Cugetari ORTODOXE !

[cristiboss56]

"Aceasta este Ortodoxia. Ea nu ar fi avut nici o şansă în istorie, dacă ar fi fost să iubească pe prieteni. Ea a avut numai duşmani în istorie. Aceştia erau toţi cei care au fost îngăduiţi de Dumnezeu să vină şi să pună la încercare câmpia nesfârşită a credinţei otrodoxe. De aceea a şi rămas ortodoxă, pentru că a fost muncită, a fost ispitită îngrozitor. Ea a fost tăiată în fiecare zi."


Parintele Ioan Buga

[cristiboss56]

"Eu vad ortodoxia mai relaxat, mai a la lejer (adica nu crispat, schimonosit, incruntat si ortodoxist). Nu-i vorba, as voi sa traiesc precum scumpii mei Antonie, Isaac, Maxim, Paisie, Nicodim, Parascheva, Maria Egipteanca etc. Insa imi cunosc masura si locul, dupa cum am simtamantul fin ca menirea mea in lumea aceasta unde imi tarasc oasele si umbra e cu totul alta decat sa fiu morocanos si mizantrop. Iaca mie imi place sa rad, sa dansez, sa citesc si sa scriu poezii, sa imi sarut nevasta, sa imi port copiii pe umeri, sa joc sah (mai rar table), sa joc fotbal, sa glumesc, sa mai beau cate o bere sau un pahar de vin bun (fie si o data pe luna sau pe an), iar astea toate nu sunt miezul fericirii mele, insa au rostul lor in chivernisirea Fericirii.

Ortodoxia este cea mai virila forma de exprimare a urcusului spre Fericire, tocmai prin "reteta" oferita de Biserica. Insa aceasta reteta e atat de prost inteleasa de unii, care au ramas cu convingerea ca a fi mohorat, sectar si adeseori rautacios inseamna a fi un bun crestin. Cu totul dimpotriva stau, de fapt, lucrurile!"

Mai multe aici :http://www.crestinortodox.ro/forum/s...t=15225&page=2

[cristiboss56]

"Numai ca, asa cum si apostolul spune, nu toti sunt prooroci, nu toti invatatori, nu toti pot sa tamaduiasca, nu toti pot sa talmaceasca, etc... mergind pina la , nu toti vor sa traiasca in Hristos .
Marea majoritate a ortodocsilor, si nu numai, au deja o sumedenie de idoli in lumea aceasta si nu mai au nevoie de Hristos .
Deja multi se inchina la stiinta lor , la nivelul lor cultural, la "puterile" lui de a intelege si a patrunde lumea.
Hristos a spus acum , recent , ca cine iubeste mai mult pe mama , pe tata , pe fiu , pe fica , nu este vrednic de El . Nici nu mai incape vorba de cultura, de stiinta , de democratie , de culturalizare, de elitism , de circ, de teatru, de cinema , de concerte , s.a.m.d.
Fiecare isi ia din lumea aceasta ceea ce voieste dar mai ales de ceea ce este in stare .
Dar daca nici macar nu te nevoiesti pe cararea ingusta a mintuirii , adica nici macar nu vrei dintru inceput (ci vorba lui Eminescu : voiesti Iunion, panglici, trasuri, biblioteci , academii, etc, ca sa nu ramii prostovan) , atunci ce mai ai curaj sa vorbesti incercind sa surclasezi si sa pui in situatii delicate pe celalalt ?
Du-te frate si dezbraca-te de toate racilele, de toti ciulinii si toate ragaliile contemporaneitatii si abia apoi vino sa vorbesti de Hristos . Pe Hristos nu il vei gasi nici o data printre risete, bucurii lumesti , cintari , chiote sau tomuri de kilograme ! Pe Hristos nu ai sa il gasesti niciodata rational , cu judecata , ci numai cu inima .
Dar daca sti ca nu esti in stare de o viata precum o arata dreapta invatatura, nu te mai aseza la raspintii ca sa vorbesti de Hristos !
Sau daca nu sti de neputintele tale , ai 3 variante :
- intreaba pe cel mai mare dusman al tau ce parere are despre tine (implinind cuvintul Sf. Vasile cel Mare , care zice : prieten imi este cel care imi arata greselile mele !);
- intreaba duhovnicul pe ce drum te afli tu ... cu conditia sa fi in stare sa poti marturisi totul din tine , sa poti fi in stare de un asa nivel de constiinta care sa iti arate mare parte din apucaturile tale ;
- intreaba-l pe insusi Duhul Sfint , de cind nu te mai umbreste (desi tu esti convins ca ce odihna buna ai la umbra lui !)

Si dupa ce ai aflat , fa ceva pt tine ... sau ingimfa-te in continuare , caci zilele tale iti sunt in mina .
Iacata de ce spune psalmistul : ca tot omul este minciuna , caci nu mai este cum a fost cel zidit de insusi Dumnezeu , ci s-a impaunat el cu idolii lumii acesteia de care nu s-ar dezlipi nici in ruptul capului !
Si iarasi , iata de ce zice tot psalmistul ca : inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu , dar nu este vorba de acea frica pe care o gasesti pe la carnavale, concerte, circuri , etc, ci pe cea din viata in duh si adevar !

Si cite si cite lucruri frumoase nu s-ar putea concluziona intr-o recenzie dupa o asemenea postare ca a sorei initiatoare !
Astazi , de bine , de rau , tot se mai gasesc cei care vind smerenie si viata in duh si adevar , dar nu mai sunt cumparatori , deoarece nu le mai stiu valoarea ! Astazi , ortodoxul , cumpara idolii contemporaneitatii si se inchina lor !"

[cristiboss56]

"Teoretic, iertarea trebuie sa vina neconditionat. Iertam indiferent daca cel ce a gresit isi cere vreodata iertare sau nu. Multi isi cer iertare cu totul formal, facand un compromis cu propriul orgoliu, ori fiindca nu-i impartaseste preotul, ori fiindca individul cu pricina are o anumita autoritate si drept de decizie asupra activitatilor noastre zilnice, ori pur si simplu de ochii lumii, sa dea bine la public... Toate aceste variante sunt un dezastru in calea mantuirii noastre si nici nu stim de ce pe timp ce trece, lucrurile se complica si mai mult in jurul nostru. Oricat am incerca sa fim corecti si am fugi de pacat, fiecare dintre noi greseste zilnic. Cu ce "tupeu" putem sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne ierte, din moment ce noi ne impietrim inima pentru cel care a gresit voit sau nevoit?
Prin ce treci tu acum, am trecut cu ceva ani in urma. Erau doua persoane cu care eram in conflict, iar asta de ani multi, pe cand nici macar nu eram casatorit. Un inginer (casatorit si cu doi copii) s-a hazardat sa faca niste afaceri necurate, desi in principiu era un baiat foarte cumsecade. Fiind unul dintre apropiatii lui si cu posibilitatea de a "vedea" fiecare pas pe care-l facea, l-am sfatuit in nenumarate randuri sa se astampere fiindca va sfarsi prost, dar n-a ascultat. Cand a fost descoperit, a intervenit prin relatii la procuror, iar acesta foarte transant mi-a propus sa iau vina lui asupra mea, fiindca el e insurat, iar eu nu... Daca procurorul m-ar fi ajutat sau nu, in timpul procesului sa scap basma curata, asa cum sustinea, eu nu stiu ce sa spun, dar nu am suportat ideea de a deveni o astfel de victima, mai ales ca il avertizasem de multe ori, chiar si in prezenta a zeci de martori. Pentru refuzul meu categoric, acel inginer, care in mod normal imi fusese mai mult decat un amic apropiat, m-a urat ani multi si atunci cand ma mai intalneam cu el, intorcea capul in alta directie si nu-mi raspundea la salut.
O alta persoana de care mi s-a facut mila atunci cand mi-a cerut cu lacrimi in ochi ajutorul, a ajuns sa intre incaltat in sufletul meu, cautand sub orice forma sa-mi faca rau. Dumnezeu a oranduit sa-si taie craca de sub picioare, dar pentru asta tot pe mine ma facea vinovat. Si acesta la randul lui refuza sa-mi raspunda la salut, cand ne mai vedeam intamplator. Anii au trecut, iar eu am inceput incet-incet sa ma apropii de biserica. Cand m-am spovedit, am spus parintelui doar in trecere despre faptul ca sunt doua persoane carora eu nu cred ca le-am gresit, dar ei refuza sa-mi raspunda la salut, iar parintele mi-a dat dezlegare la Sf Impartasanie. In mod ciudat, in acea zi, la Sf. Liturghie, au venit exact in acea biserica cei doi, care nici nu se cunosteau unul cu celalalt si care in mod normal nu prea ii vedeai pe la biserica. Atunci mi s-a parut ca Sf Cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea acelei biserici, a mijlocit pentru mine intr-un fel minunat. Astfel incat, inainte sa spuna parintele: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!", am mers la fiecare dintre ei si mi-am cerut iertare pentru tot ce n-am facut bun pentru ei, iar ei, nu mai aveau in ochi nici cea mai mica umbra de ura sau rautate. De-atunci, ne salutam fara rezerve.
Daca in adancul inimii iti doresti sa fii un om corect si impacat cu toata lumea, Dumnezeu va orandui in felul lui unic. Tu doar sa ai incerdere si sa te smeresti."

[cristiboss56]

APUSENII se nasc in catolicism. Rasaritenii ajung la ortodoxie.E nevoie de o serie intreaga de experiente sufletesti pentru a capata acea stare de spirit care e ortodoxia. Constiinta, functionand pe toate planurile si cu toate ramificatiile, isi gaseste firesc echilibrul in ortodoxie. Nu trebuie sa precipitam "convertirea". Ea se va implini, asa cum infloresc pomii - cand sufletul se va fi imbogatit indeajuns, suferind indeajuns.
Ortodoxia e, pentru noi, Crestinismul autentic, care trebuie actualizat in proaspete si calde fapte sufletesti. Trebuie sa fim crestini - pentru a gasi un sens vietii, sens care sa intreaca simpla umanitate, si sa cuprinda din acel suc al metafizicii, care singur ne orienteaza. Crestinismul ne lumineaza o axa centrala in Univers si in noi insine. Acele constiinte care traiesc efectiv o viata sufleteasca nu pot indeparta altfel sentimentul tragic al existentei decat prin crestinism. In dreapta si in stanga nu e decat gol. Alunecam in gol, si sfarsim rosi de disperare, chinuiti de o proble*matica filosofica gresit pusa, sau oprindu-ne pe pozitii sceptice, sau evadand intr-un paganism senzual care nu poate darui nici incai uitarea.
Fireste, vorbesc aici despre acele putine constiinte de elita, care inteleg sa-si valorifice viata si sa o vietuiasca dupa un talc metafizic. Constiinte care sufereau tragica izolare in fata unui Destin orb - inainte de Hristos. Dar Hristos a coborat asupra omenirii mantuirea. Aparitia Lui inseamna pentru noi axa centrala, nucleul de viata, de elan, de dragoste, de creatie. Hristos dovedeste reali*tatea transcendentului si posibilitatea de a-l ajunge prin experienta religioasa. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridica deasupra fiziologiei si a institutiilor civile - nu mai sunt in primejdia disperarii. Cunoasterea lui Hristos - desi de esenta pur mistica, infaptuindu-se pe plan mistic - transfigureaza constiinta, o imbogateste cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaste (iubeste) pe Hristos - e un om cu maduva spinala intreaga. Cresti*nul intelege viata - fapt de o considerabila insemnatate, ce intrece cu mult comorile stiintei si ale filosofiei! Crestinismul stapaneste sensul vietii - care nu e un sens tragic. Sau, in orice caz, de un tragic omenesc.
Sa lamurim. Intelegeti tragicul insurmontabil al grecului - singur in fata unui destin irational, imoral, strain? Tragicul crestin e altul: neputinta de a ramane intotdeauna crestin, dualismul carne-duh, slabiciunea care il taraste - si e bine sa-l tarasca - in viata pagana, senzuala. Tragicul vietii crestine e fecund. Pentru ca pe acest dualism dureros carne-duh se intemeiaza cel mai mare bine al umanitatii: personalitatea. Eu cred ca numai un crestin poate avea o personalitate, care, pentru mine, inseamna: echili*brarea intr-o sinteza originala a celor doua tendinte potrivnice.

Viata crestina inseamna siguranta valorii sufletesti si a permanentei acestei valori. Asadar optimism, incredere, drum-drept, rodnicie.

Si cu toate acestea, astazi nu oricine poate ajunge ortodox. Sunt cauze multe care impiedica cunoasterea imediata si intima a faptului crestin. A trecut - intre noi si acele fericite prime secole dupa Iisus - istoria. Au trecut, deci, formatii spirituale care au barat drumul scurt catre ortodoxie. Daca voim sa ramanem sinceri pana la urma, trebuie sa marturisim: acei dintre ortodocsi care au dus o viata lipsita de nelinisti si experiente launtrice, nu sunt adevarati ortodocsi. Cred, poate; dar nu stiu ce sa creada si nu cunosc pretuirea credintei, cand sufletul se intoarce de pe pustiile invataturilor lumesti.
Asadar, noi, cei tineri - vom ajunge, nu ne intereseaza cand, crestini ortodocsi. Nu va lipsi nici unul, dintre acei care au gustat sensul metafizic al vietii. Acum - nu am ajuns. Dar stim ca vom ajunge. Nu ne e teama sa gresim, pasind alaturea de drum. Pentru ca stim ca exista un drum drept, care ne e menit.
De altfel, ceea ce e frumos in noi e faptul cautarii. Noi cautam - si suferim pentru aceasta - ceea ce altii se multumeau a primi de la preoti, nu intotdeauna de isprava, si uitau apoi intr-un fund de suflet. Noi voim un crestinism efectiv - adica rezultatul unei experiente, proaspat, greu de sensuri, cald de viata, stralucitor de daruri. Care sa ne prefaca, sa ne faca din oameni- oameni de ai lui Dumnezeu, adica suflete in trupuri, suflete ce cauta sa asi*mileze si sa raspandeasca valori Dumnezeiesti in lumea valorile bestiale sau, rareori, a valorilor omenesti.
Ortodoxia ne sileste sa renuntam la o parte din viata? Ortodoxia nu ne sileste nimic. Faptele pe care le facem sub inraurirea ei sunt fapte firesti, care nu ne mutileaza viata - pentru ca viziunea acestei vieti e schimbata. Un ortodox poate fi ascet sau pacatos. Ce insemnatate poate avea faptul acesta? Experienta religioasa, dragostea catre Hristos - ramane aceeasi.
Asadar, orice drum ar apuca, o constiinta contemporana ajunge la crestinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va implini tarziu, spre sfarsit de viata trista. Dar se va implini. Si el va fi luminarea de pe urma. Care, la unii, se va rosti: Cred intr-unul Dumnezeu. Iar la altii va transfigura viata, facand-o rodnica, adancind-o, largind-o si exaltand-o pana la proportii de vis. Iar la altii, luminarea va aduce hotararea renuntarii la viata. Renuntarea eroica, pe care toti trebuie s-o jinduim, si catre care nu se inalta decat personalitatile autentice si crunt incercate in lume.

12 noiembrie 1927
"Profetism Romanesc" Mircea Eliade

[cristiboss56]

Caci ortodoxia, in primul rand, aceasta insemneaza : transpunerea lumii in imparatia de har a sfinteniei, in bucuria si nadejdea invierii. Aceasta mai mult decat amestecul ei in valmasagul lumii, pe care, pe aceasta cale, ar urma sa o faca mai fericita, mai buna si mai pura, utilizand retete si procedee ale lumii. Menirea Bisericii este insa sa sfinteasca aceasta lume. Si aceasta nu o poate face decat prin propriile ei mijloace, care sunt mijloacele harului. Caile care duc la aceasta tinta sunt cele ale credintei, nadejdii si dragostei. Celelalte sunt ale lumii acesteia. Pe acestea le pot folosi cu deplin drept toti ceilalti care nu sunt ei insisi vase alese ale harului : oamenii de stat, inteleptii, laicii. Caile sfinteniei sunlt singurele cai ale Bisericii. din lumea aceasta si nici tintele ei nu sunt ale lumii acesteia. De aceea nici nu sunt in stil ortodox apelurile oare se tot fac la noi catre, slujitorii altarelor de: a pasi alaturi de factorii laici spre alte lucrari decat cele ale harului, ale sfinteniei. Cu fata spre Dumnezeu mai mult decat spre lume, aceasta Biserica are menirea de a aduce lumii, insului; societatii, statelor si natiunilor darul fara de egal al sfinteniei. Castigat acesta, din el decurg toate celelalte, caci nu poate fi nici nefericita, nici nedreapta, nici nemultumita lumea transfigurata prin darul sfinteniei. Stam astazi in fata uriasei inclestari a razboiului in care pare ca au naufragiat toate idealurile, in care se ciocnesc toate ideologiile, in care s-au dezlantuit toate urile si in care s-au angajat toate neamurile. Cand insa aceasta, zbatere a pamantului va trece si dreptatea cea voita de Dumnezeu se va face, ea se va face desigur in spiritul, dar poate si sub egida acestei Biserici ortodoxe, care, ea insasi, in mare suferinta din cauza trufiei si nebuniei oamenilor, va putea da lumii, purificate prin suferinta, sensul nou al unei vieti transfigurata prin durere, iubire si credinta.



Prof. Ioan Gh. Savin

[cristiboss56]

Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă și morală, dintre contemplație și practică. Sinoadele Ecumenice, acele adunări binecuvântate ale lumii celei de sus, a Bisericii lui Hristos, au formulat-o oficial. Atunci, părinții purtători de Dumnezeu, “adunați într-un suflet și umbriți de duhul cel dumnezeiesc și-au așezat fundamentul, temelia vieții duhovnicești care este cultura duhovnicească adevărată. Martirii au pecetluit ortodoxia tuturor vremurilor prin sângele lor, oștirea întreagă a milioane de eroi și mărturisitori, bărbați, femei și copii. Din Amfiteatrul Romei până la lagărele din Rusia, ei au arătat că creștinismul nu este o simplă teorie, ci adevăr și viață, eroismul cel mai frumos, biruința împotriva forței năvalnice și a puterii materialiste, orânduirea și împărăția duhului. După aceea, a venit să laude Ortodoxia, cultul cu frumusețea lui specifică și cu imnografia inspirată care leagă naturalul de supranatural, cele lumești de cele cerești, individualitatea cu universalitatea, familiaritatea și respectul adânc cu taina și inteligibilul.
În Biserică, la fiecare Liturghie, într-o atmosferă de înălțare și sfințenie se săvârșeșete Jertfa lui Dumnezeu-Omul, la care participă toți credincioșii. De asemenea, acolo se laudă faptele și împlinirile aleșilor credinței, având în frunte pe Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Tot în Biserică se slăvește dogma, nu numai ca adevăr de credință, ci și ca răspuns la chemarea omului. Dar și idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de sensul ortodoxiei. Conform învățaților, monahismul ortodox a fost o armată duhovnicească, care s-a luptat pentru dobândirea libertății duhovnicești și pentru desăvârșirea omului. “Instruirea sufletului întru înnoirea minții” este inima duhului monastic, scopul și reușita monahismului. Luptele duhovnicești ale asceților sunt noile lupte olimpice ale duhului, ce-l călăuzesc pe om la filozofia vieții prin excelență, la Dumnezeire. Mersul pustniciei este calea spre izbăvire și drumul de întoarcere către Dumnezeu. Ortodoxia a dat sensul sfințeniei nu numai asceților, ci și întregii lumi creștine. În acest mod, moravurile societății s-au schimbat și o vedem, în special, din concepția socială.
Învățătura de bază a ortodoxiei este iubirea de oameni, în sensul cel mai adânc, nu doar ca milostenie, ci, în general, ca iubire față de om. Protecția socială nu este descoperirea ultimelor veacuri, ci, după învierea Mântuitorului, acolo s-au făcut primele colecte, așa cum ne prezintă Faptele Apostolilor, la care au contribuit primii șapte diaconi. Înflăcăratul Pavel, apostolul neamurilor, a fost în același timp primul asistent social. Împreună cu predica Evangheliei, concretiza colecta iubirii. Asistenți sociali erau și urmașii aportolilor, episcopii. Și nu exista siluire mai mare a adevărului decât să pretindă cineva că părinții Bisericii s-au ocupat doar cu dogmele și cu nimic altceva. În timpul în care aveau loc sinoadele, concomitent se construia Vasiliada de către Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea. În Constantinopol existau centru de aprovizionare pentru șapte mii de săraci, iar în Alexandria luau ființă primele maternități. Nu numai episcopii, dar și împărații și călugării se nevoiau cu lucrarea iubirii, căci pentru toți aceștia Ortodoxia era în același timp ortopraxie (lucrare dreaptă).
O altă învățătura a Ortodoxiei a fost dintotdeauna eroismul, pe care l-am văzut la martiri, și nu s-a oprit doar la jertfa sângelui. Fiii credinței au arătat permanent curaj și putere morală înainte oricărei fel de prigoane, fie că provenea de la Iulian Apostatul, fie de la arieni și monifiziți, fie de la iconomahi și călugării latini. Panoplia aceasta a eroilor ortodoxiei nu-i cuprinde doar pe Sfântul Antonie, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, ci și pe Sfântul Teodor Studitul, starețul mănăstirii Studion, cu toți călugării, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe marele erou Sfântul Marcu Eugenicul și o mulțime nenumărată de mărturisitori și apărători ai credinței noastre. Caracteristica Ortodoxiei a fost dintotdeauna și misionarismul la barbari, legat de spiritul civilizator. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a făcut să strălucească lumina Evangheliei și a literelor prin iubire și civilizație. Această trăsătură educațională și sofiologică ne-o arată astăzi, în mod special, Sfinții Trei Ierarhi, cei care au luminat întreaga zidire cu privirile lor vii ale învățăturii ortodoxe despre Dumnezeu și om. Ei sunt cele trei stele ale fundamentului Bisericii.
Orotdoxia a mers întotdeauna pe calea cea împărătească a Evangheliei, a păstrat duhul autentic al creștinismului înaintea misticismului întunecat al ereziilor apusene, al cezaro-papismului, al aversiunii latinilor și al raționalismului protestant subversist. Permanent, ea a ținut măsura și armonia, n-a greșit, pentru că Sfinții Părinți erau mișcați și îndrumați duhovnicește de Duhul Sfânt.
Ortodoxia nu l-a disprețuit pe om, nici înțelepciunea, nici firea, nici arta. Pe toate le-a sfințit și a făcut din ele cultură creștină. Conform troparului Sfinților Ierarhi, în ea “firea făpturilor s-a mărit, obiceiurile oamenilor s-au împodobit”.
Ortodoxia este mersul omului deplin către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Aseasta îl călauzește pe om la desăvârșirea lui deplină în Hristos și pentru Hristos. Ortodoxia nu mai este numai teologie prin excelență, ci în același timp și psihologie adevărată, umanism authentic și social, un diamant cu multe fețe care le prezintă pe toate drept noi reflecții ale adevărului. Deci s-o cunoaștem nu doar teoretic, ci s-o simțim și s-o trăim în toată adâncimea ei. Și numai așa vom putea s-o răspândim și s-o valorificăm, pentru că ortodoxia nu este doar muzeu și trecut, ci viață, creație și strălucire, ideea cea mare a neamului nostru, nădejdea de aur a mântuirii noastre, lauda noastră în Hristos. S-o propăvăduim cu eroism și vitejie, ca niște fii adevărați ai marilor ei eroi.

Ortodoxie minunată, mireasă însângerată a lui Hristos, niciodată nu ne vom lepăda de tine noi, nevrednicii, și dacă o vor cere situația și timpurile, învrednicește-ne să vârsăm pentru tine și ultima picătură de sânge. Amin.

Sursa textului postat :
Omilia a XXXII-a, la Sfinții Trei Ierarhi Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul , “Meșteșugul mântuirii” Editura Egumenița