GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

Capitolul IV

,,Metoda si logica

Metoda si logica gandirii patristice reies de la sine din cele expuse pana aci. Aceasta metoda si aceasta logica sunt o imbinare de elemente istorice, de ratiune, de stiinta si de revelatie supranaturala. Sudarea si armonizarea acestor elemente a parut inca din antichitate si pare si astazi unora drept un "scandal". Acest "scandal" nu poate fi insa decat in mintea necunoscatorilor sau dusmanilor crestinismului.

Primul element al metodei gandirii patristice este faptul real, necontestat de nimeni, al istoricitatii venirii lui Dumnezeu in lume prin intruparea, viata si faptele lui Iisus Hristos. Persoana istorica a Mantuitorului da gandirii patristice un temei de granit pe care nu l-a avut nici un sistem filosofic din lumea veche. Principiile, argumentele si rationamentele gandirii profane nu ieseau din certitudinea stiintifica a unui fapt istoric, ci de cele mai multe ori din apriorisme, judecati abstracte sau observatii empirice, care fara a fi totdeauna inexacte, puteau servi pro si contra unei teze. Aceasta incertitudine filosofica e necunoscuta gandirii patristice.

Al doilea element al acestei metode este cercetarea cu ajutorul ratiunii atat cat aceasta se poate intinde si lucra. Sfintii Parinti selecteaza si utilizeaza achizitiile ratiunii umane din toate filosofiile pamantului. Dar ei nu admit toate produsele ratiunii fara distinctie. Unele din aceste produse sunt erori datorita intunecarii partiale, altele datorita limitelor firesti ale ratiunii, altele, in fine, datorita interventiei demonilor. Sfintii Parinti precizeaza ca multi filosofi se contrazic, pentru ca ei nu prind si nu gandesc cu precizie adevarul. Cu alte cuvinte, ratiunea umana nu poate capata nici in intregime si nici o exactitate adevarul. Numai o ratiune luminata si superlativizata prin har poate indepline acest oficiu. Aceasta ratiune purificata si desavarsita prin puterea harului este in deosebi utilizata de gandirea patristica. Ea depaseste capacitatea ratiunii extraharice si poate ajunge, depasind chiar cel mai mare geniu uman, pana la granita surpanaturalului.

Gandirea patistica nu evita, ci cultiva cu pasiune cercetarea stiintifica propriu-zisa. Stiintele naturale, stiintele exacte si anexele acestora au format obiectul de studiul al multora din Sfintii Parinti. E suficient sa mentionez scoala alexandriana, apoi pe cei doi frati Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie de Nyssa, in fine pe Sfantul Ioan Damaschin, in ale caror opere e pusa la contribuitie intreaga stiinta a vremii lor. Autorii patristici cerceteaza pe larg compozitia materiei, descriu sau analizeaza cele trei regnuri: anorganic, vegetal si animal, ne vorbesc despre compozitia atmosferei si a astrelor, studiaza geometria si matematicile - Origen e produsul unei asemenea scoli si va conduce o atare scoala - ei sunt maestri in stiintele liberale ca filologia si dialectica. Se cunoaste admiratia pe care pagani si adresari ca Prohyriu si Libaniu o aveau fata de elitele intelectuale crestine. Stiinta nu contrazice, ci ajuta si lumineaza pietatea.

Al patrulea si cel mai de seama element al metodicei patristice este colaborarea revelatiei supranaturale. Am vazut ca ratiunea luminata de har se inalta numai pana la portile supranaturalului. De aici inainte, revelatia divina singura orienteaza si indoctrineaza gandirea patristica. Elementele revelate, adica Sfanta Scriptura, inspiratia si viziunile prin care Dumnezeu vorbeste multora dintre Sfintii Parinti, minunile prin care Iisus Hristos sau Sfanta Treime se fac vaditi si multe altele, pot contrazice experientele ratiunii umane, fara ca prin aceasta sa stirbeasca ceva acestor elemente revelate. De fapt revelatia nu contrazice, ci completeaza si depaseste puterile si datele gandirii omenesti. Aceasta gandire, cu toata frumusetea si inaltimea ei, este limitata. Gandirea patristica isi are izvorul cunoasterii in Iisus Hristos insusi: "Hristos este intelepciunea personificata si adevarul; in El se afla ascunse toate comorile cunoasterii", zice Sfantul Ioan Damaschin. Izvorul principal al stiintei patristice se afla, asadar, in Dumnezeu, nu in lume, in Creator, nu in creaturi. Parintii armonizeaza intr-o adevarata simfonie revelatia supranaturala cu istoria si stiinta omeneasca. Aceasta simfonie nu vrea sa cante decat adevarul. Ea e orchestrata de o logica pe care n-o accepta totdeauna filosofia laica, geloasa pe categoriile si fagasurile ei. Dar logica gandirii patristice are avantajul de a lucra cu intrecul real, in lumea vazuta si nevazuta, cu Dumnezeu insusi, spargand zidurile stramte si cenusii ale gandirii profane. E logica luminii paradisiace.

Concluziile Parintelui Ion G Coman

Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti. Nu cercetarea orgolioasa a vietii si operelor lor, nu ganduri straine de lumina arzanda a existentei lor, ci dragostea neprihanita si inima umilita ne apropie de sufletul lor si de mintea lor. Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac. Deci, stiinta suprema, stiinta despre Dumnezeu, nu se poate obtine decat prin iubire. Iubind pe Sfintii Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: "Filosofia, zice Sfantul Iustin Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei stiinte si a acestei intelepciuni". Frumusetea e opera iubirii. Daca lumea noastra e frumoasa, este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu. Gandirea Sfintilor Parinti e frumoasa pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al iubirii care este Dumnezeu. La randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta minunatele ei frumuseti. Si nu o vom iubi zadarnic.

Gandirea patristica este o filosofie optimista. Scepticismul filosofiei profane este inlocuit prin optimismul cunoasterii. Aceasta cunoastere ducand, progresiv, la obtinerea fericirii supreme care e Dumnezeu, revarsa in intreaga opera patristica un parfum de bucurie si energic spirituala. Adierile de tristete sau de amaraciune care circula cateodata prin aleele filosofiei patristice se explica prin gravitatea rolului pe care-l joaca pacatul in iconomia mantuirii, dar mai ales prin lupta darza, crancena, epica, pe care Sfintii Parinti au avut-o de dat cu tot felul de adversari si de piedici: autoritati de stat neintelegatoare, filosofie pagana orgolioasa, gnosticism dizolvant, erezii zgomotoase si de multe ori disensiuni in chiar sanul Bisericii. Dar aceste tristeti sunt trecatoare. Nota dominanata este elanul spre inaltimi, bucuria trairii in Dumnezeu.

In fine, gandirea patristica armonizeaza umanul cu supranaturalul. Spiritul limitat al omului e purtat prin treptele desavarsirii pana la lumina inefabila a dumnezeirii cu care se uneste pentru totdeauna. Sus acolo, in azurul nesfarsit, sufletele oamenilor si ingerii vor canta lauda frumusetii divine, a unei frumuseti netrecatoare pe care nu o invata nici o filosofie a lumii acesteia. Singura gandirea Sfintilor Parinti ne arata calea spre paradisul acestei frumuseti."(material preluat de pe crestinortodox.ro)va urma

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE MARTI SEARA

CAPITOLUL V (I)

,,Indumnezeirea-scopul vietii umane

Conceptul crestin de indumnezeire a parcurs o dezvoltare lunga inainte de Sfantul Maxim si pozitia sa ar trebui inteleasa pe fondul acesta. Pentru scopul urmarit de noi, nu este necesara o prezentare mai elaborata a acestei istorii. Curentul general este coerent, iar ideea de indumnezeire la Sfintii Parinti greci a fost tratata destul de bine intr-un numar de monografii.

Conceptul de indumnezeire in traditia crestina de dinaintea Sfantului Maxim Marturisitorul

Parintii greci timpurii, ca Sfantul Irineu, Sfantul Clement al Alexandriei si Origen, au avut cu siguranta un concept de indumnezeire legat in special de ideea chipului lui Dumnezeu in om si a infierii omului in Hristos, dar o teologie a indumnezeirii nu a fost dezvoltata decat incepand de la Sfantul Atanasie. Se poate spune ca aceasta teologie a avut ca punct de plecare binecunoscutul dicton: "Logosul S-a facut om pentru ca noi sa ne facem dumnezei..."

Aceasta afirmatie - pe care ar trebui sa o remarcam, pentru ca ea cuprinde aspectul reciprocitatii in Hristos, aflat la radacina formulei tantum-quantum, de exemplu, asa cum o gasim la Sfantul Maxim - a fost elaborata in doua idei integrate, ambele bazate pe intruparea lui Hristos: 1) comunicarea cunostintei despre Dumnezeu prin revelatia lui Hristos si 2) patimirea lui Hristos pentru a obtine nemurirea pentru oameni. Adoptarea oamenilor in filiatia divina se identifica mai departe cu indumnezeirea la Sfantul Atanasie, dupa cum a fost si in traditia anterioara, desi, in acelasi timp, se specifica faptul ca acest fel de asimilare in Dumnezeu nu trebuie inteles ca identificare. Filiatia divina este chiar scopul intruparii. Desigur ca exista in final un accent puternic pe Botez si pe Sfantul Duh, ca agent ultim al indumnezeirii.

Parintii capadocieni, in general, il urmeaza pe Sfantul Atanasie. Atat Sfantul Vasile cel Mare, cat si Sfantul Grigorie de Nazianz ofera o descriere explicita a ideii de indumnezeire, cu toate ca atitudinea lor este restrictiva pentru a evita posibilele interpretari gresite. Unele perspective noi au fost adaugate de Sfantul Grigorie de Nyssa, care a fost totusi destul de retinut. El a pus un accent puternic pe distanta care exista intre Dumnezeu si om si, de asemenea, pe diferenta dintre caracterul imuabil al lui Dumnezeu si caracterul pururea miscator al omului. Acceptand liber acest caracter miscator Hristos a eliberat omul din robia mortii - aspect important al indumnezeirii, de la bun inceput. El adauga la importanta Botezului, primit prin credinta, o intelegere a Sfintei Euharistii ca unificare a trupului indumnezeit al lui Hristos cu al nostru. Asadar, indumnezeirea este inteleasa explicit pe baza unirii Logosului cu omul intreg, unire prin care natura umana se indumnezeieste in El.

__________

Portret patristic:,,Ce faci tu pentru om? Să fii în mijlocul lumii, în mijlocul suferinţei" (Parintele Galeriu)
Avva Galeriu (căci aşa îi spuneau fiii săi duhovniceşti cei mai apropiaţi) era un iubitor şi osârduitor al rugăciunii neîncetate. Ţinea cu sfinţenie poruncile, căutând ca prin curăţire şi nepătimire, însoţite de dragoste şi întărite de rugăciune, să înainteze în urcuşul vieţii contemplative; atunci când se ruga, toţi cei care l-au cunoscut şi au trăit sub oblăduirea Sfinţiei Sale pot mărturisi, fără nici un fel de tăgadă, că atingea desăvârşirea. Simţeai efectiv cum vorbea cu Dumnezeu, atunci când se ruga; rămân de neuitat serile de vineri, ale rugăciunilor de dezlegare pentru cei ce se spovedeau şi se pregăteau pentru Sfânta Împărtăşanie. Numai cei ce au trăit acele clipe de neuitat pot să spună că simţeau cu adevărat atingerea harului Duhului Sfânt. În clipele acelea, cei ce erau prezenţi trăiau deplinătatea sentimentului că Biserica este locul unde Cerul se uneşte cu pământul.

Odată, pe când ne aflam împreună cu Avva, la ceas târziu de seară şi de taină, în grădiniţa din faţa căsuţei ,,din poveşti", de lângă biserică, se auzea o muzică asurzitoare, cu sonorităţi orientale, dar de prost-gust şi care irita auzul în tot locul şi-n toată vremea, l-am întrebat la un moment dat pe Avva dacă nu-l deranja cumva acel zgomot practic dezagreabil, iar Sfinţia Sa a răspuns, aducând şi peste prezenţi pacea sa: ,,Atunci când te afli în linişte cu sufletul, toate aceste lucruri nu le mai iei în seamă, nu te mai pot tulbura în nici un fel."

După mai bine de 57 de ani de preoţie, părintele Galeriu recomanda cu mare grijă şi atenţie, dar şi cu foarte mult tact învăţătoresc, în chipul desăvârşitei smerenii, într-un cuvânt adresat preoţilor tineri: ,,Întâi să aibă conştiinţa lui Hristos şi a răspunderii înaintea lui Dumnezeu, a istoriei şi a poporului. Feriţi-vă de judecata oamenilor! Apoi să creadă cu tărie în adevărul sfintei Ortodoxii. Este slujitorul celei mai drepte, celei mai curate, celei mai depline credinţe, pe care noi o putem apăra în faţa întregii lumi. ...Să nu-i fie ruşine de credinţa lui, care este cea mai sfântă. O putem apăra astăzi şi în faţa ştiinţei, şi în faţa filosofiei. ...Credinţa te face om. Nici filosofia, nici ştiinţa nu te fac om, om cu definiţia ta adevărată de a fi după chipul Lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El. ...Să aibă, deci conştiinţa că în Sfânta Ortodoxie se află adevărul suprem. Iar pe de altă parte trebuie să conştientizeze clipa aceasta, în care există atâta suferinţă şi atâta lume este chinuită. Unul este flămând, altul tremurând. Ce faci tu pentru om? Să fii în mijlocul lumii, în mijlocul suferinţei. ...În vremurile vechi, preotul era centrul în comunitatea lui. El răspundea de toate problemele acesteia."

Părintele suferea mult pentru om, pentru cel căzut şi doborât de păcat, luptând cu toată fiinţa sa ca să-l ridice pe fiecare dintre semenii ce aveau nevoie de ajutorul Lui Dumnezeu. Suferea pentru umanitatea care a rătăcit drumul prin păcate şi spunea cu durere nesfârşită, referindu-se la aceasta: sărmana lume este bolnavă, tare a mai rătăcit drumul; nu se mai poate regăsi pe sine, trebuie ajutată sărmana. Sunt nenumărate momentele când părintele, dacă întâlnea vreun om aflat în lipsuri mari, îşi dădea fie paltonul, fie pantofii, sau banii din buzunar, pentru cel lipsit. Hristos a Înviat, părinte Galeriu!"
__________

Elaborarea acestei idei arata ca dezvoltarea ei ulterioara este adanc inradacinata in hristologie. In realitate, dezvoltarea ulterioara a hristologiei a favorizat acceptarea indumnezeirii ca element permanent al doctrinei crestine. Se poate vedea acest lucru, de exemplu, la Sfantul Chiril al Alexandriei, pentru care indumnezeirea devine certitudine pe temeiul dublei consubstantialitati a lui Hristos. Sfantul Chiril evidentiaza faptul ca natura umana se indumnezeieste in Hristos, in principiu, pe baza intruparii, iar aceasta indumnezeire se realizeaza in cazul fiecarui om in parte prin harul Duhului Sfant. Sfantul Chiril intelege asemanarea cu Dumnezeu ca apartinand taramului sfinteniei, pe temeiul misiunii omului de a realiza asemanarea in sine insusi, ceea ce duce la o evaluare a virtutilor in asociere cu conceptul de sfintenie ontologica, ce caracterizeaza conceptia lui despre indumnezeire.

Un element nou a fost introdus de Sfantul Dionisie Pseudo-Areopagitul, in scrierile caruia cuvantul theosis; a inlocuit, in cele din urma, theopisis, ca termen teologic tehnic. Aici remarcam influenta tarzie a neoplatonismului. Altminteri, Sfantul Dionisie nu merge mai departe decat predecesorii sai. El accentueaza ca indumnezeirea este scopul creatiei si o vede realizata in asemanare si in unire cu Dumnezeu. Este doar darul harului dumnezeiesc si se realizeaza prin Botez si prin Sfanta Euharistie. Prin ierarhii, omul urca la virtutea divina. In multe privinte, Sfantul Dionisie este la fel de grijuliu sa evite neintelegerile, pe cat sunt si Sfintii Parinti capadocieni."(va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE MIERCURI SEARA

Capitolul V (II)

Indumnezeirea-scopul vietii umane

,,Doctrina Sfantului Maxim despre indumnezeire - un rezumat al antropologiei sale teologice

Conceptia Sfantului Maxim despre indumnezeire depinde in mare masura de cea a Sfantului Dionisie Pseudo-Areopagitul, asa cum o dovedeste clar folosirea termenului theosis, dar el este tributar si celorlalti predecesori ai sai si traditiei generale pe care am conturat-o. Pune accent puternic pe ideea ca indumnezeirea este implinita prin intermediul harului divin si ca mijloacele ei sunt Biserica, Sfintele Taine etc. Dar principala contributie personala consta in felul in care combina doctrinele despre intrupare si indumnezeire, pe baza formulei tantum-quantum, legata de conceptele comunicatio idiomatum si perichoresis. Tocmai acest lucru ne permite sa-i prezentam doctrina despre indumnezeire ca rezumat al intregii sale antropologii teologice.

Pentru Sfantul Maxim, temelia doctrinara a indumnezeitii omului se gaseste, evident, in unirea ipostatica a naturii divine si a celei umane in Hristos. Dar rezultatul intruparii - acela ca natura umana se indumnezeieste in unirea ipostatica cu cea divina in Hristos - se intemeieaza, la randul sau, pe scopul creatiei lui Dumnezeu, caci El a creat omul pentru a-l face partas la natura divina. Aceasta participare la natura divina nu se realizeaza pe baza naturii umane. Prin urmare, trebuie sa se realizeze pe fundamentul unirii ipostatice dintre natura umana si natura divina in Logos. Sfantul Maxim demonstreaza foarte clar ca, daca indumnezeirea s-ar petrece conform naturii umane, atunci natura ar fi indeplinit-o, dar nu este asa, pentru ca se datoreaza doar scopului lui Dumnezeu si harului. Asadar, caracteristic indumnezeirii, asa cum o intelege Sfantul Maxim, este ca ea se realizeaza chiar in conditiile in care se petrece unirea ipostatica a lui Hristos, adica in armonie perfecta, insa fara schimbare sau stirbire a naturilor.

Convingerea Sfantului Maxim este ca indumnezeirea nu se realizeaza dupa natura umana, desi omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu. Relatia omului cu arhetipul sau nu implica, in consecinta, o astfel de participare, cum ar presupune o unitate ontologica. Dumnezeu si omul isi sunt paradigme unul altuia, spune Sfantul Maxim. Relatia lor ramane astfel pe taramul imitarii, al capacitatii de adaptare reciproca la modurile de existenta.Aceasta pozitie da posibilitatea Sfantului Maxim sa spuna, pe de o parte, ca nu exista nici o putere inerenta in natura umana care sa fie capabila sa in dumnezeiasca omul , si totusi, pe de alta parte, ca Dumnezeu se face om in masura in care omul se indumnezeieste - evident pe baza faptului ca omul are o dorinta naturala sa-si gaseasca placerea doar in Dumnezeu. Folosind formula tantum-quantum, infatiseaza acea patrundere si comunicare reciproca, posibila in cadrul unirii ipostatice.

Este foarte clar acum ca aceasta ultima afirmatie trebuie inteleasa atat in sens general, cat si in raport cu fiecare persoana. In primul caz, el se refera la intruparea divina a lui Iisus, unde formula indica simplu ca intruparea divina si indumnezeirea umana se petrec in acelasi timp. Pentru ca, asa cum ne amintim, nu exista nici macar o yvcoiari in Hristos, cel putin potrivit intelegerii ulterioare a Sfantului Maxim, si astfel, in Hristos, natura umana este unita in principiu cu Logosul - gasindu-si ipostasul in ea - si legat de aceasta natura, exista de asemenea o vointa naturala, care doreste sa-si gaseasca odihna doar in Dumnezeu. Dar, intrucat nu exista nici o ezitare in cazul lui Hristos, nici o cantarire a alternativelor, Sfantul Maxim poate spune ca Dumnezeu se intrupeaza intr-atat cat omul se indumnezeieste. in al doilea caz - cand textul se aplica fiecarui crestin in parte -, trebuie inteles in analogie cu ceea ce am spus deja. Omul nu dispune de o putere naturala de a se indumnezei pe sine, dar prin Botez a fost eliberat, in asa fel incat sa poata alege liber ceea ce este bine pentru el. Si, prin urmare, o alta intrupare se petrece in credincios, o intrupare in virtutile sale - desi ele sunt inca in limita naturii -, care se realizeaza ca miscare revelatoare a lui Dumnezeu catre om. Omul isi exercita lucrarea virtuoasa si primeste prin har reflectii ale insusirilor divine in sine, deoarece Dumezeu si omul isi sunt paradigme unul altuia. Din nou cele doua miscari sunt concepute ca petrecandu-se in acelasi timp. Omul s-a indumnezeit prin darul dragostei, pe cand insusirile dumnezeiesti au devenit lucratoare in el.

Dar acum putem vedea imediat ca ceea ce Sfantul Maxim numeste indumnezeire nu se restrange doar la "treapta" cea mai inalta a desavarsirii duhovnicesti. Sau, mai bine spus: fiindca indumnezeirea se produce deja in viata practica, si ea trebuie considerata cea mai inalta forma a desavarsirii; evident, nu exista o ordine cronologica fixa intre diferitele elemente in schema dezvoltarii duhovnicesti la Sfantul Maxim. indumnezeirea este, ca sa spunem asa, simplu, cealalta fata a intruparii - adica a intruparii in Iisus si in fiecare om in parte -, si astfel, se petrece peste tot unde intruparea se petrece, adica oriunde se poate spune ca Divinitatea "patrunde" in sfera umanului, pe baza schimbului de insusiri care a survenit prin unirea ipostatica.

Pozitia aceasta a Sfantului Maxim este clar exprimata intr-una din scrierile lui de inceput, in care spune, folosind o formula destul de indrazneata: de fapt cea mai desavarsita opera a dragostei si sfarsitul lucrarii ei este sa permita, printr-o atribuire reciproca (adica communicatio), ca trasaturile individuale (idiomata) ale celor ce sunt uniti prin legaturile ei, la fel ca si numele lor, sa devina folositoare amandurora, astfel incat omul se face dumnezeu, iar Dumnezeu este numit si apare ca om (...)". Este evident ca in intreaga opera a Sfantului Maxim aceasta "comunicare" trebuie inteleasa strict, nu ca o amestecare a naturilor, nici a vointelor lor, ci ca o coordonare a lucrarilor divine si umane, care pastreaza caracteristicile fiecareia dintre ele, dar ingaduie o revelare a lui Dumnezeu in categoriile umane (prin reflectarea insusirilor Lui) si relatia omului cu Dumnezeu in viitoarea "fiintare vesnica", datorita acelorasi calitati ce se concentreaza in darul divin al iubirii.

Putem spune acelasi lucru si despre "contemplarea naturala". Ea se realizeaza printr-un proces in care mintea este adusa la o golire si la o intelegere unificata care reflecta simplitatea divina. Acolo, din nou, omului i se daruieste prin har simplitate si identitate de la Dumnezeu. impreuna cu nemurirea trupului si neschimbabilitatea sufletului, simplitatea este darul ultim pe care indumnezeirea il presupune. Faptul ca aceasta este daruita omului se va revela in final si se va realiza numai dupa moarte - in viata de apoi, care se daruieste omului prin Hristos ca "fiintare vesnic fericita"(va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE JOI SEARA

Capitolul V (III)

Indumnezeirea-scopul vietii umane

,, Indumnezeirea este scopul crearii omului. Omul a fost plasmuit pentru a se face partas firii dumnezeiesti. Indumnezeirea nu sufera descriere. Nici aceia care au gustat-o in viata lor pamanteasca nu au putut-o descrie. Acest fapt nu exclude, desigur, orice incercare de a se face referire la ea. Dar orice astfel de incercare se margineste la spatiul lumii create si nu poate patrunde in natura ei reala. Indumnezeirea, dupa cum observa Sfantul Grigorie Palama, "chiar si zisa, negraita ramane, avand nume - se spune de catre Parinti - doar pentru cei ce au avut parte de ea".

Premisele indumnezeirii omului stau in crearea lui "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu. Aceasta nu inseamna insa ca indumnezeirea se realizeaza prin puterile omului sau ca apare ca urmare a dezvoltarii lui morale sau spirituale. Dumnezeu este necreat, pe cand omul este creat, intre Dumnezeu si om exista o discontinuitate naturala.Oricate ar dobandi omul, oricat s-ar desavarsi moral sau spiritual, nu se poate apropia de Dumnezeu si indumnezei. Iar daca lucrul acesta este general valabil pentru om, pentru ca are fire creata, cu atat mai mult este valabil pentru omul pacatos si cazut, care si-a denaturat firea.

Indumnezeirea nu este produsa de catre om, ci este oferita lui ca dar al lui Dumnezeu. Omul a vrut de la inceput sa se indumnezeiasca, dar a dat gres. Ceea ce nu a izbutit acesta - refuzandu-L pe Dumnezeu - a adus-o Dumnezeu, prin inomenirea Lui. Inomenirea lui Dumnezeu realizeaza indumnezeirea omului.Dumnezeu Cuvantul Si-a asumat firea omeneasca si a indumnezeit-o. Aceasta s-a facut prin impreuna-lucrarea Maicii Lui. Prin desavarsita ei daruire lui Dumnezeu "cea a tuturor oamenilor tarana, in trup lui Dumnezeu iarasi s-a zidit".

Trupul lui Hristos este radacina cea noua, care aduce vlastarelor ei viata vesnica si nestricaciunea. De la Hristos, care are plinatatea harului dumnezeiesc, se da oamenilor harul indumnezeitor. Si pentru ca Hristos Si-a luat trupul din Preasfanta Lui maica, ea a devenit simbol al Bisericii si maica a credinciosilor. Astfel oamenii sunt legati de Dumnezeu si intreolalta ca frati ai lui Hristos si copii ai Maicii Lui.Prin Hristos omul nu se reintoarce, simplu, la starea in care se afla inainte de caderea lui, ci este dus mult mai sus. Aceasta noua stare este aratata prin inaltarea lui Hristos.Inaltarea, ca de altminteri intreaga viata a lui Hristos, nu este o chestiune a Sa personala, ci aratare a slavei omului celui nou. Inaltarea lui Hristos a slobozit firea omeneasca de necesitatea lumeasca si a ridicat-o la fericirea imparatiei lui Dumnezeu.

Astfel a devenit "Parintele veacului ce va sa vina". Hristos, ca si "chip al Dumnezeului Celui nevazut", deschide omului celui zidit "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu calea indumnezeirii, care este si calea adevaratei libertati. Iar acest dar al lui Hristos este adus omului prin icoana Lui cea dupa fire: Duhul Sfant, Duhul libertatii. Intrucat fiecare om este faptura "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu, are inlauntrul lui dorinta indumnezeirii, care adesea se manifesta in formele cele mai paradoxale si contradictorii. Dorinta aceasta este in cele din urma dorire de Hristos, catre Care omul isi are dintru inceput raportarea sa.

Omul este chemat sa impreuna-lucreze cu harul lui Dumnezeu, pentru a fi dus la indumnezeire. Fara aceasta conditie indumnezeirea nu este cu putinta. Iar aici este scoasa in evidenta marea raspundere a crestinului. Daca pentru omul care nu are legatura cu Hristos pricina pacatului a fost si este pofta propriei deificari, pentru crestin pricina pacatului a fost si este neglijarea sau nelucrarea harului dat de Dumnezeu, care indumnezeieste omul. Iar daca pacatului omului care a trait inainte de sau departe de Hristos i se poate gasi o oarecare justificare considerandu-se valoarea tintei urmarite, pacatul crestinului isi ia intreaga lui gravitate si intregul lui tragism de la inaltimea si maretia darului trecut cu vederea.

Indumnezeirea omului vine ca rod al asemanarii lui cu Hristos. Fara imitarea vietii lui Hristos nu este cu putinta desavarsirea si indumnezeirea omului. In traditia patristica se disting de obicei trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti: a) curatirea, b) luminarea si c) indumnezeirea. In primul stadiu omul se curateste de patimi, pe cand in cel de al doilea este luminat si cunoaste ratiunile celor ce sunt, care la randul lor duc la Dumnezeu-Cuvantul. In fine, in cel de al treilea stadiu se infaptuieste unirea cea dupa har a omului cu Dumnezeu si asemanarea lui cu El, indumnezeirea. Distingerea acestor trei stadii ale desavarsirii spirituale nu trebuie perceputa mecanic, ci tipologic. De altfel nici unul dintr-aceste trei stadii nu este rupt de celelalte doua, ci este organic legat de ele, si fiecare stadiu ce urmeaza il presupune pe cel precedent."(Georgios Mantzaridis,preluare de pe crestinortodox.ro) va urma

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE VINERI SEARA

CAPITOLUL V (IV)

Indumnezeirea-scopul vietii umane

,,Totodata trebuie amintite si cele trei stadii sau perioade ale vietii spirituale, pe care le deosebeste staretul Sofronie: a) perioada chemarii, care de obicei este scurta si bogata in trairi duhovnicesti, b) perioada retragerii harului sau a parasirii dumnezeiesti, care este extinsa si potrivita incercarii credinciosiei omului fata de Dumnezeu si c) perioada reintoar­cerii harului, care este mai bogata in trairi duhovnicesti decat prima si statornica. Distinctia aceasta prezinta extrem de limpede unitatea celor trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti si caracterul tipologic al distingerii lor.

Desavarsirea in sfintenie nu se face dintr-o clipa in alta, ci printr-o intensa si indelunga stradanie. Cu toate acestea, este totdeauna posibil ca prin harul lui Dumnezeu cineva sa se afle intr-o stare duhovniceasca la care altii ajung dupa multe si indelungi eforturi. Ceea ce are insemnatate deosebita pentru credincios este insa faptul ca neincetat sa se pocaiasca si sa se smereasca. Fara smerenie adevarata nu este cu putinta indumnezeirea. In vreme ce prin mandrie omul este dus in iad, prin smerenie este ridicat la Dumnezeu. Dar, tinandu-si mintea voluntar in iad si nadajduind in Dumnezeu, ramane in smerenie si primeste ca dar de la Dumnezeu indumnezeirea cea fara inceput si necircumscrisa.Indumnezeirea nu este un fapt individual, ci eclesiologic sau bisericesc. Este rodul desavarsirii credinciosilor ca membri ai Bisericii. In sanul Bisericii credinciosul este chemat sa devina dupa har ceea ce este Dumnezeu dupa fire. Desavarsirea aceasta se face prin iubire, care il face pe om persoana adevarata si reface unitatea firii sale si comuniunea lui cu Dumnezeu.

Indumnezeirea are caracter eshatologic. Se arata in plinatatea ei cand omul trece "de la harul cel prin credinta la harul cel prin vedere", cand il si vede pe Dumnezeu "fata catre fata". Dar deja din perioada "harului celui prin credinta" sunt date experiente anticipate ale "harului celui prin vedere". Experientele acestea au caracter personal, adica mistic. Asemenea experiente traiesc credinciosii cei indumnezeiti si uneori le pomenesc in scrierile lor.

Harul lui Dumnezeu il preface pe credincios. Intreg omul, ca existenta psihosomatica unitara, se uneste cu Dumnezeu si se face prieten al Lui. Dupa cum fierul inrosit devine foc, fara a inceta sa fie fier, asa si omul care se impartaseste de lumina dumnezeiasca devine lumina, fara a inceta sa fie om. In firea omeneasca cea creata Se salasluieste si lucreaza Dumnezeu Cel necreat. in felul acesta, asa cum noteaza Sfantul Grigore Palama, "in Pavel traieste si vorbeste Hristos, desi Pavel este cel ce se afla traind si vorbind; astfel Petru omoara si inviaza, desi doar Dumnezeu este Cel ce se afla omorand si inviind". De aceea cel indumnezeit nu se lauda cu virtutile si realizarile lui. Orice fapta buna si orice virtute sunt in ultima analiza rodul harului lui Dumnezeu, care exista si lucreaza inlauntrul lui. Omul indumnezeit devine lumina a lumii. Primeste lumina lui Dumnezeu si o da mai departe. Nu lumineaza de la sine insusi, ci cu lumina Aceluia. Nu este izvor al luminii, ci primitor si transmitator al ei. Din singurul izvor al luminii isi primeste stralucirea fiecare, dupa propria masura. Si, desi este creat, devine necreat dupa har. Astfel omul patrunde in odihna cea vesnica, unde traieste desavarsirea cea nesfarsita."(Georgios Mantzaridis)

Viata pierderii si aflarii

,,Viata crestina este viata pierderii si aflarii, a distrugerii si a intregirii. Pierderea se realizeaza la nivelul stricaciunii, iar aflarea la nivelul vesniciei. Trecerea de la stricaciune la vesnicie se face prin puterea lui Hristos, dar are nevoie si de indraznirea omului. In trupul lui Hristos credinciosul depaseste impartirea firii sale si isi afla unitatea lui ontologica. Este eliberat de constrangerea stricaciunii si a mortii si devine partas vietii adevarate. Este introdus in orizonturi nemarginite si dobandeste posibilitatea de-a deveni ipostas adevarat. Locul dezvoltarii noului sau ipostas este trupul lui Hristos, Biserica, iar taramul manifestarii acestuia sunt ceilalti.

Adevarata societate sau comuniune umana se dezvolta dupa modelul Sfintei Treimi. Dupa cum fiecare Persoana a Sfintei Treimi nu are doar o parte a firii dumnezeiesti, ci este Dumnezeu desavarsit si are intreaga Dumnezeire, tot astfel si fiecare om adevarat nu are doar o parte a firii omenesti, ci este om desavarsit si are intreaga umanitate. Om adevarat este omul universal sau „omul pe de-a'ntregul"; este acela care, prin harul lui Dumnezeu, cuprinde in ipostasul sau intreg neamul lui Adam. In ciuda diferentei incomprehensibile si a alteritatii naturale care exista intre Dumnezeu si om, Dumnezeul Treimic este pus inaintea Bisericii ca model pentru intreaga omenire si pentru fiecare om in parte."Eu" isi afla sinele propriu in "tu", pentru ca astfel devine cu putinta identificarea lui cu intreaga fire omeneasca. Legile identitatii si opozitiei sunt inlaturate. Ceilalti devin invierea fiecaruia. Interesul fiecaruia se afla in interesul celuilalt. Castigul unuia dintre madulare este castig de obste. Mantuirea fiecaruia priveste intreg trupul.

Actualizarea unitatii credinciosilor in trupul Bisericii se realizeaza prin iubire si se cultiva prin supunerea reciproca a madularelor ei. Supunerea libera, ca expresie a iubirii fata de aproapele, largeste persoana umana, o face salas al "impreuna-cuprinderii" celorlalti si o arata ipostas ce imbratiseaza intreaga existenta umana. Credinciosul desavarsit nu isi iubeste aproapele "ca pe sine insusi" intrucat l-ar simti psihologic sau social asemanator siesi, ci fiindca este ontologic unit cu el prin firea omeneasca ce o au in comun, al carei nou cap, in Biserica, este Hristos; fiindca este deofiinta cu el.Iubirea catre aproapele ramasa la nivel psihologic sau social nu depaseste ruptura dintre eu si tu. Poate fi forma superioara de iubire proprie lumii cazute, dar nu este cea mai desavarsita pe care o poate cunoaste omul. Iubirea catre aproapele la nivel ontologic se afla dincolo de ruptura dintre eu si tu. Este iubirea ce duce la perihoreza sau intrepatrunderea lor. Iar aceasta nu se izbuteste prin puterile omenesti, ci are caracter harismatic si devine cu putinta in Biserica lui Hristos. Iubirea lui Hristos devine si iubire a credinciosului, inlauntrul caruia traieste Hristos."

Crestinul este omul social prin excelenta, dar si omul antisocial prin excelenta. Este prin excelenta antisocial pentru ca neaga lumea si lucrurile lumii, spre a se da pe sine insusi lui Dumnezeu. Dar este si prin excelenta social pentru ca in Dumnezeu si prin Dumnezeu afla adevarata iubire si comuniune cu intreaga lume. Intrucat traieste in Hristos si viata lui "este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu", detine premisele ontologice de a-l iubi pe fiecare om, chiar si pe vrajmasul sau."(va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE VINERI SEARA

CAPITOLUL V

Viata pierderii si aflarii (II)

,,Hristos a venit in lume ca Mesia, asadar ca Mantuitor si mijlocitor intre Dumnezeu si oameni. Si savarseste lucrarea aceasta apropiindu-se de om ca aproape al lui. Se infatiseaza ca flamanzind, insetand, strain, gol, bolnav, in inchisoare, avand asadar nevoie de ajutor, ospitalitate si sprijin. Mai mult, nu Se margineste la cineva sau la cativa, ci Se imparte in mod neimpartit si Se afla deopotriva in toti si in fiecare. Tine de om faptul de-a primi sa raspunda la venirea Lui. Si daca aduce lui Hristos hrana, apa, adapost, ajutor, atunci Hristos insusi i Se face lui hrana, apa, adapost, ajutor si viata si sociale ale oamenilor dimensiuni teologice. in persoana aproapelui exista Hristos insusi. De aceea orice aducem aproapelui, aducem lui Hristos, dupa cum si refuzul de-a sluji aproapelui constituie refuzul de-a sluji lui Hristos. Adevarata viata a omului se afla in persoana aproapelui sau. In perspectiva aceasta ospitalitatea ocupa in viata crestina locul cel mai inalt.

Biserica il cheama pe om sa priveasca rautatea sau neputinta celuilalt ca a sa proprie si sa o combata in sine insusi. Cu atat mai mult il face, desigur, sa lupte impotriva propriilor lui rautati si neputinte, ajungand pana la ura de sine. Ura de sine, ca ura fata de pacatul care se incuibeaza inlauntrul omului, il curateste de rau.Iubirea crestina nu este o notiune abstracta, ci este legata de persoane concrete si de o umanitate concreta. Pentru Hristos aproapele este omul concret sau umanitatea concreta si nu notiunea abstracta a omului sau a umanitatii. Iar iubirea catre Dumnezeu are caracter personal. Trairea ei se realizeaza la nivelul comuniunii persoanelor: a lui Dumnezeu si a aproapelui. In Dumnezeu se afla plinatatea iubirii. Iubirea catre Dumnezeu, ca iubire catre arhetip, face adevarata si iubirea catre icoana (chipul) Lui, omul. Dimpotriva, despartirea de Dumnezeu distruge si iubirea fata de aproapele. Destrama comuniunea adevarata si da nastere singuratatii, care poate exista chiar in cazul unor mari densitati de populatie.

Trupul lui Hristos este spatiul mantuirii si al punerii in valoare a potentialului omului. Credinciosul care traieste ca madular al trupului lui Hristos participa la bucuria si tristetea aproapelui sau. Priveste aspiratiile celuilalt ca propriile sale aspiratii si realizarile proprii ca realizari ale intregului trup. Acest fapt necesita, insa, sfaramarea cochiliei izolarii egoiste si incetarea potrivniciei fata de aproapele. Credinciosii se unesc in trupul lui Hristos ca madulare inseparabile ale lui. Sfintirea fiecaruia capata dimensiuni universale, pentru ca in persoana lui este recapitulata intreaga lume.Lumea este asemenea unui spital in care fiecare sufera de o anumita boala. Cand crestinul se ingrijeste de vindecarea sa, nu il osandeste pe celalalt de boala lui. Cand uita de adevarul acesta, uita de fapt de insusi scopul sau.

Credinciosul e dator sa aiba inima curata. Iar cel ce are inima curata ii vede pe ceilalti buni. Curatia inimii omului se adevereste "cand pe toti ii considera buni si nu vede pe nimeni care sa ii fie necurat sau spurcat". Gandurile pe care le cultiva cineva despre aproapele sau sunt revelatoare pentru sine insusi. Iar dupa felul in care se raporteaza la aproapele poate fi inteleasa propria sa stare duhovniceasca. Cultivarea gandurilor bune nu inseamna incapacitatea sau neputinta distingerii oamenilor sau a lucrurilor, ci maturitate duhovniceasca, iubire reala si cuget smerit. Gandurile bune cultiva relatii personale pasnice, influenteaza pozitiv mediul social si determina in mod analog fiecare situatie ift parte. Din contra, gandurile rele il rod pe om inlauntrul sau, tulbura relatiile lui personale si determina negativ diversele situatii prin care trece.

Iubirea adevarata nu se margineste la prieteni, ci ii cuprinde si pe vrajmasi. Iubirea de vrajmasi constituie o caracteristica esentiala a iubirii crestine. Este piatra de incercare cu care i se verifica si i se constata in general existenta. Si aceasta se intampla pentru ca iubirea crestina nu este determinata de oportunitati si interese personale, ci de libertate si caracter dezinteresat: "Si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fii Celui Preainalt, caci El este bun cu cei nemultumitori si rai". Iubindu-si vrajmasii, crestinul inlatura impartirile, traieste unitatea firii omenesti si devine universal.

La iubirea aceasta omul nu ajunge dintr-odata, ci treptat. Cand un parinte nevoitor a fost intrebat cum trebuie infruntat vrajmasul, a raspuns: Daca vine cineva sa te ucida, legea nu te condamna daca il ucizi tu aparandu-te. Dar in loc sa il ucizi, te poti purta mai omeneste si sa il scoti din lupta ranindu-l. Daca, insa, ai taria duhovniceasca necesara si il infrunti cu rugaciunea, atunci faci cel mai bun lucru.

In sfarsit, crestinii nu se pot considera pe ei insisi iresponsabili pentru purtarea celorlalti. De altminteri aceasta nu este rupta de purtarea credinciosilor fata de aceia. Daca viata credinciosilor este corecta, ii invata pe ceilalti si actioneaza binefacator asupra dispozitiilor si comportamentului acelora. Un cuvant atribuit Sfantului Apostol Matia spune: "Daca va pacatui vecinul celui ales, a pacatuit cel ales; caci daca acesta s-ar fi purtat precum porunceste cuvantul, si vecinul si-ar fi pazit viata spre a nu pacatui". Iar, dupa Sfantul Ioan Gura-de-Aur, daca ar fi crestinii intr-adevar credinciosi, n-ar mai exista necredinciosi. Ceilalti sunt oglinda noastra.

Pozitia crestinilor in lume este analoaga pozitiei preotilor in Biserica. Precum preotii sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu de mantuirea credinciosilor, asa si acestia, ca "preotie imparateasca", sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu de mantuirea lumii. Intelesul "preotiei imparatesti" este direct legat de participarea credinciosilor la slujirea proroceasca, arhiereasca si imparateasca a lui Hristos, precum si de raspunderea lor de a da marturia credintei lor lumii, sa se roage pentru ea si sa se ingrijeasca de intoarcerea ei la Dumnezeu. Viata si activitatea crestinilor trebuie sa fie calauzite de duhul iubirii aratat de Hristos. Lucrarea lui Hristos ca mijlocitor intre Dumnezeu si oameni este continuata de Biserica, adica de trupul Lui care ii are drept madulare pe toti credinciosii."(Georgios Mantzaridis,preluare de pe crestinortodox)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE SAMBATA SEARA

CAPITOLUL VI

Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului (I)

,,Ortodoxia nu aduce un „sistem” de comportare morală, ci asigură un tratament vindecător care vindecă cel mai profund aspect al personalităţii omeneşti. Aceasta este învăţătura fundamentală a Părinţilor Bisericii: sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele, ba chiar şi cu lumea. Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui.

Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, ea nu încercă să pătrunda în aşa-numitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii ci încercă să-l invete pe credincios ţina poruncile lui Hristos în viaţa iar încercând să ţina poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), cu toate patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafaţă’. Urmează apoi o lungă strădanie a vindecării acestor patimi.Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică părtăşia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică.

După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul şi prin voinţa Creatorului, sufletul nu îşi încetează niciodată existenţa, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăieşte într-un mod adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, dar şi faţă de poziţiile psihologice moderne.

De bună seamă că sufletul şi trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroşit în focul unui furnal: se face foc, rămânând totuşi fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului ’contaminează’ şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se adevereşte atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41).

Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem şti ce anume trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce priveşte corpul, dacă omul urmează un tratament greşit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă şi cu viaţa sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinţii Părinţi răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de raţiune. Iar boala este întunecarea minţii. Şi vindecarea este luminarea ei.Pentru a înţelege mai bine aceste concepte de inspiraţie evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos:

“ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, şi trupul tău e întunecat. Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).Aşa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina soarelui să intre ,tot aşa şi mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12).

Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcţionează” cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său pentru a-şi întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut asta şi asta, dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”. Aproape toţi avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă care ne chinuieşte este una lăuntrică, interioară. Şi aceasta este întunecarea minţii deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte inceputul urcusului spre Inviere.

Luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.Aşadar, problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemniţarea şi întunecarea minţii.

Ce este întunecarea minţii? Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate energiile lăuntrice ale sufletului şi ale trupului se tulbură. Despărţirea minţii de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi cele ale sufletului se dezlănţuie. Şi diavolii, sau îngerii căzuţi, care au minţi mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc şi mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu uşurinţă să-l împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginaţiei şi a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.

Cu cât omul este mai bolnav sufleteşte, cu atât imaginaţia sa negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice şi se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile şi toate imaginile sale fantastice. Dis-funcţia psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minţii.

Vindecarea sufletului.Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care înaintează statornic spre vindecare. În sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.

Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai spus, înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea.Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit, ’metoda’ potrivită pentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoinţă”." (va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL: PLANSUL DE DUMINICA SEARA

[cristiboss56]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

CAPITOLUL V (IV)

Indumnezeirea-scopul vietii umane

,,Totodata trebuie amintite si cele trei stadii sau perioade ale vietii spirituale, pe care le deosebeste staretul Sofronie: a) perioada chemarii, care de obicei este scurta si bogata in trairi duhovnicesti, b) perioada retragerii harului sau a parasirii dumnezeiesti, care este extinsa si potrivita incercarii credinciosiei omului fata de Dumnezeu si c) perioada reintoar*cerii harului, care este mai bogata in trairi duhovnicesti decat prima si statornica. Distinctia aceasta prezinta extrem de limpede unitatea celor trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti si caracterul tipologic al distingerii lor.

Desavarsirea in sfintenie nu se face dintr-o clipa in alta, ci printr-o intensa si indelunga stradanie. Cu toate acestea, este totdeauna posibil ca prin harul lui Dumnezeu cineva sa se afle intr-o stare duhovniceasca la care altii ajung dupa multe si indelungi eforturi. Ceea ce are insemnatate deosebita pentru credincios este insa faptul ca neincetat sa se pocaiasca si sa se smereasca. Fara smerenie adevarata nu este cu putinta indumnezeirea. In vreme ce prin mandrie omul este dus in iad, prin smerenie este ridicat la Dumnezeu. Dar, tinandu-si mintea voluntar in iad si nadajduind in Dumnezeu, ramane in smerenie si primeste ca dar de la Dumnezeu indumnezeirea cea fara inceput si necircumscrisa.Indumnezeirea nu este un fapt individual, ci eclesiologic sau bisericesc. Este rodul desavarsirii credinciosilor ca membri ai Bisericii. In sanul Bisericii credinciosul este chemat sa devina dupa har ceea ce este Dumnezeu dupa fire. Desavarsirea aceasta se face prin iubire, care il face pe om persoana adevarata si reface unitatea firii sale si comuniunea lui cu Dumnezeu.

Indumnezeirea are caracter eshatologic. Se arata in plinatatea ei cand omul trece "de la harul cel prin credinta la harul cel prin vedere", cand il si vede pe Dumnezeu "fata catre fata". Dar deja din perioada "harului celui prin credinta" sunt date experiente anticipate ale "harului celui prin vedere". Experientele acestea au caracter personal, adica mistic. Asemenea experiente traiesc credinciosii cei indumnezeiti si uneori le pomenesc in scrierile lor.

Harul lui Dumnezeu il preface pe credincios. Intreg omul, ca existenta psihosomatica unitara, se uneste cu Dumnezeu si se face prieten al Lui. Dupa cum fierul inrosit devine foc, fara a inceta sa fie fier, asa si omul care se impartaseste de lumina dumnezeiasca devine lumina, fara a inceta sa fie om. In firea omeneasca cea creata Se salasluieste si lucreaza Dumnezeu Cel necreat. in felul acesta, asa cum noteaza Sfantul Grigore Palama, "in Pavel traieste si vorbeste Hristos, desi Pavel este cel ce se afla traind si vorbind; astfel Petru omoara si inviaza, desi doar Dumnezeu este Cel ce se afla omorand si inviind". De aceea cel indumnezeit nu se lauda cu virtutile si realizarile lui. Orice fapta buna si orice virtute sunt in ultima analiza rodul harului lui Dumnezeu, care exista si lucreaza inlauntrul lui. Omul indumnezeit devine lumina a lumii. Primeste lumina lui Dumnezeu si o da mai departe. Nu lumineaza de la sine insusi, ci cu lumina Aceluia. Nu este izvor al luminii, ci primitor si transmitator al ei. Din singurul izvor al luminii isi primeste stralucirea fiecare, dupa propria masura. Si, desi este creat, devine necreat dupa har. Astfel omul patrunde in odihna cea vesnica, unde traieste desavarsirea cea nesfarsita."(Georgios Mantzaridis)

Conceptul crestin de indumnezeire a parcurs o dezvoltare lunga inainte de Sfantul Maxim si pozitia sa ar trebui inteleasa pe fondul acesta. Pentru scopul urmarit de noi, nu este necesara o prezentare mai elaborata a acestei istorii. Curentul general este coerent, iar ideea de indumnezeire la Sfintii Parinti greci a fost tratata destul de bine intr-un numar de monografii.

Conceptul de indumnezeire in traditia crestina de dinaintea Sfantului Maxim

Parintii greci timpurii, ca Sfantul Irineu, Sfantul Clement al Alexandriei si Origen, au avut cu siguranta un concept de indumnezeire legat in special de ideea chipului lui Dumnezeu in om si a infierii omului in Hristos, dar o teologie a indumnezeirii nu a fost dezvoltata decat incepand de la Sfantul Atanasie. Se poate spune ca aceasta teologie a avut ca punct de plecare binecunoscutul dicton: "Logosul S-a facut om pentru ca noi sa ne facem dumnezei..."

Aceasta afirmatie - pe care ar trebui sa o remarcam, pentru ca ea cuprinde aspectul reciprocitatii in Hristos, aflat la radacina formulei tantum-quantum, de exemplu, asa cum o gasim la Sfantul Maxim - a fost elaborata in doua idei integrate, ambele bazate pe intruparea lui Hristos: 1) comunicarea cunostintei despre Dumnezeu prin revelatia lui Hristos si 2) patimirea lui Hristos pentru a obtine nemurirea pentru oameni. Adoptarea oamenilor in filiatia divina se identifica mai departe cu indumnezeirea la Sfantul Atanasie, dupa cum a fost si in traditia anterioara, desi, in acelasi timp, se specifica faptul ca acest fel de asimilare in Dumnezeu nu trebuie inteles ca identificare. Filiatia divina este chiar scopul intruparii. Desigur ca exista in final un accent puternic pe Botez si pe Sfantul Duh, ca agent ultim al indumnezeirii.

Parintii capadocieni, in general, il urmeaza pe Sfantul Atanasie. Atat Sfantul Vasile cel Mare, cat si Sfantul Grigorie de Nazianz ofera o descriere explicita a ideii de indumnezeire, cu toate ca atitudinea lor este restrictiva pentru a evita posibilele interpretari gresite. Unele perspective noi au fost adaugate de Sfantul Grigorie de Nyssa, care a fost totusi destul de retinut. El a pus un accent puternic pe distanta care exista intre Dumnezeu si om si, de asemenea, pe diferenta dintre caracterul imuabil al lui Dumnezeu si caracterul pururea miscator al omului. Acceptand liber acest caracter miscator Hristos a eliberat omul din robia mortii - aspect important al indumnezeirii, de la bun inceput. El adauga la importanta Botezului, primit prin credinta, o intelegere a Sfintei Euharistii ca unificare a trupului indumnezeit al lui Hristos cu al nostru. Asadar, indumnezeirea este inteleasa explicit pe baza unirii Logosului cu omul intreg, unire prin care natura umana se indumnezeieste in El.

INDUMNEZEIREA - Scopul vietii umane !

Cu multumiri celui care m-a ajutat,cat a putut in timpul sau liber,pe acest topic,eu ma retrag de pe el deoarece,privind subiectele de interes de pe forum am realizat ca nu este aproape nimeni interesat de acest topic.Nu este un repros la adresa nimanui,inteleg esenta si motivatia vietii virtuale de pe internet dar recunosc ca ma incearca o unda de regret privind cum se consuma inutil energii pretioase si intelecte mai rar intalnite in polemici fara rost,in timp ce subiecte(cum a fost cel despre iconografie)cad in uitare cu repeziciune,aratand ca,din pacate,verbal stam bine la capitolul intentie laudabila dar practic mai avem mult de tras(sper sa mai avem si timp in acest sens).

As dori sa mentionez ca regretul meu nu vizeaza persoana mea sau timpul in care am cautat materialele/coloana sonora care sa le ilustreze sugestiv(cat am reusit)ci doar aparenta(asa sper,poate in viitor oamenii vor fi mai interesati)lipsa de interes in a contribui fiecare cu ceva la o tema pe care multi o invoca dar din pacate putin o cunosc.Daca postarile au fost mediocru asamblate este vina mea si va rog sa imi acordati circumstante atenunate iar daca ati gasit ceva folositor poate pe viitor veti dori sa aduceti ceva ce considerati ca i-ar ajuta pe altii.Cam atat despre acest subiect,mai aveam destule de postat pe el,dar nu vreau sa arunc intr-un fel de trista indiferenta lucruri precum gandirea patristica.In varianta cea mai fericita oamenii nu au dorit sa comenteze pt ca stiau foarte bine cele scrise in aceste articole si doar au citit,poate cu interes,poate cu intelegere pt puerilul meu demers,lucruri care se stiau atat de bine incat nimeni nu a mai considerat ca ar avea sau ar merita sa spuna ceva.

PS.Din pacate,sau din fericire,am esuat in a gasi ceva care sa aduca o nota polemica acestui topic si cu siguranta,ca o consecinta,as fi adus si o masura de interes din partea celor care citesc in a si spune ceva si a determina,in acest mod,un dialog din care cu siguranta toti am fi avut de invatat(asa cred eu).Spiritul filocalic al gandirii patristice mi-a taiat orice elan nesabuit spre a cauta ceva ce sa o transforme in altceva decat este.Poate cu privire la acest aspect regretul meu este usor vindecat de speranta ca poate cei ce au citit vor fi pe viitor mai putin inclinati spre polemica si mai mult spre studiu si traire.

Cu multumiri tuturor. Doamne ajuta+

Pelerinule, eu nu am voit sa comentez si nici sa laud cele postate de tine.
Nu am voit sa comentez deoarece nu ma simteam in stare, fara sprijin bibliografic (nu detin cunostinte suficiente, nu am nici nivelul duhovnicesc pentru a face comentarii pertinente, pe masura celor postate de tine). Cu tratatul lui Larchet langa mine sau cu una din cartile de patrologie alaturi, as fi avut pe ce sa ma sprijin, as fi putut studia, reflecta, gandi cate ceva, simti mai bogat... Dar asa, avind Noul Testament cu psalmii, cateva acatistiere si (o vreme) cartea despre viata si opera sfantului Grigorie Palama, m-am limitat la a face o completare in cateva scurte postari. Desigur, as fi avut netul la dispozitie, insa am acces limitat la internet si marturisesc ca sunt un cititor foarte slab al materialelor de pe net: nu ma pot concentra, am probleme cu ochii, ma simt incomodat de lipsa unei carti pe care s-o pot tine pe masa, sa am un contact fizic cu informatia, sa subliniez etc. Nu sunt un om al culturii electronice, din pacate (sau din fericire). Ar fi fost poate, mai bun lucru sa trec peste inconvenientele enumerate si sa caut materiale pe net. M-am lenevit, him... Intrucat topicul merita din plin niscaiva efort.
Nu am voit sa laud continutul postat de tine, desi mi s-a parut extraordinar de folositor si de bine (inspirat) selectat. Cred ca ai ales materiale de maxima valoare pentru orice om care voieste sa lucreze cu sine insusi pentru despatimire si urcus duhovnicesc. Dar ce puteam sa pun alaturi? ...
M-am temut sa fac unele comentarii intrucat, pe de o parte, m-am ferit sa deschid vreo portita spre duhul polemic care bantuie pe forum, iar pe de alta parte am sperat ca oamenii mai bine asezati in barca Ortodoxiei, care nu sunt putini pe forum, mi-o vor lua inainte si vor aduce contributii semnificative.
Nu stiu de ce nu a intervenit nimeni.... Sunt foarte mirat de aceasta discretie pe care o gasesc exagerata... Ma intreb si eu: chiar nu a miscat pe nimeni topicul acesta? Si de ce, oare?...

Ce sa zic... E un topic serios, poate de aici o anumita retinere a majoritatii, inclusiv a mea. Dar cata vreme nu cautam sa fim si noi seriosi, sa ne ambalam un pic in astfel de directii: oare ce speram sa rodeasca? Ce vom cultiva daca ne ocupam doar cu lucruri usurele si periferice? Din cancanuri si reactii imediate la stirile zilei, ce cultura patristica sa infloreasca in noi? ...

Iti inteleg asadar mahnirea si regret ca nu am contribuit mai mult.