Argumentele in privinta existentei lui Dumnezeu

[HoratiuM]

2.

În prealabil postat de catalin2

Harul din ortodoxie nu este divinitatea, ci energie necreata si nu este prezent in toate, ci doar fiintele rationale pot avea parte (ingerii si oamenii).

Harul nu este prezent în toate şi de el au parte doar fiinţele raţionale — oamenii şi Îngerii?
Harul, în învăţătura ortodoxă, împotriva a ceea ce ai tu impresia, este prezent peste tot şi pătrunde întreaga lume pe care o ţine în fiinţă, atât doar că, din câte se pare, numai fiinţele raţionale sunt capabile să îl sesizeze în mod nemijlocit în această viaţă şi doar în anumite condiţii restrictive sau miraculoase. De altfel, Palamas spune:

Cât priveşte numirile de putere şi lucrare, ele uneori se întrebuinţează pentru acelaşi cuprins. În mod special însă lucrare înseamnă întrebuinţarea puterii înnăscute. Uneori se dă acest nume şi rezultatului întrebuinţării. Rezultatul e întotdeauna, sau mai bine zis de cele mai multe ori, creat. Întrebuinţarea însă şi lucrarea, pe care o numim şi putere, sunt sau amândouă create, sau amândouă necreate. Că aceste puteri se numesc şi lucrări, afli de la dumnezeiescul Damaschin, care a clarificat limpede aceste lucruri. „Toate puterile, zice acela, cele cunoscătoare, cele vitale, cele naturale şi cele artistice se numesc lucrări”. Iar că lui Dumnezeu, deşi nu-i atribuim deosebiri fiinţiale sau naturale, îi atribuim lucrări, afli iarăşi, tot de la acela. „E cu neputinţă, zice, să existe fiinţă lipsită de lucrare naturală; căci lucrarea naturală este puterea indicatoare şi mişcarea fiecărei fiinţe, de care numai cel ce nu există e lipsit…”

[„Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama” de D. Stăniloae, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 227]

Iar Sf. Grigorie Palamas îl citează apoi, după opt pagini, pe Sf. Maxim Mărturisitorul:

„[…]Dumnezeu însă este infinit mai sus decât toate existenţele, înţelegând atât pe cele ce se împărtăşesc cât şi cele de care se împărtăşesc. Căci tot ce face parte din existenţă este lucru al lui Dumnezeu, fie că prin facere a început să fie în timp, fie că prin har cele făcute au o oarecare putere internă care vesteşte în chip transparent pe Dumnezeu cel în toate existent”.

[Idem, p. 235] [subl. mea]

Şi ceea ce spun eu aici este dovedit şi de următoarele: Exod 16:10, 19:11-24, 20:18-19, 24:9-17, 34:29-30, 40:34-35; Levitic 9:23-24; Numeri 14:21; II Regi 8:10-11; Psalmi 72:19; Isaia 6:3; Ezechiel 43:2; Ieremia 23:24; Epistola către Evrei, 1:3; Epistola către Coloseni, 1:17.

Şi mai e dovedit de:

§8. De aceea se şi atribuie lui toate atributele şi nimic din toate, având toată forma, tot chipul, fiind fără formă, fără frumuseţe, având în Sine anticipat, în afara relaţiei şi ridicat peste toate — începuturile, mijlocurile şi sfârşiturile existenţelor şi luminându-le tuturor nepătat, ca fiind cauza unică şi supraunită. Căci dacă soarele nostru înnoieşte şi însuşirile celor sensibile, deşi sunt multe şi diferite, iar el este unul şi răspândeşte o lumină unică şi le desăvârşeşte şi le deosebeşte şi le uneşte şi le înviorează şi le face roditoare şi le creşte şi le schimbă şi le întăreşte şi le odrăsleşte şi le ţine în mişcare şi le dă viaţă tuturor, şi fiecare din toate se împărtăşeşte potrivit lui de acelaşi şi unic soare, şi soarele cel unul are de mai înainte în el în chip unitar cauzele celor multe ce se împărtăşesc de el — cu atât mai mult în el, drept cauza tuturor, preexistă toate modelele celor ce sunt într-o unire mai presus de fiinţă. Fiindcă produce şi fiinţele ca rezultat ce provine din fiinţă. Iar modele zicem că sunt raţiunile de fiinţă făcătoare şi în mod unitar preexistente în Dumnezeu, pe care teologia le numeşte predestinări şi voiri dumnezeieşti şi bune, care deosebesc şi produc existenţele. Conform lor Cel mai presus de fiinţă a produs şi predeterminat toate cele ce sunt.

[Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, ed. Paideia, Bucureşti, pp. 160-161 — „Despre Numirile Dumnezeieşti”, cap. V]

Şi încă:

§5. Iar altul este, deoarece Dumnezeu e prezent în toate în mod providenţial şi se face toate în toţi pentru mântuirea tuturor, rămânând în Sine şi neieşind din identitatea sa prin lucrarea cea una şi stând neîncetat şi dându-se pe Sine cu o putere neclintită spre îndumnezeirea celor întorşi (spre El). Şi altele sunt vederile variate ale lui Dumnezeu, care trebuie înţelese ca altele în formele în care ni se arată.

[Idem, p. 168 — „Despre Numirile Dumnezeieşti”, cap. IX]

Şi încă:

§2. Întâi trebuie spus aceasta, că Dumnezeu e suportul păcii de sine şi al păcii tuturor şi al fiecăruia; şi că toate se articulează între ele prin unirea lor neconfundată, prin care sunt unite în mod neîmpărţit. Prin aceasta fiecare stând în mod nedespărţit, îşi păstrează neslăbit chipul propriu, nefiind tulburate prin amestecarea cu cele contrare; nici tocite în deplinătatea unirii şi a curăţiei lor. Deci vom intui o fire simplă a unităţii paşnice, o fire care uneşte toate cu sine şi în ele şi între ele, o pace care păstrează toate în îmbinarea neconfundată, neamestecată a tuturor. […] Pentru ea subzistă unica şi nedesfăcuta îmbinare complexă a tuturor în simfonia ei dumnezeiască; şi se armonizează în conglăsuirea şi în acordul şi în întregul desăvârşit. Căci le adună în mod neconfundat şi le ţine împreună în mod nedespărţit. Pentru că întregimea păcii desăvârşite străbate toate existenţele prin prezenţa atotsimplă şi neamestecată a puterii de unitate făcătoare, unind toate şi unind extremele cu extremele prin cele de mijloc, însoţindu-le printr-o unică (legătură) de aceeaşi fire. Prin aceasta le dăruieşte putinţa să se bucure de ea şi de ultimele margini ale întregului şi le face pe toate conştiente de unităţile şi de identităţile, de unirile, de îmbinările lor. Căci pacea dumnezeiască rămâne neîmpărţită şi străbate prin toate şi pătrunde în toate şi nu iese din identitatea ei. Fiindcă iese la toate şi transmite tuturor în mod propriu lor cele ale ei şi revarsă cu îmbelşugare în ele din bogăţia rodniciei împăciuitoare.

[Idem, pp. 171-172 — cap. X]

Încă:

§2. Şi este Unul fiindcă este toate în mod unitar, fiind prin unitatea sa unică mai presus de toate şi cauzatorul unităţii fără ieşire din Sine. Căci nici una din experienţe nu e nepărtaşă de Cel Unul, ci precum tot numărul e părtaş de unul, şi doi se zic unul, şi două jumătăţi, iar unul şi al treilea şi al zecelea, la fel, unul, aşa toate participă ca părţi la Unul şi toate cele ce sunt există, pentru că există Unul. Şi de ce nu este Acela, cauza tuturor, unul dintre cei mulţi, aceasta pentru că este Unul dinainte de orice unul şi de mulţime şi defineşte tot unul şi mulţimea. Dar nu e undeva vreo mulţime nepărtaşă la Unul, ci cele multe prin părţi sunt una în întreg. Şi cele multe în accidente, sunt una în suport. Şi cele multe la număr sau în puteri sunt una în chip. Şi cele multe în chipuri sunt una în neam. Şi cele multe în manifestări sunt una în obârşie. Şi nu este nici una din existenţe care nu se împărtăşeşte într-un fel de Unul aflat în toate, şi care le-a avut de mai toate înainte pe toate şi întregi, pe toate cele opuse în mod unitar. Şi fără unul nu va fi mulţime, iar fără mulţime nu va fi Unul, ca unitate înainte de orice număr înmulţit. Şi dacă le-ar cugeta cineva toate unite cu toate, toate vor fi una în întreg.

[Idem, pp. 174-175 — cap. XIII]