Bogatia riturilor din Sfanta Biserica Catolica

[MihaiG]

În prealabil postat de ioanna

Biserica copta unita cu Roma a aparut in sec.XIX, prin ruperea de Biserica copta, o comunitate inchegata de 1500 de ani.

Dar în situaţia în care o parte dintre copţi s-ar fi "rupt" de Biserica Coptă pentru a intra în comuniune cu Bisericile Ortodoxe Răsăritene, aţi mai fi invocat tradiţia de 1500 de ani, sfătuindu-i să nu facă acest pas ?!

[DragosP]

"Dacă baba avea coadă era comeată."
Hai să nu mai facem presupuneri, să rămânem la fapte.

[ioanna]

În prealabil postat de MihaiG

Dar în situaţia în care o parte dintre copţi s-ar fi "rupt" de Biserica Coptă pentru a intra în comuniune cu Bisericile Ortodoxe Răsăritene, aţi mai fi invocat tradiţia de 1500 de ani, sfătuindu-i să nu facă acest pas ?!

Daca un copt vrea sa treaca la Ortodoxia Rasariteana e binevenit, dar nu o sa fiu niciodata de acord ca B.O sa dezvolte o politica pentru a diviza Biserica Copta, cum a facut , in opinia mea, BRC, ci nutresc speranta ca vom putea fi in comuniune cu ei, atunci cand Domnul va voii. Pana atunci, incercam sa avem relatii fratesti.

[nutucutu]

În prealabil postat de ioanna

Daca un copt vrea sa treaca la Ortodoxia Rasariteana e binevenit, dar nu o sa fiu niciodata de acord ca B.O sa dezvolte o politica pentru a diviza Biserica Copta, cum a facut , in opinia mea, BRC, ci nutresc speranta ca vom putea fi in comuniune cu ei, atunci cand Domnul va voii. Pana atunci, incercam sa avem relatii fratesti.

Stiti, exista o parabola a femeii care gaseste drahma pierduta. Dupa ce o gaseste isi cheama toate vecinele pentru a se bucura impreuna. Asa se intimpla si in cazul celor care il descopera pe Domnul: acestia isi cheama toti cunoscutii pentru a lua parte la bucuria impartasirii cu Domnul.

[DragosP]

În prealabil postat de nutucutu

Stiti, exista o parabola a femeii care gaseste drahma pierduta.

Numai s-o găsească pe aia pierdută de ea. Că dacă nu e aia, se numeşte furt şi minciună.

[MihaiG]

În prealabil postat de nutucutu

Stiti, exista o parabola a femeii care gaseste drahma pierduta. Dupa ce o gaseste isi cheama toate vecinele pentru a se bucura impreuna. Asa se intimpla si in cazul celor care il descopera pe Domnul: acestia isi cheama toti cunoscutii pentru a lua parte la bucuria impartasirii cu Domnul.

Importantă în parabolă este nu doar bucuria regăsirii, ci, în primul rând, efortul depus pentru regăsire, atât în parabola drahmei cât şi în cea a oii pierdute:

"Care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina și nu mătură casa și nu caută cu grijă până ce o găsește?

Care om dintre voi, daca are o suta de oi, si pierde pe una din ele, nu lasa pe celelalte nouazeci si noua pe islaz, si se duce dupa cea pierduta, pina cind o gaseste?"

După cum vedeţi, Bisericii noastre tocmai asta i se reproşează, că îşi caută oile pierdute.

In opinia doamnei Ioana, nu e bine să cauţi oile pierdute, ci să le aştepţi să se întoarcă singure:

În prealabil postat de ioanna

"Daca un copt vrea sa treaca la Ortodoxia Rasariteana e binevenit".

[ioanna]

În prealabil postat de MihaiG

După cum vedeţi, Bisericii noastre tocmai asta i se reproşează, că îşi caută oile pierdute. In opinia doamnei Ioana, nu e bine să cauţi oile pierdute, ci să le aştepţi să se întoarcă singure:

Nu domnule Erethom, in opinia mea e bine sa primesti oile pierdute acasa, nu sa imparti tarcul oilor gasite in doua.

@Mihnea Dragomir: daca BAZ7 cere sa intre in comuniune cu Papa, va fi primita? Se va mai adauga inca un "rit"?
De exemplu, ce s-a schimbat pentru anglicani? Ce au trebuit sa accepte?

În prealabil postat de MihaiG

Dar în situaţia în care o parte dintre copţi s-ar fi "rupt" de Biserica Coptă pentru a intra în comuniune cu Bisericile Ortodoxe Răsăritene, aţi mai fi invocat tradiţia de 1500 de ani, sfătuindu-i să nu facă acest pas ?!

Evident ca nu. Credinta este ultima reduta pe care obiectivitatea trebuie sa o cucereasca. "Fiecare zace in dubla temnita a carnii si subiectivismului propriu. Cel mai rau este cand sustinerea subiectivismului altora este prezentata drept convingere proprie, organic formata in atelierul nematerialnic al sufletului".

[Mihnea Dragomir]

Am vorbit despre cea mai venerabilă familie călugărească, cea al benedictinilor şi despre cea mai numeroasă din zilele noastre, cea a franciscanilor. Am văzut că primii au o propensiune specială spre armonie, spre disciplină şi spre frumuseţea liturgiei, în timp ce ceilalţi sunt orientaţi spre valoarea sărăciei, spre umanitatea lui Isus, spre frumuseţea creaţiei. Dar călugării care se simt atraşi să îndeplinească porunca "învăţaţi neamurile"? Aceştia sunt fraţii predicatori. Dominicanii. Fondatorul lor este o personalitate cunoscută (dar nu chiar ATÂT de cunoscută ca Sf Francisc). Predicatorii au apărut cam când au apărut şi minoriţii. Deşi sunt mai puţin numeroşi, Biserica le datorează enorm, ordinul lor acumulând merite cel puţin egale cu cele ale franciscanilor.
Care este charisma lor ? Constituţiunile Sf Dominic sunt limpezi: "Ordinul nostru a fost instituit în principal pentru a predica şi a salva sufletele". Dimpotrivă, moştenirea pe care a lăsat-o Sf Francisc fraţilor lui referitoare la predică este: "Predicaţi peste tot. Când este absolut necesar, folosiţi şi cuvintele". Ei bine, dominicanii folosesc în primul rând cuvintele. Sf Francisc a refuzat mereu hirotonia şi a murit ca simplu monah. Sf Dominic a fost preot. La urma urmei, predica este una dintre cele trei slujiri ale preoţilor: ca urmare, dominicanii sunt un ordin de ieromonahi.
Benedictinul caută o mănăstire retrasă, unde să-i poată cânta Domnului. Franciscanul caută o societate de viaţă evanghelică. Dominicanul caută mari aglomerări urbane ca să predice: acolo este Galileea lui. O poezioară spune "Sf Bernard iubea văile, Sf Benedict munţii, Sf Francisc orăşelele, Sf Dominic oraşele mari". Mănăstirile dominicane sunt mari şi se auto-gospodăresc (asemenea lavrelor din Răsărit). Bibliotecile lor sunt cele mai apreciate din întreaga lume monahică, fiindcă dominicanii, ca să poată predica, au nevoie mai întâi să aprofundeze cuvântul Domnului. Au întemeiat celebre universităţi, care au apărut în cadrul mănăstirilor. Deşi o mănăstire dominicană este condusă de un prior (la benedictini se numeşte "abate"), persoana-cheie este doctorul. Prin "doctor", dominicanii înţeleg teologul sau învăţătorul aşezământului. Toţi fraţii, începând cu priorul, au obligaţia de a frecventa lecţiile ţinute de el, care sunt zilnice. În afară de biblioteci şi unoversităţi, contribuţii majore au adus dominicanii în ceea ce priveşte Inchiziţia. Există tradiţia că Sf Dominic a fost primul Mare Inchizitor al Bisericii. El a fost prieten apropiat cu cel mai cunoscut luptător pentru credinţă din întregul Ev Mediu: Simon de Montfort.

Dominicanii au reguli aspre. Ei postesc în întreaga perioadă dintre 14 Septembrie şi Paşti. Poartă numai haine de lână. Dormitorul este comun, paturile tari. Acest dualism între rigoarea regulei şi imperativul studiului explică de ce dominicanii au produs atât mari mistici cât şi mari teologi. Sf. Albertus Magnus a fost dominican. Sf. Catherina din Siena a fost dominicană. Fra Savonarola, poate cel mai puternic predicator, a fost dominican. Tot dominican a fost şi titanul scolasticii, Doctorul Angelic, fără discuţie cel mai important teolog al Bisericii de la Sf Ap. Paul încoace: Sf Thomas Aquinas.

O ultimă menţiune: dominicanii mai au o charismă specială: aceea de păstrători ai Sf Rozariu. Prin Sf Dominic a primit Biserica, în mod supranatural, Rugăciunea Sf Rozariu. Urmaşul din oricare timp al Sf Dominic, superiorul general al Ordinului, este consultat şi azi în orice chestiune mai importantă legată de ceva ce ar avea legătură cu Sf Rozariu.

[Mihnea Dragomir]

A pomenit cineva călugări care să refuze o danie? Cărora să vrei să le faci un act de donaţie, dar ei să spună "mulţumim, dar nu putem primi"? Ei bine, asemenea călugări există: sunt fraţii trapişti. Dacă franciscanii sunt "fraţi cerşetori", exact inversul e valabil pentru trapişti. Ei sunt obligaţi de regula lor să trăiască numai din munca mâinilor lor. Ei trăiesc în mănăstiri bine gospodărite, unde se ocupă cu agricultura, cu creşterea animalelor (deşi nu au voie să mănânce carne sau ouă niciodată, nici chiar de Paşti) şi pot avea chiar manufacturi. De aceea, dacă încă nu aţi auzit de trapişti, precis aţi auzit de celebrul caşcaval "Trapist", după o reţetă a lor. Au conservat excelent cântul gregorian monofonic, care seamănă mult cu muzica psaltică. Inovaţiile liturgice nu sunt pe inima lor. Regula le impune să doarmă în hainele lor călugăreşti: pot fi recunoscuţi după rasa albă şi scapularul (=acoperământ al umerilor) negru. Dar e extrem de improbabil să vedeţi vreun frate trapist pe stradă: sunt un ordin de semi-clauzură, adică nu pot ieşi, decât din motive importante, din mănăstirea lor. Iar mănăstirile lor sunt printre cele mai liniştite, fiindcă nu pot vorbi nici unul cu altul, necunoscând ce înseamnă "a sporovăi". Singurele sunete umane care se aud într-un astfel de lăcaş sunt cele de la slujbele Ceasurilor, care adesea sunt cântate. Plăcerea de a cânta Domnului este unul din lucrurile pe care le-au moştenit de la benedictini, din care acest ordin provine. Dealtfel, trapiştii şi benedictinii seamănă mult. Dacă primii au dat Bisericii şi lumii cel mai bun caşcaval, ultimii au dat cea mai bună şampanie: fratele Dom Perignon, pivnicer într-o mănăstire benedictină, s-a străduit o viaţă să îmbunănăţească procedura de şampanizare. După mulţi ani de încercări, când a reuşit, se spune că el i-a chemat pe ceilalţi fraţi spunându-le: "veniţi repede! Am făcut o băutură încât ai impresia că bei stelele din cer!". Câţi dintre cei care, astăzi, beau cea mai celebră şampanie din lume, îi răspund: "mulţumesc, frate!"?