Tiganii ne terfelesc iarasi fara mila imaginea tarii !!!

[Magda M.]

Se pare ca singurele probleme de pe planeta asta sunt create de romanii ortodocsi.Pacat ca nu cinstim memoria celor care au murit pentru ca noi sa ne permitem sa jignim acum un intreg popor...acela din care facem parte. Din acest punct de vedere suntem unici in lume.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Magda M.

Se pare ca singurele probleme de pe planeta asta sunt create de romanii ortodocsi.Pacat ca nu cinstim memoria celor care au murit pentru ca noi sa ne permitem sa jignim acum un intreg popor...acela din care facem parte. Din acest punct de vedere suntem unici in lume.

Sunt două extreme, dnă (dră) Magda, care trebuie evitate, fiindcă reprezintă pericole ale mentalităţii. Prima extremă este aceea de a crede că suntem un neam de rahat. Că românii sunt o naţie aşa de vai de mama ei, încât nu au niciun drept să se aşeze în orchestra naţiunilor lumii, decât eventual ca să facă curat pe unde au cântat violoniştii. Această extremă este atinsă când ajungem să dispreţuim şi să ne înjurăm propria naţie. Şi, în privinţa asta, suntem unici în lume, din câte ştiu.

Dar mai există o extremă. Aceea de a gândi că, în gura românilor, nu există salivă, ci e ceva precum un lapte. Că românii sunt formidabili. Ei nu au purtat războaie de cucerire, nici nu s-au amestecat în treburile altora. Este extrema triumfalistă. Ea conduce la a crede că suntem buricul pământului. Romanii erau daci. Şi grecii erau daci. Sau traci, adică au făcut parte dintr-o mare civilizaţie cu epicentrul în Dacia. Aţi auzit de un oraş asiatic, Dacca ? Precis a fost întemeiat de daci. Amintiţi-vă că aţi avut o perioadă, probabil în jur de 13 sau 14 ani, când eraţi absolut convinsă că sunteţi cu mult deasupra a ceea ce cred ceilalţi că sunteţi: o mică puştoaică. Singurul motiv pentru care ceilalţi nu percepeau valoarea dv, este acela că aveau un fel de orbire. Aşa-i că, acum, vă vine să râdeţi când vă amintiţi asta ? Ei bine, tot un semn de imaturitate juvenilă este şi triumfalismul naţionalist.

A-ţi iubi ţara seamănă cu a-ţi iubi mama. Cât suntem copii, merge să credem că mama noastră este cea mai frumoasă. Pe urmă, vedem că nu e chiar aşa. Trebuie să evităm extrema cealaltă: mama e o zgripţuroaică, ce departe ajungeam noi dacă aveam altă mamă!

Mama noastră are şi bune, are şi rele. Mama este bolnavă, trebuie ajutată. Cine este chemat să o îngrijească pe mama, dacă nu noi, copiii ei ?

Dacă aş fi fost peruan, aş fi fost mândru de atâţia oameni mari ai istoriei mele peruane, care s-au jertfit pentru poporul peruan. Dar, aş căuta să nu susţin, pe de o parte, că peruanii sunt poporul cel mai ospitalier, mai credincios, mai moral de pe faţa planetei. Nici că istoria începe la Machiu Pichu, care a fost, fără doar şi poate, un centru de civilizaţie peruană. Desigur, aş fi evitat să cred că noi, peruanii, suntem cel mai de cacao popor, că este, pentru mine, un adevărat blestem că m-am născut peruan. Nici nu aş crede că naţionalitatea mea peruană stă în calea afirmării mele, încât aş fi făcut o cu totul altă brânză în viaţă dacă nu aş fi fost peruan.

[stefan florin]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Sunt două extreme, dnă (dră) Magda, care trebuie evitate, fiindcă reprezintă pericole ale mentalităţii. Prima extremă este aceea de a crede că suntem un neam de rahat. Că românii sunt o naţie aşa de vai de mama ei, încât nu au niciun drept să se aşeze în orchestra naţiunilor lumii, decât eventual ca să facă curat pe unde au cântat violoniştii. Această extremă este atinsă când ajungem să dispreţuim şi să ne înjurăm propria naţie. Şi, în privinţa asta, suntem unici în lume, din câte ştiu.

Dar mai există o extremă. Aceea de a gândi că, în gura românilor, nu există salivă, ci e ceva precum un lapte. Că românii sunt formidabili. Ei nu au purtat războaie de cucerire, nici nu s-au amestecat în treburile altora. Este extrema triumfalistă. Ea conduce la a crede că suntem buricul pământului. Romanii erau daci. Şi grecii erau daci. Sau traci, adică au făcut parte dintr-o mare civilizaţie cu epicentrul în Dacia. Aţi auzit de un oraş asiatic, Dacca ? Precis a fost întemeiat de daci. Amintiţi-vă că aţi avut o perioadă, probabil în jur de 13 sau 14 ani, când eraţi absolut convinsă că sunteţi cu mult deasupra a ceea ce cred ceilalţi că sunteţi: o mică puştoaică. Singurul motiv pentru care ceilalţi nu percepeau valoarea dv, este acela că aveau un fel de orbire. Aşa-i că, acum, vă vine să râdeţi când vă amintiţi asta ? Ei bine, tot un semn de imaturitate juvenilă este şi triumfalismul naţionalist.

A-ţi iubi ţara seamănă cu a-ţi iubi mama. Cât suntem copii, merge să credem că mama noastră este cea mai frumoasă. Pe urmă, vedem că nu e chiar aşa. Trebuie să evităm extrema cealaltă: mama e o zgripţuroaică, ce departe ajungeam noi dacă aveam altă mamă!

Mama noastră are şi bune, are şi rele. Mama este bolnavă, trebuie ajutată. Cine este chemat să o îngrijească pe mama, dacă nu noi, copiii ei ?

Dacă aş fi fost peruan, aş fi fost mândru de atâţia oameni mari ai istoriei mele peruane, care s-au jertfit pentru poporul peruan. Dar, aş căuta să nu susţin, pe de o parte, că peruanii sunt poporul cel mai ospitalier, mai credincios, mai moral de pe faţa planetei. Nici că istoria începe la Machiu Pichu, care a fost, fără doar şi poate, un centru de civilizaţie peruană. Desigur, aş fi evitat să cred că noi, peruanii, suntem cel mai de cacao popor, că este, pentru mine, un adevărat blestem că m-am născut peruan. Nici nu aş crede că naţionalitatea mea peruană stă în calea afirmării mele, încât aş fi făcut o cu totul altă brânză în viaţă dacă nu aş fi fost peruan.

adevarat si foarte frumos spus. Felicitari pentru acesta postare domnule Mihnea

[Magda M.]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Sunt două extreme, dnă (dră) Magda, care trebuie evitate, fiindcă reprezintă pericole ale mentalităţii.

Asa este...

[iuliu46]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Dacă aş fi fost peruan, aş fi fost mândru de atâţia oameni mari ai istoriei mele peruane, care s-au jertfit pentru poporul peruan. Dar, aş căuta să nu susţin, pe de o parte, că peruanii sunt poporul cel mai ospitalier, mai credincios, mai moral de pe faţa planetei. Nici că istoria începe la Machiu Pichu, care a fost, fără doar şi poate, un centru de civilizaţie peruană. Desigur, aş fi evitat să cred că noi, peruanii, suntem cel mai de cacao popor, că este, pentru mine, un adevărat blestem că m-am născut peruan. Nici nu aş crede că naţionalitatea mea peruană stă în calea afirmării mele, încât aş fi făcut o cu totul altă brânză în viaţă dacă nu aş fi fost peruan.

Probabil ati fi invidios pe europeni pentru ca-si cunosc deja originile si v-ati dedica viata cautarii unor dovezi care sa ateste faptul ca dacii au trecut oceanul mult inainte de a infiinta civilizatia greaca sau romana.

[mihaiB]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Sunt două extreme, dnă (dră) Magda, care trebuie evitate, fiindcă reprezintă pericole ale mentalităţii. Prima extremă este aceea de a crede că suntem un neam de rahat. Că românii sunt o naţie aşa de vai de mama ei, încât nu au niciun drept să se aşeze în orchestra naţiunilor lumii, decât eventual ca să facă curat pe unde au cântat violoniştii. Această extremă este atinsă când ajungem să dispreţuim şi să ne înjurăm propria naţie. Şi, în privinţa asta, suntem unici în lume, din câte ştiu.

Dar mai există o extremă. Aceea de a gândi că, în gura românilor, nu există salivă, ci e ceva precum un lapte. Că românii sunt formidabili. Ei nu au purtat războaie de cucerire, nici nu s-au amestecat în treburile altora. Este extrema triumfalistă. Ea conduce la a crede că suntem buricul pământului. Romanii erau daci. Şi grecii erau daci. Sau traci, adică au făcut parte dintr-o mare civilizaţie cu epicentrul în Dacia. Aţi auzit de un oraş asiatic, Dacca ? Precis a fost întemeiat de daci. Amintiţi-vă că aţi avut o perioadă, probabil în jur de 13 sau 14 ani, când eraţi absolut convinsă că sunteţi cu mult deasupra a ceea ce cred ceilalţi că sunteţi: o mică puştoaică. Singurul motiv pentru care ceilalţi nu percepeau valoarea dv, este acela că aveau un fel de orbire. Aşa-i că, acum, vă vine să râdeţi când vă amintiţi asta ? Ei bine, tot un semn de imaturitate juvenilă este şi triumfalismul naţionalist.

A-ţi iubi ţara seamănă cu a-ţi iubi mama. Cât suntem copii, merge să credem că mama noastră este cea mai frumoasă. Pe urmă, vedem că nu e chiar aşa. Trebuie să evităm extrema cealaltă: mama e o zgripţuroaică, ce departe ajungeam noi dacă aveam altă mamă!

Mama noastră are şi bune, are şi rele. Mama este bolnavă, trebuie ajutată. Cine este chemat să o îngrijească pe mama, dacă nu noi, copiii ei ?

Dacă aş fi fost peruan, aş fi fost mândru de atâţia oameni mari ai istoriei mele peruane, care s-au jertfit pentru poporul peruan. Dar, aş căuta să nu susţin, pe de o parte, că peruanii sunt poporul cel mai ospitalier, mai credincios, mai moral de pe faţa planetei. Nici că istoria începe la Machiu Pichu, care a fost, fără doar şi poate, un centru de civilizaţie peruană. Desigur, aş fi evitat să cred că noi, peruanii, suntem cel mai de cacao popor, că este, pentru mine, un adevărat blestem că m-am născut peruan. Nici nu aş crede că naţionalitatea mea peruană stă în calea afirmării mele, încât aş fi făcut o cu totul altă brânză în viaţă dacă nu aş fi fost peruan.

Frumos ai spus dar tot s-a strecurat cuvantul rahat, adica scheiße.

[Magda M.]

Intr-o carte a ieromonahului Ioan Buliga am citit ceva, cum ca tiganii au nevoie de o educatie dura, care sa le impuna o minima conduita morala si sa nu uitam ca, daca ne displace comportamentul lor, aceasta poate fi o pedeapsa pentru pacatele noastre (in trecut ei fiind sclavii nostri).