explicite în „Prefață” unde se pronunță răspicat împotriva ideii că „totul e una”:

Citat:
Acest formalism afirmă însă că această monotonie și această universalitate abstractă constituie Absolutul; el asigură că a nu fi satisfăcut în acestea ar fi neputința de a stăpâni punctul de vedere absolut și de a te menține ferm în el. Dacă, de altfel, simpla posibilitate de a-ți reprezenta ceva și în alt fel era suficientă spre a infirma o reprezentare, și această posibilitate, gândul universal, avea și întreaga valoare pozitivă a cunoașterii reale, vedem și aici deopotrivă atribuindu-se orice valoare ideii universale în această formă a irealității și că dizolvarea a ce este diferențiat și determinat, sau mai degrabă aruncarea nedezvoltată mai departe a acestuia, nici justificându-se prin ea însăși, în prăpastia golului, este considerată drept cunoaștere speculativă. A considera o existență oarecare așa cum ea este în Absolut nu constă aici în nimic altceva decât în a spune că acum s-a vorbit despre ea ca despre ceva, că în Absolut însă, în A=A, nu se găsesc totuși asemenea lucruri, dacă acolo totul ar fi una. A opune cunoașterii care distinge și este împlinită sau care caută și cere împlinirea, această unică știință că în Absolut totul este același — sau a înfățișa absolutul ei drept noaptea în care, așa cum se spune, toate vacile sunt negre —, aceasta este naivitatea goliciunii cunoașterii.
[Idem, p. 17]

Nu are rost să mai dau aici citate din Hegel pentru a arăta evidențe știute de orice om educat cu privire la acest mare gânditor — ar trebui să-i citez, practic, toată opera. Acestea se știu de oricine are sau a avut bunul simț de a și citi Hegel înainte de a-și da cu părerea despre el trimițând prostește către sit-uri de internet ale unor autori de mâna a doua sau a treia. Și închipuindu-și, apoi, că au terminat-o cu Hegel fără să fi parcurs o frază din el.

Apoi, același Peter Kreeft:
Citat:
3. Istoricismul: ideea că totul se schimbă, chiar și adevărul; că nu există nimic deasupra istoriei care să o judece și că, prin urmare, ceea ce este adevărat într-o epocă devine fals în alta, sau vice-versa. Cu alte cuvinte, Timpul este Dumnezeu.
Curat imbecil Peter Kreeft. Hegel este unul dintre gânditorii care pornește de la principiul identității și unul dintre cei care, a propos de acest principiu și de acest thread, susține validitatea argumentului ontologic. (A se vedea Știința Logicii, prima secțiune din „Doctrina despre Ființă”.) Ceea ce spune Hegel, de fapt, și asta peste tot în sistemul său, este că și acolo unde avem schimbare, deci diferență, această schimbare sau diferență nu oglindește altceva decât unitatea absolută — de aici și ideea că Dumnezeu se dă în timp ca unitate transcendentă a momentelor temporale. Că adevărul „se schimbă” în funcție de determinațiile pe care le poate lua un lucru sau altul, o situație sau alta (de fapt, manifestă în unitatea lui diverse determinații), ăsta e un truism foarte banal pe care îl găsim peste tot în istoria filosofiei. Nu a fost Hegel atât de mediocru încât să se oprească la genul ăsta de locuri comune. Hegel spune că schimbarea sau diferența întotdeauna nu face altceva decât să ofere locul mediu și transcendent prin care se dă adevărul atunci când avem o multiplicitate. Deci Hegel spune că, tocmai, adevărul nu se schimbă, ci este pur și simplu transcendent schimbărilor care pot afecta ocurențele lui determinate — asta e una dintre ideile dezvoltate atât în „Prefața” Fenomenologiei Spiritului (vz. ed. Iri, București, 2000, pp. 28-32), cât și în „Introducerea” acestei opere (idem, pp. 52-59) unde prezintă exact problema cunoașterii adevărate arătând că adevărul se dă dincolo de orice situație particulară și, mai mult, este presupus în absolut orice act de cunoaștere, chiar și atunci când spunem că nu există adevăr sau că nu l-am putea cunoaște. Același lucru îl demonstrează și în capitolul al doilea al Fenomenologiei…, „Percepția, adică lucrul și iluzia” (idem, pp. 71-82), unde demontează complet orice poziție empiristă sau sceptică privitoare la presupusa incapacitate a rațiunii speculative de a cunoaște adevărul.

Last edited by HoratiuM; 23.04.2012 at 03:20:11.
Reply With Quote
  #7  
Vechi 23.04.2012, 02:53:46
HoratiuM HoratiuM is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.08.2009
Mesaje: 170
Implicit Hegel, Peter Kreeft și marele gheșeft (II)

Același Kreeft:

Citat:
4. Dialectica: ideea că istoria se dezvoltă numai prin conflictele dintre forțele oponente, o “teză” vs o “antiteză” evoluând spre o “sinteză mai mare”. Acest lucru se aplică la clase, națiuni, instituții și idei. Valsul dialectic este dansat în sala de bal a istoriei până când va veni în cele din urmă Împărăția lui Dumnezeu – Împărăție pe care Hegel a identificat-o cu statul prusac. Marx a internaționalizat Împărăția la statul comunist mondial.
Astea sunt legendele false ale vulgatei pseudo-hegeliene. Nicăieri în sistemul hegelian nu există problema sau formularea sau metoda teză-antiteză-sinteză ca mod al științei speculative. Hegel face referire în două opere la această schemă, mai exact, atunci când vorbește despre Kant: în Prelegeri de istorie a filosofiei (vz. vol. II, ed. Academiei RPR, București, 1963, pp. 596, 597 și 631) și în „Prefața” de la Fenomenologia Spiritului (vz. ed. Iri, București, 2000, pp. 33-36). Hegel face mențiune privitor la această schemă doar când vorbește despre Kant deoarece schema e de origine kantiană, de fapt, nicidecum hegeliană. Kant este acela care a făcut această triadă să funcționeze mai întâi în Analitica transcendentală, unde cele 12 categorii sunt „aranjate” câte trei, în patru titluri, încât să corespundă acestei mișcări, apoi în antinomiile rațiunii unde proclamă imposibilitatea sintezei când avem raționamentele antinomice, vz. „Diviziunea a doua. Dialectica transcendentală” din Critica Rațiunii Pure, pp. 272-414. În sfârșit, ca unitate sistematică a rațiunii prin trecerea de la rațiunea teoretică la cea practică pentru a sfârși în unitatea sintetică a ambelor, respectiv, în rațiunea estetică.

În „Prelegeri…” Hegel spune despre schemă:
Citat:
După Kant, există douăsprezece categorii fundamentale, care se împart în patru clase; este demn de remarcat și e un merit faptul că fiecare clasă constituie, la rândul ei o trinitate. Triplicitatea, această veche formă a pitagoricienilor, neoplatonicienilor și a religiei creștine, reapare aici, deși în chip cu totul exterior.
[p. 596]
Și:
Citat:
Este semn al unui mare instinct al conceptului faptul că el (Kant) spune: prima categorie este pozitivă; a doua este negativul primei, a treia este sinteza primelor două. Forma triplicității, care aici e numai schemă, ascunde în ea forma absolută, conceptul.
[p. 597]
Și:
Citat:
Am notat deja felul cu totul grosolan empiric și barbar al modului reprezentării și caracterul cu totul neștiințific al formei. — Dar, în afară de ideea generală despre judecățile sintetice a priori, general care posedă în sine diferența, instinctul lui Kant a înfăptuit, desigur, întreaga împărțire în care se divide întregul, după el, conform schemei lipsite de spirit a triplicității: α) rațiunea teoretică, β) practică, γ) unitate a ambelor, putere de judecată; el a indicat în cele mai multe dintre celelalte compartimente, la categorii, la ideile rațiunii: ritmul cunoașterii, ritmul mișcării științifice, ca pe o schemă universală; și a stabilit pretutindeni teză, antiteză și sinteză, modurile spiritului, modurile prin care acesta este spirit conștient de sine și prin care el se diferențiază.
[p. 631]

Urmează apoi aici câteva considerații hegeliene despre faptul că această schemă grosolană și goală a lui Kant este intuiția unui alt tip de mișcare a conceptului în mai mult de trei momente, dar care are ca momente mari, esențiale, trei puncte fundamentale și care conține în sine adevărata știință și care dă seama în mod real de ceea ce se întâmplă atunci când avem varietatea și unitatea cunoașterii ca momente aparent opuse. Și fragmentul continuă cu referirea destul de transparentă la momentele hegeliene (ale cunoașterii și) ale ființei: an-sich-sein (ființa-în-sine), andersein (ființa-pentru-altul), an-und-für-sich-sein (ființa-în-și-pentru-sine) care au ca momente intermediare ființa-la-sine și ființa-pentru-sine. Căci la Hegel dialectica nu înseamnă pur și simplu o permutare exterioară și seacă, o schimbare fără sfârșit a unei alterități de termeni; ci înseamnă tocmai găsirea unui punct al unei unități calme și eschatologice, în care pura mișcare își găsește odihna ei pentru că termenii își oglindesc reciproc și exhaustiv diferența (onto)logică. În orice caz, dialectica hegeliană este cu totul altceva decât dialectica marxistoidă, respectiv materialistă, a antagoniei perpetue dintre termeni reciproc exclusivi. Căci dialectica speculativă hegeliană este, de fapt, o activare în concept a însuși conceptului de Trinitate prin care se dă unitatea opușilor, însă nu într-o hemoragie infinită, ci printr-o reflectare exhaustivă a Totalității în Ea Însăși, la fiecare moment al ființei determinate. Adică exact așa cum are loc și iconomia trinitară prin „oprirea” unității Totalității în Al Treilea „Punct” (Sf. Duh), după care nu mai poate urma o nouă antiteză.

Acestea sunt deja momente ale dialecticii speculative ale cunoașterii și ale ființei, nu ale dialecticii sintetice. Diferența o face conceptul de Aufheben, preluat, se pare, de la traducerea lutherană a termenului „katargein” din Epistolele Sf. Pavel (a se vedea: Romani 7:5-6 și 3:31 sau 1 Corinteni 15:24 și 13:8 unde traducerea românească — varianta Cornilescu, cel puțin — oferă cuvinte cu o semnificație destul de puțin potrivită unității cu adevărat speculative a limbajului paulinic exprimate în ocurențele verbului „katargeo”: „izbăviți”, „desființăm”, „nimicit”, „va avea sfârșit”). Pentru sensul și istoria expresiei „Aufheben” la Hegel, a se citi: Știința Logicii, trad. D.D. Roșca, ed. Academiei RSR, București, 1966, pp. 88-90; respectiv G. Agamben Timpul care rămâne. Un comentariu al Epistolei către Romani, trad. A. Cistelecan, ed. Tact, Cluj-Napoca, 2009, pp. 94-100 — pentru o echivalare credibilă și persuasivă a lui „Aufheben” cu „katargeo”. De asemenea, în cartea lui Agamben se face și o trimitere la opera Sf. Ioan Gură-de-Aur, Despre necunoașterea lui Dumnezeu unde există un scurt comentariu cu privire la semnificația exact a aceluiași verb grecesc folosit de Sf. Pavel în 1 Corinteni 13:9-10 (în ediția Herald a operei Sf. Ioan Gură-de-Aur, trad. W.A. Prager, București, 2004, se poate citi comentariul la pp. 18-19).

Dar, mă rog, să zicem că legenda asta a vulgatei pseudo-hegeliene, cu teză-antiteză și sinteză, e de așteptat să o întâlnești la toți cei care se grăbesc să dea verdicte fără studiu temeinic. Motiv pentru care e destul de răspândită — o întâlnim și în Enciclopedia Britannica, de pildă (București, 2010, vol. 7, p. 160). Dar nu e cazul să ne mirăm de astfel de greșeli într-o enciclopedie care rostește într-o singură frază gugumănii precum: „Astfel, sistemul lui Hegel reprezintă un monism spiritual, dar un monism în care diferențierea este esențială.” (!!!) (subl. mea) [Idem]. După care completează puțin mai jos, ca să nu ne lase proști: „Sistemul lui Hegel este monist pentru că are o temă unică…” [Ibidem]. Genial, nu? Mă întreb dacă, de pildă, Scripturile nu cumva au și ele o temă unică… Și, dacă ne gândim bine, nici Triadele Sf. G. Palamas nu au o altă temă decât Dumnezeu și Energiile increate. Oare ce temă o fi avut Bach? Dar Mozart? Neîndoios că unică. De fapt, orice mare gânditor a avut o temă unică… Mă rog, dacă e să ne luăm după geniile care au scris frazele de mai sus din articolul despre Hegel din enciclopedie, va trebui să facem mereu și neîntârziat confuzia dintre preocuparea pentru o singură idee care poate însemna și manie sau obsesie, de o parte, și preocuparea pentru o temă unică oricât de vastă ar fi ea, de altă parte. Și, să fie clar, tema „unică” a lui Hegel este taman… Spiritul (Geist) — așa cum și spune respectivul articol la p. 158 unde îl și citează pe Hegel: „În religie, viața finită se ridică la viața infinită”. Deci, tema unică a lui Hegel este tocmai Infinitul Spiritului. Dar un Spirit în care diferențierea este esențială. Mare monist Hegel ăsta! Una peste alta, trebuie să recunosc că, punând deoparte excepția gugumăniilor citate, articolul din Enciclopedia Britannica este de o mie de ori mai bun și mai documentat decât prostiile lui Kreeft.

Cât despre identificarea Împărăției lui Dumnezeu la Hegel cu statul prusac, asta e o prostie și o idioție datorată aceleiași citiri în diagonală sau cu rigla marxistă a textelor hegeliene (le „mulțumim”, în principal, lui B. Russell, K. Popper, K. Marx și KGB-ului pentru aceste „lecturi” distorsionate) — mai bine spus, datorată aceleiași lipse de citire. Nicăieri Hegel nu a făcut o asemenea identificare, iar fragmentele din Prelegeri de filosofie a istoriei unde se vorbește despre mersul spiritului prin istorie și despre faptul că statul modern este actualizarea spiritului, sunt toate metafore traduse foarte prost.

Last edited by HoratiuM; 23.04.2012 at 03:22:54.
Reply With Quote
  #8  
Vechi 03.05.2012, 22:11:03
catalin2 catalin2 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.12.2007
Locație: Brasov
Religia: Ortodox
Mesaje: 9.706
Implicit

Citat:
În prealabil postat de HoratiuM Vezi mesajul
Harul nu este divinitatea? Adică nu este Dumnezeu? Unde ai citit tâmpenia asta?
Adevarat a inviat!
Nu trebuie sa va arat eu unde am citit, pentru ca ati dat chiar dvs. pasajele, era in fiecare o mentionare pe care poate nu ati observat-o sau nu ati inteles-o. De exemplu: "Deosebirea aceasta provine de acolo că cei ce se împărtășesc de harurile îndumnezeitoare ale Duhului, nu se împărtășesc și de ființă." "Noi înțelegem că ființa și lucrarea sunt una nu reducându-le la aceeași însemnare... Noi am dovedit aici în chip clar și că nu e aceeași."
De aceea in ortodoxie spunem ca ne primim harul Duhului Sfant si nu chiar pe Duhul Sfant. Spunem ca ne indumnezeim prin har, si nu ca devenim Dumnezeu. Primirea Duhului Sfant, adica a Fiintei ar insemna ca si noi devenim parte a Sfintei Treimi. Asta ar insemna ceva ce tine de panteism, ca tot ati atins si acest subiect.
Citat:
În prealabil postat de HoratiuM Vezi mesajul
Deci, spui tu, înainte de Întrupare nimeni nu a venit cu Harul în contact, nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu. Asta ar implica faptul că lui Moise nu îi strălucea fața pentru c-ar fi venit în contact cu Harul. Asta ar implica și faptul că Avraam nu L-a văzut la stejarii lui Mamre pe Dumnezeu. Nici Iacov n-ar fi văzut Fața celui Prea Înalt fără să moară, nici cei 70 de bătrâni urcați pe Sinai cu Moise și Aaron nu L-ar fi văzut pe Dumnezeu fără să moară. Nici Sf. Ilie n-ar fi cu adevărat sfânt, și nu carele cerești l-ar fi ridicat la Cer. Nici Templul lui Solomon nu s-ar fi umplut de Lumina increată a lui Dumnezeu când a fost sfințit, în fața întregii case a lui Israel. Nici Isaia, Daniel, Zaharia, Osea și toți ceilalți nu ar fi avut viziunea lui Dumnezeu în proorocirile lor. Ești bun la cateheză, creștinule! De unde ți-o citești? Editura „patru labe”?
Cum explicam si in mesajul anterior, aroganta nu poate compensa cunostintele. Si cunostinele nu le capatam din ratiunea noastra, ci din invatatura Bisericii si a sfintilor, ei sunt mai mari decat noi, filozofia noastra ne poate insela.
Invatatura despre har o avem in amanuntime explicata de Sfantul Serafim de Sarov. Inclusiv prezenta harului in istorie in "despre dobandirea Duhului Sfant": http://serafimdesarov.trei.ro/?cat=3
Pana la Cincizecime harul a fost doar exterior. Citez din sfantul: "Apoi, au pierdut acest dar nepretuit al harului Duhului lui Dumnezeu, pentru ca, pana la venirea in lume a lui Dumnezeu-omul, Iisus Hristos, “inca nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7:39)."
“Totusi aceasta nu inseamna ca Duhul lui Dumnezeu nu era in lume deloc, ci doar ca prezenta Sa nu era atat de vadita. Se manifesta doar exterior, si doar semnele prezentei Sale in lume au fost cunoscute de oameni."

Tot in aceasta discutie a Sfantului Serafin de Sarov sunt si raspunsuri la alte probleme pe care le pui. De exemplu prezenta harului in alte lucruri:
"Important este lucrul ca daca Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat dupa aceea in fata sa, aceasta suflare de viata - adica harul Domnului Dumnezeului nostru Sfantul Duh, Care purcede din Tatal, sade in Fiul si este trimis in lume de dragul Fiului - Adam ar fi ramas fara Sfantul Duh in el." "Desi desavarsit, el a fost facut si superior celorlalte fapturi ale Domnului, ca o incununare a zidirii pe pamant; el ar fi fost ca toate celelalte fapturi, care desi au un trup, suflet si duh, fiecare dupa felul sau, nu au pe Sfantul Duh intr-insele."
Ca sa nu fie vreo confuzie, atunci cand e scris Duhul Sfant e vorba de har, asa cum spune si Sfantul si cum spune si catehismul.
Pentru ca ai pomenit de mantuirea din afara Bisericii, Sfantul ne spune si despre faptele bune care sunt mantuitoare doar daca sunt facute din credinta, drepta credinta. "Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: “Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” (Luca 11:23)."
In schimb faptele bune a celor ce nu sunt crestini nu sunt trecute cu vederea, omul este luminat sa vina la adevar, la credinta, la fel ca sutasul Cornelie.
Citat:
Dacă mai adăugăm și experiențele unui Sf. Ioan al Crucii, Angelus Silesius, Toma de Kempis, Sf. Tereza de Avila, Sf. Bonaventura, Sf. Francisc de Assisi, Hugo de Saint Victor, Meister Eckhart și ale multora încă, vei vedea că nu există o înstrăinare atât de radicală între căile celor două Biserici. În fond, căile misticii sunt aceleași pentru toți creștinii, chiar dacă există o metodologie mai diversă și mai personalizată în unele detalii.
Doar daca baza ne este propria ratiune, dar sfintii si scrierile ortodoxe ne spun altceva. S-au dat mai multe citate, cititi mai ales la mesajele lui Alexandru de la topicul cu bioenergia, trairile si minunile lor sunt diferite de cele crestine si asemanatoare cu cele din alte religii. Despre minunile din catolicism am scris si eu foarte pe scurt aici: http://forum-catolic.cnet.ro/viewtop...locatia#p57096
Citat:
Peter Kreeft știe cam tot atâta din Hegel pe cât știi și tu — zero barat. Iar celor care vor să pornească la o atare lectură lăsând în prealabil deoparte orice fel de prejudecată la adresa lui, le recomand să consulte site-ul http://hegel.net/en/faq.htm#6.4 unde sunt tratate pe scurt, dar satisfăcător, câteva dintre legendele penibile privitoare la adresa filosofiei hegeliene, așa cum le-am citat mai sus în engleză.
Si data trecuta ati spus la fel, sursa nu stie nimic. Si mai interesant e ca probabil toate referirile la Hegel spun acelasi lucru despre panteismul si influentele lui Hegel, in afara de dvs. Nici macar nu ati arata o sursa care sa contrazica, ci tot un rationament al dvs. Si probabil acest rationament porneste de la intelegerea gresita a panteismului.
In link-ul dat de dvs. nu scrie nimic despre panteism, monism, ci despre alte lucruri. Nu ma intereseaza ce mai scria acel autor catolic despre istoricism, militarism, etc., ci doar ce are legatura cu religia. Acea sursa catolica data de mine era data tocmai pentru ca cel cu care discutam era catolic. Daca nu sunteti de acord cu sursele puteti cauta oricare alta pe net, gasiti in care sa spuna ca Hegel nu are influente panteiste?
In incheiere, invatatura ortodoxa condensata o gasim aici, in catehism: http://www.patriarhia.ro/ro/document...hismlista.html
Si un savant si un credincios cu opt clase trebuie sa cunoasca aceeasi invatatura, nu se face diferenta in functie de altceva, restul e doar rationament omenesc, adica filozofie.
Reply With Quote
Răspunde



Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
In ce consta esenta existentei umane? amatyyy Umanitare 8 27.12.2012 02:59:52
Care e scopul existentei lui Dumnezeu? Archaeopteryx Generalitati 31 21.10.2011 23:09:14
Un sfat in privinta drumului Silencer Nunta 26 31.12.2010 23:15:53