intrebare

[Kronos]

În prealabil postat de ioan cezar

Nimic nu garanteaza ipoteza biologista, aflata intr-unstadiu inca incipient, ca tulburarile psihice sunt un fel de efect al unei disfunctii biochimice cerebrale.
Desi o lezare anatomica (de pilda o ablatie) sau o dereglare functionala a activitatii creierului sunt urmate, cel putin o vreme, de tulburari semnificative ale vietii psihice: aceasta nu constituie un motiv suficient de tare pentru a admite ca boala psihica decrge, ca sa zic asa, din imbolnavirea creierului.

Tocmai la asta mă gândeam când spuneam că mulți percep creierul ca un organ mistic. De fapt, la baza oricărei afecțiuni psihice, stă întotdeauna o dereglare fiziologică. Foarte rar se întâmplă ca ea să fie endogenă. E adevărat că de cele mai multe ori e provocată de factorii din mediul în care individul trăiește. Însă fie că modificarea organică este cauza primară sau este un efect al unei alte cauze, ea întotdeauna va fi cauza primară a manifestării simptomelor afecțiunii.

In teorie, aflam de pilda ca depresia este numita si "sindromul de neajutorare dobandita". Dobandita cum? Prin invatare! Oamenii invata pur si simplu sa gandeasca, simta, voiasca, sa actioneze, sa reactioneze intr-un mod pe care il etichetam noi cu termenul de depresie.
Cum e aici cu rolul creierului? E limpede ca el nu genereaza depresia, ci gazduieste, facind posibila, reprezentatia ei teatrala.

Sindromul de neajutorare dobândită apare ca urmare a epuizării neuronilor noradrenergici. Substanțele care previn acest lucru, previn și căderea în această stare. Deci creierul e cel care generează depresia ca răspuns inadecvat la stimuli.

Abuzul de psihotrope - neuroleptice, sedative, hipnotice si alte bazaconii, au adus deja date alarmante in literatura medicala din intreaga lume. Am dori bucurosi sa scapam de psihotrope insa, deocamdata, ne lasam purtati de obisnuinta abordarii biochimice si visam mai departe la medicamente tot mai performante.

Abuzul de psihotrope n-are nicio relevanță pentru discuție. Așa cum unul alege să-și bage heroină în vene, așa și altul alege să se îndoape cu anxiolitice. Abordarea biochimică e necesară, dar sunt de acord că nu suficientă, întrucât chiar există o problemă și pe latura aceasta, iar medicamente mai performante vor apărea.

Nu am de gând să pornesc o polemică „psihologie vs. psihiatrie” pentru că cele mai bune rezultate au fost obținute când pacientul a apelat la amândouă în același timp. Motivul pentru care m-am implictat în discuție nu a fost să fac apologetica medicamentului sau să denigrez rostul psihoterapiei, ci de a atrage atenția celor care judecă sinucigașii și declară cu o ignoranță zdrobitoare că „ajung în iad. Nu și-au pus nădejdea în Domnu'. Ajung în iad”.

Creierul într-adevăr învață depresia, învață disperarea, dar o dată ce le-a învățat cu greu mai poate ieși de unul singur din ele și nu sunt chiar multe cazurile. Pentru că această stare a devenit noua realitate a bolnavului în care nu mai are energia psihică necesară de-a se lupta singur. Mai mult, în lipsa tratamentului care să repare modificările biochimice terapia poate eșua și am să vă rezum un studiu chiar referitor la „neajutorarea dobândită”: injectarea oxidopaminei în creierul șoarecilor epuizează complet neuronii noradrenergici de norepinefrină provocând simptome tipice sindromului deficitului de atenție în care creierul nu poate filtra stimulii veniți din exterior. În imposibilitatea ierarhizării acestora șoarecele nu mai poate acorda prioritate celor ce impun urgență în fața celor ce nu semnalează niciun pericol. Într-un experiment, atât șoarecii din grupul de control, cât și cei din grupul de test au fost supuși unor șocuri și unei surse de lumină. Șoarecii normali au găsit calea de ieșire. Și șoarecii injectați au învățat calea de ieșire în lipsa un stimul luminos (întrucât șocurile nu provocau epuizarea neuronilor pentru că dacă ar fi făcut-o, le-ar fi fost imposibil). Însă atunci când s-a introdus și stimulul luminos în experiment, șoarecii lezați au eșuat să găsească calea de ieșire chiar și după 120 de încercări.

Degeaba aruncă unii vina în cârca bolnavului (că nu a făcut nimic, că nu a vrut el să iasă din starea de depresie, că nu a crezut etc.). Omului respectiv îi e imposibil să-și găsească motivația și buna dispoziție chiar dacă e conștient de faptul că asta trebuie, pentru că atâta timp cât neurotransmisia din anumite zone ale creierului e afectată sau chiar absentă e ca și cum nu ai avea porțiunea respectivă. Nu poți să-i ceri unui om cu un sistem limbic defect să simtă așa cum nu poți să-i ceri pancreasului să producă insulină și chiar să înceapă să o sintetizeze. E irelevant dacă modificările organice sunt provocate de o moștenire genetică proastă sau sunt dobândite ca urmare a diverși factori. Cert e că ele apar în orice tulburare psihică indiferent de natura și cauza ei și există atâtea studii care să demonstreze că alterările biochimice provoacă modificări fie în cogniție, fie în memorie, fie în învățare etc. Ori ce pretenție ai mai putea avea de la un om cu judecata afectată? Cei din jurul lui sunt cei care ar trebui să observe și să-l apuce de mână să-l țină cu toată puterea pentru a nu se scufunda mai mult, în loc să-l acuze sau să-l repudieze. Ei trebuie să-l ducă la un psihiatru care să-i dea un tratament și psihiatrul (în cazul tulburărilor precum tulburarea obsesiv-compulsivă, depresie, anxietate) să-l îndrume și către un psihoterapeut. Însă nu-i mai poți cere credință când el e incapabil de credință.