GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[glykys]

În prealabil postat de ioan cezar

"Auzind de ochii sufletului, care cunosc prin experienta comorile ceresti, sa nu crezi ca e vorba de cugetare.
Desi aceasta cugeta prin sine atat la cele sensibile, cat si la cele tainice. Insa,
precum o cetate pe care n-ai vazut-o inca, de cugeti la ea nu inseamna ca ai si experiat-o,
tot asa e si cu Dumnezeu si cu cele dumnezeiesti: nu cugetindu-L si stiindu-L teologic, Il experiezi.
Sau precum aurul, daca nu-l posezi sensibil, nu-l ai in maini si nu-l vezi - chiar daca ai avea in cugetare de zeci de mii de ori notiunea lui,
de fapt tot nu-l ai, nu-l vezi si nu-l posezi
asa si cu comorile divine: de le-ai cugeta de zeci de mii de ori, daca nu le experiezi si nu le vezi cu ochii mintali si mai presus de cugetare,
nu vezi, nu ai si nu posezi cu adevarat nimic din cele dumnezeiesti."

(Afirmatia aceasta cred ca se refera inclusiv la citirea si talcuirea Scripturii. Una rece si formala, bazata pe jocuri intelectuale si fantezii alimentate nevrotic de emotii provenite din frustrari si alte resorturi psihologice, alta de cu totul alta natura si obarsie, despre care Sfantul Maxim spunea ca se obtine cu mult post si rugaciune... Intrucat simtul duhovnicesc doar asa intra in functiune. Este un simt aparte, prin care omul percepe acea putere de cunoastere experientiala a dumnezeirii, singura putere apta sa primeasca Duhul si lumina harului.
Si imi amintesc ca precizam undeva, nu mai retin unde, aici pe forum, o distinctie intre cunoasterea de tip "mathon" si cunoasterea numita "pathon", aceasta din urma fiind cunoasterea la care ne cheama Sfintii Parinti, experierea vie a Dumnezeirii; prima este cea in care ne luam cu totii la tranta, vorbind teologie despre Dumnezeu... despre....mereu despre.... din cap, din pareri, din prejudecati si entuziasme facile... Pe scurt, din religiozitatea noastra spalacita si din vietuirea noastra de caldicei, iar nu din roadele de foc ale credintei si ale Duhului.)

:)
Nu stiu cine ce zicea despre to mathos si to pathos, dar in tragedia Agamemon a lui Eschil are corul o replica foarte frumoasa: To pathei mathos - " A suferi spre a-ntelege" ca fiind legea divina suprema. Cunoasterea adevarata nu vine pe calea rationala, intelectuala, marile adevaruri se invata inevitabil prin suferinta:

„A_suferi spre a-nţelege".
Chiar şi-n adîncul somnului,
cînd în faţa inimii musteşte chinul amintitor de-atîtea nevoinţe,
îi năpădeşte fără voia lor înţelepciunea.
Şi acesta-i harul cu sila revărsat de zeii aşezaţi la cîrma sfîntă". (Eschil, Agamemnon). - http://www.scribd.com/doc/24825912/Eschil-Agamemnon

Si sa ne intelegem, nimeni nu patimeste degeaba in tragedii, toti cate au o hybris, rezultata mai ales din proasta asezare a fiintei umane in raport cu divinitatea sau ispasesc pacatele antecesorilor scelerati, la care se adauga si greselile lor personale...

FILOCALIA

Articol dedicat lui Iustin10 si frumoasei sale dorinte sincere,de dreptcredincios,ca toti cei ce isi doresc sa inteleaga frumusetea gandirii filocalice,adica treptele desavarsirii ortodoxe, si sa o traiasca sa aiba la dispozitie notiuni introductive cat mai pe intelesul lor

Frate, credinta în Dumnezeu cere ca daca cineva se preda pe sine lui Dumnezeu sa nu se mai aiba pe sine în stapânirea sa, ci sa se supuna Lui pâna la ultima suflare. Deci orice vine peste el, sa primeasca cu multumire de la Dumnezeu si aceasta înseamna “a multumi în toate”(Filocalia)

,,Cuvantul "filocalie" inseamna "iubire de frumusete", a unei frumuseti care este totodata si bunatate, si sfintenie, adica o frumusete care nu implica doar o dimesiune estetica, ci una spirituala si morala, si care isi afla expresia deplina in Dumnezeu.Efortul omului spre asemanarea cu Dumnezeu este inteles ca o aspiratie a omului spre frumusetea nobletei de sus, cum spune Sfantul Grigore de Nazianz. De altfel, Sfintii Vasile cel Mare si Grigore de Nazianz au fost primii care au folosit acest termen pentru o antologie din scrierile lui Origen.Cu vremea termenul s-a extins la lucrari cu continut asemanator, devenind o mare colectie de scrieri ascetice si mistice rasaritene, alcatuite de Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti intre veacul IV si XVI.

Colectia a fost intocmita si tiparita la Venetia in 1872 de cunoscutul scriitor bisericesc din veacul al XVIII-lea, Nicodim Aghioritul, care si-a petrecut viata ca monah in muntele Athos, precum il arata si numele, murind in 1809.In versiune romaneasca, "Filocalia" cuprinde 12 volume, date la iveala si traduse de Pr. Prof. Dumitru Staniloae, textul fiind insotit la subsol de ample comentarii teologice ale traducatorului.

Una din constantele majore ale culturii europene rezida in separatia dualista adica dintre suflet si trup, dintre spirit si materie. Cu toate ca si spiritualitatea filocalica s-a confruntat cu acest dualism, care isi are originea in filosofia antica, a reusit totusi sa-l depaseasca fiindca a ramas credincioasa Revelatiei supranaturale, adica Sfintei Scripturi, si nu revelatiei naturale, adica filosofiei.De aceea, in loc sa dea nastere unei conceptii spiritualiste a mantuirii, intemeiata pe dominarea si reprimarea violenta a trupului,pentru ca sufletul eliberat de legaturile subconstiente ale trupului sa poata contempla in mod intelectualist pe Dumnezeu, filocalia propune ca scop al vietii crestine transfigurarea omului intreg, constient si subconstient, suflet si trup, in Biserica, prin lumina necreata a Duhului Sfant, in Hristos.

Lupta filocalica nu se duce impotriva trupului ca atare, fiindca este opera lui Dumnezeu, ci impotriva patimilor. Prin puterea Duhului lui Hristos, care patrunde in adancul subconstientului uman, ca foc purificator, fiecare crestin este chemat sa converteasca patimile, ca miscari irationale ce duc la dezintegrarea omului, in virtuti rationale, care duc la transfigurarea omului si comuniunea lui cu Dumnezeu.Filocalia este o analiza duhovniceasca a etapelor prin care crestinul converteste patimile in virtuti, prin puterea energiilor necreate ale Duhului lui Hristos.Spiritualitatea filocalica a avut in vedere nu numai constientul uman, ci si subconstientul, fiind expresia unei autentici psihanalize crestine, care tinde spre transfigurarea omului si a creatiei in Duhul lui Hristos. Sa insistam putin asupra acestui lucru.

In viziunea filocalica, omul constituie prin sufletul si trupul sau inelul de legatura intre lume si Dumnezeu. Menirea lui a fost aceea de a se inalta cu lumea spre Dumnezeu, ca sa participe astfel la eternitatea Creatorului, sa nu moara.Dar, in loc sa dea curs acestei vocatii, sa nazuiasca spre frumusetea cea de sus, netrecatoare, s-a aplecat catre frumusetea trecatoare a lumii de aici, cunoscand stricaciunea si moartea. In felul aeesta s-a produs un transfer al calitatii de placere de pe planul spiritual pe cel bilogic. Omul si-a mutat placerea prin mijlocirea simturilor spre cele sensibile.Caracterul pervertit al caderii se arata in faptul ca simturile nu lucreaza singure, ci mintea sau cugetarea se pune in slujba lor, nascocind moduri de placere din contactul lor cu suprafata materiala a lucrurilor.In starea de curatie, mintea e prezenta in simtire, dar si deasupra ei, conducand simtirea din interior. Acum e coborata cu totul in simtire, este chiar sub ea, fiindca e condusa de aceasta, in mod irational. Omul e mai jos decat animalul, pe care l-a intrecut in irationalitate, mutand ratiunea cea dupa fire in ceea ce e contrar firii, contribuind la subminarea fiintei proprii.

Dupa ce omul a devenit sclavul simturilor si materialitatii lumii, pierzandu-si libertatea interioara, Logosul divin a intreprins sa-l scape, coborandu-Se, prin intruparea Sa, pe campul de lupta in care omul zacea invins.Prin intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Sa cu trupul la cer, Hristos a transfigurat la maxim natura Lui umana, facand-o sa devina, prin Duhul, izvor de eliberare si transfigurare a omului in Biserica. El a procurat prin firea Lui intarita, imunizata impotriva patimilor, un aluat care a ramas in solidaritate cu toata framantatura firii omenesti.Fiecare om, daca sta prin credinta in legatura cu Hristos, poate castiga aceasta tarie, aceasta imunitate. Aceasta e cu putinta mai ales prin faptul ca Hristos insusi se coboara in el, ajutandu-l la lupta de intarire a firii, spre eliberarea de patimi, adica spre restabilirea ratiunii si mintii ca organe de unire cu Dumnezeu.Intreg efortul duhovnicesc al filocaliei este un efort ascetic menit sa "retraga mintea din simtire".

Etape de capetenie raman insa trei.

Prima dintre ele este aceea a curatirii de patimi si dobandirea virtutilor. Ea se realizeaza "prin duh" sau "in duh", adica prin puterea Duhului Sfant care patrunde in adancul spiritual al omului, in subconstient si constient, intarind ratiunea si curatind lucrarea simturilor.Aceasta faza nu suprima simtirea, dar o face sa devina lucrare de cunoastere, libera de placere sau durere. Prin virtute, omul e ridicat din starea contrara firii, in cea dupa fire. Viata conforma cu firea nu e o viata din puterile exclusive ale naturii umane, ci o viata care izvoraste din taria primita de la Hristos in Duh.In faza aceasta, de viata conform ratiunii firii, un rol considerabil revine ratiunii ce calauzeste simtirea ca un factor de judecata obiectiva, o ratiune insufletita de trezvie.

De pe treapta aceasta, care e o prima ridicare a omului din temnita simtirii oarbe spre Logosul dumnezeiesc prin ratiune, omul se inalta pe treapta a doua, care este vederea ratiunilor divine in lume.Acum, Ratiunea divina nu mai lucreaza ascunsa sub virtuti, ci se arata prin straveziul naturii si al Scripturii. Legatura omului cu Logosul divin devine mai vadita si deci si mai puternica. Cunoasterea acesteia, inteleasa ca o contemplatie naturala, nu e atat o cunoastere prin rationament deductiv, ci o ridicare a omului prin har de la ratiunea discursiva, la cunoasterea intuitiva a mintii.

In sfarsit, in ultima faza, omul e ridicat deasupra sa insusi, umplandu-se exclusiv de lucrarea dumnezeiasca necreata, devenind adica Dumnezeu dupa har. Prin asceza, omul s-a curatit de tot ce este rau in miscarile lui trupesti si cugetatoare, s-a golit de continutul reprezentarilor create ale mintii, ca sa se poata umple numai de Dumnezeu.Din Hristos, ca om indumnezeit, se revarsa in omul care a crescut in El prin credinta, virtute si contemplatie, continutul transfigurator el energiilor necreate, care il inalta pe om la comuniunea cu Dumnezeu in Treime.

Psihanaliza cauta si ea sa scoata omul din inchisoarea egoista si individualista care il izoleaza de semeni, cautand sa stabileasca punti de comunicare intre el si medicul curant; dar ramane neputincioasa in fata patimilor.Filocalia este si ea o "psihanaliza": una care pune in evidenta inlantuirea progresiva a patimilor ce transforma omul in sclavul acestei lumi, dar si analiza virtutilor care se inlantuiesc unele dupa altele pentru a inalta omul spre frumusetea cea de sus.Calea care duce la aparitia patimilor implica mai intai momeala, adica gandul necurat adus in minte de vrajmas, apoi insotirea, care duce la primirea gandului strecurat de vrajmas, iar patima este rezultatul lucrarii gandului rau in fiinta omului.Lupta impotriva patimilor se realizeaza prin respingerea gandului rau din minte si prin rugaciune, fiindca fara Hristos nu se pot birui patimile.

Filocalia considera ca adevarata cauza a patimilor nu rezida doar in subconstientul uman ca rezultat al refularii, ci este rezultatul influentei pe care fortele personale ale intunericului o exercita asupra omului, dupa cum defularea sau transfigurarea se realizeaza nu numai prin puteri naturale, ci, inainte de toate, cu puterea luminii necreate care vine din Hristos.Procesul eliberarii credinciosului din robia patimilor dobandeste astfel amploarea unui adevarat razboi nevazut, in centrul caruia se afla Logosul intrupat, Iisus Hristos, care confera credinciosului posibilitatea, prin lucrarea Duhului Sfant, sa converteasca patimile in virtuti, pentru ca omul sa progreseze spre asemanarea cu Dumnezeu.

Filocalia nazuieste spre transfigurarea patimilor in virtuti prin puterea Sfantului Duh, prin har, credinta si fapte bune, pentru ca omul sa intre in comuniunea de iubire a Sfintei Treimi.Interpretata in acest sens,Filocalia este calea pe care trebuie sa o parcurga fiecare credincios, prin trezvie sau introspectie, pentru regasirea Paradisului pierdut(autor Dumitru Popescu,preluare de pe crestinortodox.ro)

,,Tot avva Antonie, cu mintea aţintită la genunea judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: Doamne, cum de mor unii tineri, şi alţii la adânci bătrâneţi? De ce sunt săraci unii, iar alţii se îmbogăţesc? De ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii sunt săraci?Şi iată că o voce i-a zis: Antonie, ai grijă de tine. Căci acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi ţie nu ţi se cade să le ştii."(Patericul egiptean)

PATERICUL este una dintre cartile de seama ale Bisericii Ortodoxe, dupa Sfanta Scriptura, alaturi de Filocalie, de scrierile si de Vietile Sfintilor. "Patericul" este numit astfel dupa cuvantul grecesc "patir", care inseamna "tata", in sensul de "parinte duhovnicesc". Dupa cum ii spune si numele, aceasta carte aduna in ea un buchet frumos mirositor de fapte bune si de vieti curate ale cuviosilor barbati ai lui Dumnezeu.În limba greacă, cuvântul “călugăr” este format din cuvântul “gheron”, care se traduce prin “bătrân”, și cuvântul “calos”, care înseamnă “bun” sau “frumos”. “Calos-gheron” ar însemna “bătrân bun”, dacă e să dăm un înțeles aparte cuvântului călugăr.Ceea ce numim astazi "Pateric" este de multa vreme un gen de literatura duhovniceasca foarte raspandit in Biserica Ortodoxa. Desi exista mai multe "paterice", fiecare manastire si biserica locala putand scrie un "pateric" propriu, ele sunt foarte asemanatoare intre ele, fiecare cuprinzand scurte istorisiri si cuvinte de folos duhovnicesc.

Faptele sfinte mentionate in cuprinsul acestei carti binecuvantate sunt scrise pe scurt, sub forma de "apoftegme" (fraze scurte, proverbe, sentinte). Primele culegeri de asemenea apoftegme au aparut in pustiul Egiptului, in cadrul secolului al IV-lea, cand monahismul a inceput a inflori prin toate ungherele pustiului. Manuscrisele numite "paterice" au aparut din grija parintilor de a nu se pierde sau schimba pildele de vietuire si faptele sfinte ale inaintasilor lor, care pana atunci circulau pe cale orala, de la batran, la ucenic.

Prima adunare de apoftegme cunoscuta este "Patericul egiptean", considerat pana astazi drept "patericul prin excelenta", model al tuturor celor care au urmat lui. Alaturi de acesta, precum si mult dupa acesta, au aparut si alte paterice."Patericul" ne pune deci inainte o colectie de invataturi si de experiente duhovnicesti culese din vietile parintilor cu traire sfanta. Pornind de la unitatea fiintiala a barbatului si a femeii, precum si de la judecata nepartinitoare a lui Dumnezeu, Sfantul Vasile cel Mare afirma insa egalitatea dintre faptele cele bune ale barbatului si cele ale femeii, zicand: "Una este fapta buna a barbatului si a femeii, deoarece alcatuirea lor este de aceeasi vrednicie, precum si rasplata asemenea pentru amandoi."

Deci este gresit a intelege ca "Patericul" este de folos numai calugarilor si barbatilor crestini, iar nu si femeilor. Faptele cele bune nu se impart in fapte barbatesti si fapte femeiesti, precum nici intelepciunea nu se imparte in doua, deoarece deosebirea sta numai in trupuri, iar nu si in suflete. Pentru aceasta, trebuie sa intelegem ca scrierile Sfintilor Parinti nu se adreseaza numai barbatilor sau numai femeilor, ci si unora si altora, fiecaruia dupa trebuinta sa.

Rezumand viata practica infatisata in apoftegmele din Pateric, parintele Teofil Paraian, afirma: "In Pateric se spune ca este necesar ca rugaciunea sa fie unita cu faptele, adica lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu sa le urmarim si cu fapta. Sa nu traim o viata de nepasare si apoi sa cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care, intr-un fel, am putea sa ni le castigam si noi insine. Invatam din Pateric un lucru foarte important: sa ne ferim noi insine de pricinile relelor si apoi sa cerem ajutor de la Dumnezeu, pentru ce nu putem face noi."

"Cand vrem sa ne imbunatatim viata si sa ne luminam mintea, trebuie sa scapam de pricinile care duc la patimi. O metoda infatisata in Pateric, in legatura cu despatimirea, este ocolirea pricinilor care duc la patimi, la rautati. Cand cunoastem pricinile patimilor, trebuie sa le ocolim, iar daca nu le ocolim, inseamna ca ne bagam in noi insine pricinile patimilor si avem temeiurile in noi, in legatura cu patimile."Apoftegma: "Se spune ca la un parinte s-a dus cineva si i-a zis: "Parinte, pe mine ma lupta dracii!" Si cuviosul a zis: "Nu se poate, frate, pe tine sa te lupte dracii! Nu se poate, zice el mai departe, pentru ca dracii se lupta cu oameni mari, ca Moise si ca Ilie, iar pe noi ne lupta patimile noastre si acestia-s dracii nostri: patimile noastre."

Învățături pătrunse de limpezimea pe care doar singurătatea și aparenta lipsă a timpului o dau, fragmente de viață monahală, esențe lente ale fiecărei zi trăite în prezența lui Dumnezeu – tot atâtea argumente pentru care Patericele se adresează și acum cu forța uimitoare a celor care au văzut alte lumi.Actualitatea lor ține de inactualul prezent în fiecare vorbă adresată omului și lui Dumnezeu deopotrivă.(Teodor Danalache,preluare de pe crestinortodox si pateric.ro)

Lupta cu patimile si castigarea virtutilor in gandirea patristica

Partea I

,,Parintii pustiei Egiptului constituie o sursa inepuizabila de intelepciune si un reper vrednic de luat in seama de catre cei care vor sa se apropie de Dumnezeu si sa lucreze potrivit voii Sale sfinte. Fie ca este vorba de monahi sau de oameni obisnuiti din lume, fiecare se regaseste in trairile si luptele duhovnicesti ale parintilor pustiei si gaseste calea care duce la Dumnezeu, biruind patimile si poftele, urmand exemplul Parintilor sau calauziti de scierile lor. Pentru folosul duhovnicesc si din dorinta de a gasi raspuns nevoilor zilnice si de a cunoaste metodele si armele de lupta impotriva vrajmasului care ne impiedica sa ducem o viata placuta Ziditorului, vom extrage cateva din invataturile folositoare ale Cuviosului Isaia Pustnicul, ce se regasesc in volumul XII al Filocaliei romanesti.

Gandul la moarte ajuta pe oricine sa-si puna in randuiala viata si sa traiasca potrivit voii lui Dumnezeu. Stiind ca Dumnezeu hotaraste sfarsitul fiecaruia si ca dupa despartirea sufletului de trup urmeaza judecata dreapta si fiecare va primi dupa faptele sale, este absolut necesar ca sa avem in minte permanent inevitabilul sfarsit al vietii pentru a lucra neincetat la mantuirea noastra. Asa ii sfatuia si Ava Isaia pe monahi: „In fiecare zi sa aveti inaintea ochilor moartea si sa va ganditi cum veti iesi din trup si cum veti trece peste puterile intunericului care va vor intampina in vazduh, si cum veti raspunde lui Dumnezeu. Priviti neimpiedicat de mai inainte la infricosata zi a judecatii si a rasplatirii tuturor faptelor si gandurilor voastre.”

Pentru a putea lupta cu patimile si cu poftele este necesar sa cunoastem constitutia firii umane si starea ei dupa pacatul stramosesc. Cat timp era in legatura cu Dumnezeu, omul se afla in normalitatea lui, in starea lui fireasca, insa, cand s-a despartit prin neascultare de Dumnezeu, el a cazut in ceea ce este contrar firii.Ortodoxia Avei Isaia considera pe om in starea lui naturala cand e unit cu harul lui Dumnezeu sau cand traieste in armonie cu Dumnezeu. De aceea, pentru a nu trai contrar firii si a nu necinsti harul lui Dumnezeu, avem datoria de a elimina toate ispitele ce vin de la trup si a actiona dupa cum ne indeamna mintea, partea din om cea mai apropiata de dorirea lui Dumnezeu. „Deci, cel ce voieste sa revina la cele ale firii, sa taie toate voile lui cele dupa trup, pana statorniceste pe om in cele conforme firii. Dorirea cea dupa fire este dorirea mintii, iar ea nu este fara dorirea lui Dumnezeu."

Una din virtutile care strica toate uneltirile vrajmasului este smerita cugetare. Aceasta se manifesta in relatia cu ceilalti, cand trebuie sa fim pregatiti la orice cuvant auzit sau la orice lucru sa spunem iarta-ma!, si in judecarea propriilor noastre fapte, cand nu trebuie sa ne mandrim pentru o fapta buna si nici sa ne socotim singuri inaltimea spirituala la care ne aflam dupa faptele bune savarsite."

Ispita de a judeca pe altii poate fi inlaturata prin chemarea puterii lui Hristos prin rugaciune. Aceasta este numita „lumina a sufletului” pentru a ne deschide calea spre modelul suprem, Iisus Hristos si ne ajuta sa ne apropiem si sa beneficiem de puterea ce izvoraste din El. Trebuie evitata vorbirea de rau a aproapelui, deoarece acest fapt este considerat o ofensa adusa lui Dumnezeu, caci Dumnezeu pe toti ii iubeste si vrea sa-i castige prin iertare uniti in El. Pentru aceasta ne este de folos sfatul Cuviosului Isaia: „De te va sili vreun frate sa graiesti impotriva aproapelui tau, sa nu te lasi convins de el si sa pacatuiesti impotriva lui Dumnezeu.”( Cuvantul IV, 7) La respectarea acestui indemn ne ajuta gandul smerit ca si noi suntem supusi pacatului, sau ca multe din cele pe care le criticam ne apartin si noua.

Virtutea smeritei cugetari este principala calitate care ne tine departe de boala judecarii semenilor. Din ea izvorasc nazuinta dupa ajutorul lui Dumnezeu, nadejdea, blandetea, constiinta, parasirea voii proprii si silirea in toate cele bune. In afara de aceste foloase, Ava Isaia atrage atentia ca sufletul poate cadea usor in cealalta extrema daca dam dovada de o inima invartosata. De aici porneste mandria, sfada, gandul de a ne socoti mai presus de fratii nostri, dispretuirea constiintei si necugetarea mai inzai la noi cand ne supara vreun frate."(va urma)

Scurta nota:aceste sfaturi practice nu sunt o metoda magica,de practicat in timpul liber,intr-o pauza.Sunt un efort permanent si care,in multe situatii daca nu cumva in toate,va necesita sacrificii.Si mai mult decat atat practicarea acestor sfaruri se realizeaza in cadrul Bisericii Ortodoxe,intr-o indisolubila legatura cu Sfintele Taine.Prin urmare cine le citeste sa inteleaga ca aceste sfaturi vizeaza o imagine mult mai ampla ce nu poate fi aplicata in alt mod decat in trairea asa cum este ea propovaduita in cadrul Bisericii Ortodoxe,nu in afara ei si nu in alt mod.

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Scurta nota:aceste sfaturi practice nu sunt o metoda magica,de practicat in timpul liber,intr-o pauza.Sunt un efort permanent si care,in multe situatii daca nu cumva in toate,va necesita sacrificii.Si mai mult decat atat practicarea acestor sfaruri se realizeaza in cadrul Bisericii Ortodoxe,intr-o indisolubila legatura cu Sfintele Taine.Prin urmare cine le citeste sa inteleaga ca aceste sfaturi vizeaza o imagine mult mai ampla ce nu poate fi aplicata in alt mod decat in trairea asa cum este ea propovaduita in cadrul Bisericii Ortodoxe,nu in afara ei si nu in alt mod.

Absolut de acord cu ce spui tu. Ceea ce ai scris referitor la Filocalie, Pateric, despătimire... sunt demne de studiat.

Nu ştiu alţii cum sunt, însă mie mi se par cărţi care nu sunt întotdeauna uşor accesibile înţelegerii noastre. Eu le-am citit pe sărite, de fapt din Filocalii am doar 3 volume (1, 4 si 11). Am fost extrem de bucuroasă când am citit Filocalia 11 (Scrisori duhovniceşti ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan) - destul de recent - am mai scris despre asta pe forum... Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a fost foarte atractivă şi de folos, mi-a mers la sulfet. Am mai răsfoit şi alte volume, cu dorinţa sinceră de a le citi, însă am rămas la stadiul de citit pe sărite. Nu am, momentan, "deschiderea" necesară. Citirea lor trebuie, după opinia mea, să fie îmbinată cu aplicarea practică a învăţăturilor pe care le cuprind, iar asta este, de fapt, o lucrare pentru toată viaţa. Fără a fi leneşă, însă aşa văd eu lucrurile: nu ne putem schimba peste noapte, iar dacă o facem, prin harul lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne străduim să menţinem darurile primite.

Sa stiti ca eu nu am gasit nici in Sfanta Scriptura,nici in Filocalie,Pateric sau in orice alta scriere a Sfintilor Parinti,o afirmatie care s-ar traduce prin,,Mantuirea este usor de obtinut"sau ,,Mantuirea se obtine in orice conditii indiferent ce faci".Dimpotriva,calea este stramta si straduinta pana la final.Categoric ca omul nu se poate schimba peste noapte si categoic aveti dreptate,sfaturile trebuie aplicate ca sa nu ramina litera moarta. Bineinteles ca vrajmasul vrea exact contrariul si nu va ezista sa faca tot posibilul sa va impiedice,intrucat stie ca suntem slabi in straduinta si vointa.Sa nu fim!

Insa,doar o parere,cred ca daca ati lua legatura cu duhovnicul dvs si sub coordonarea dansului ati incepe sa studiati gradual,putin cate putin,eventual zilnic(ar fi cel mai bine,cat se poate,ispita este sa o facem rar sau deloc)poate pe teme,si cu rugaciune si vointa din partea dvs (adica dragoste pt Dumnezeu) eu cred ca lucrurile se vor schimba din bine in si mai bine.Veti avea si multe piedici pe drum dar in corabia Bisericii nici un credincios nu trece singur prin furtuna.Eu cred ca luminita bucuriei intelegerii si aplicarii invataturii patristice exista(ati remarcat si dvs cum lumina ei v-a ajuns la inima)si prin urmare sa nu lasati sa se piarda asta ci sa accentuati efortul,cu dreapta socotiinta,ca sa urcati spre plinatatea trairii in Hristos.Sa strangem cu folos si sa rascumparam vremea,dupa cum spunea Sfantul Apostolul Pavel:

,,Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi,Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului."(Efeseni 15,15-17).

Asa sa va ajute Dumnezeu mereu !+

Mulţumesc pentru sfaturi!

Şi o rugăminte: m-aş simţi mai bine să mi te adresezi cu "tu", aşa cum fac şi eu, în cele mai multe cazuri :-))

[quote=Pelerin spre Rasarit;458222]Veti avea si multe piedici pe drum dar in corabia Bisericii nici un credincios nu trece singur prin furtuna.QUOTE]

Un cuvant care imi merge la inima.
Intr-adevar, mai bine spus asa cred si eu, nimeni nu e singur in Arca, iar aceasta din multe ratiuni si in multe feluri se intampla. Si invers, singuratatea si roadele ei sunt tocmai in afara Corabiei. Crestinismul ofera o Arca a salvarii, imi pare definitiv inteles acest lucru. Iar aceasta arca este una care aduna laolalalta, ca si pe timpul lui Noe, toata faptura...
Eu cred ca orice crestin merge catre mantuire, calcind ba-n strachini ba-n Imparatie (lucru valabil pentru cei care nu au atins desavarsirea), intr-o comuniune permanenta, de care se foloseste sau nu, cu toata zidirea, in primul rand cu persoanele sfinte si sfintitoare (cuviosii, sfintii, ingerii, credinciosii din comuniunea euharistica, preotul).
Totul conlucreaza la mantuire, cand inima omului este evlavioasa, infranta si smerita.
Dumnezeu ne-a pus intotdeauna la indemana tot ce avem absoluta nevoie pentru a ajunge la El, pentru a-L cunoaste si a ne bucura de prezenta Lui in viata noastra, individuala si sociala. Singura problema mare mi s-a parut mereu ca este:
a) isi da omul seama de aceasta stare a lucrurilor?
b) vrea sa accepte ajutorul oferit?
c) stie sa accepte ajutorul si sa se foloseasca de el?
d) e dispus sa nu renunte nici o clipa la Marele Partener de viata?

Si am constatat, in primul rand la mine insumi apoi si la semenii mei, atat cat mi-a parut ca inteleg, ca: adeseori nu imi dau seama de starea in care ma aflu in raport cu vocatia mea de copil al lui Dumnezeu (cel putin cata vreme sunt ortodox, botezat), nu imi dau seama in ce ratacire umblu decat mai tarziu ori cu mult mai tarziu dupa ocazia ratata, neglijez sau desconsider resursele puse in mine si in jurul meu de Parintele nostru, imi amintesc ca despre un lucru oarecare din ordinea firii de Cel ce ar fi drept (iar nu stramb, asa cum traiesc adeseori) sa fie permanent in sufletul meu...
Aceasta este trairea in starea de pacatosenie, trairea de caldicel si multe altele... Toate semne limpezi ale bolii spirituale, agravata uneori pana la convulsii, spasme...

Pomenisem candva de sindromul Stockholm. Aceasta expresie din vocabularul psihologilor se refera la tendinta unui om (familie, grup, poate chiar masse intregi) de a face aliante si ziduri de aparare cu agresorul, mentinindu-se prin propriile forte in starea de ostatic, indragindu-si persecutorul (macar ca acesta, in perfidia lui, ii mai da cateodata o coaja de paine, o cana cu apa si voie la toaleta) si luptind cu toate fortele impotriva salvatorului pe care, din nenorocire il percepe, inversat, ca dusman.
Este o situatie des intalnita in practica psihologica a relatiilor cu ostaticii si cu agresorii.

Ostaticul, in urma modificarii perceptiei asupra lui insusi si asupra lumii, priveste deformat, rasturnat, inversat situatia de viata. Are loc o rasucire, o rasturnare, o sarire din articulatii, o smintire, o scranteala a pozitiilor sanatoase de simtire, gandire, voire. Aceasta pe fondul terorii, a activarii puternice a instinctului de conservare. O modalitate adaptativa in fond, insa cu efecte minimale, disperate, pe termen foarte scurt si desigur o strategie adaptativa cu sanse cvasinule de reusita pe termen lung.
In astfel de clipe ostaticul e, practic, la mila agresorului si cred ca singurele forte ative in sprijinul sau sunt abilitatea, diplomatia, puterea de toate chipurile a salvatorului (pentru a aminti doar fortele "terestre"). Caci ostaticul nu colaboreaza, dimpotriva, se opune propriei eliberari...

Ei bine, in situatia aceasta de actor al sindromului Stockholm m-am surprins in numeroase situatii de viata: luptind sub steag strain, cu vitejie mare; autosabotindu-ma neincetat, in maniere uluitoare (pentru ceasurile de reflectie ulterioara); considerind pe dusman prieten iar pe prieten dusman (si-mi amintesc acum de semnatura lui MariS_)...

Astazi, cand omul care traieste in lume este prins in puzderie de mesaje si presiuni naucitoare, abramburite, felurite si pestrite, cand prea rar si prea putin mai intalnesti un om care sa functioneze cu luciditate si calm in continuitatea unor repere morale ferme si statornice, astazi asadar devine tot mai rara sansa unei clipe de reflectie lucida, de intelegere a starii de lucruri in care ne aflam. Fiecare, insa, isi revendica adevarul!...

Oare mai intelegem (macar atat imi zic: sa intelegem) ce ni se intampla?
Intrucat situatiile de viata sunt atat de complexe, cu atatea ramurisuri in noi si in jurul nostru, incat imi pare imposibil ca o persoana sa gestioneze cu luciditate toata starea vietii lui si a semenilor. (De fapt tocmai asta e iluzia si marea pacaleala: ca a putut cineva, vreodata, sa isi gestioneze/chiverniseasca singur existenta, sensul vietii, destinul...)
Furtuna, ca sa raman la expresia Pelerinului, imi pare totala si pretutindeni. Exceptindu-i pe bebelusi, pe autisti, pe senili, pe comatosi...

Concluzia mea este ca, tinind cont de bulibaseala generalizata si paralizanta a vremurilor, este cu totul inevitabil ca alegerile sa fie: drastice si ferme, vointa si atentia focalizate clar pe Mana intinsa a Salvatorului, inima darza in efortul ei permanent spre pocainta smerita. Nu traversam de loc o istorie in care se poate trai alegind cu jumatati de masura. Este prea frenetic ritmul, lupta o percep la baioneta, la cutite, aproape... Dar noi inca visam, relaxat, ambetati si narcotizati in prizonul nostru de zi cu zi, ca mai e vreme neicusorule, mai e vreme.. Asadar, sa avem puuuutintica rabdare, mai toarna un paharel, mai muta canalul cu telecomanda aia, mai pune si-un mititel si mai tzuca si mie un pupic, dolofano...

Multe sunt otravurile, in mii si mii de forme edulcorate si frumos ambalate.

Deci singuri nu suntem. Insa ne putem afla fix in situatia ca ne tinem, de fapt, la singuratate chiar si cand avem impresia ca suntem in mijlocul celor mai primitoare brate...
Gasesc aici inca un motiv, dincolo de cel invocat de Pelerin intr-o postare de ieri, sa ne intoarcem catre simplitatea mareata a Bisericii timpurii, urmind ca apoi, dupa ce ne-am asigurat ca suntem infratiti/insotiti cu Apostolii si cu Sfintii Parinti, sa ne permitem luxul de a calatori si prin cotloane mai recent durate ale istoriei Barcii noastre. Se intampla ca si in Constructii: facile, ieftine si frumoase sunt casele de azi, dar eu mi-as procura, de mi-ar sta in puteri, o casa de piatra si barne, daca nu ca a lui Burebista, macar ca a purcelusului de aici: http://www.youtube.com/watch?v=LJ6lCPXtiNY

[iustin10]

În prealabil postat de Annyta

Absolut de acord cu ce spui tu. Ceea ce ai scris referitor la Filocalie, Pateric, despătimire... sunt demne de studiat.

Nu ştiu alţii cum sunt, însă mie mi se par cărţi care nu sunt întotdeauna uşor accesibile înţelegerii noastre. Eu le-am citit pe sărite, de fapt din Filocalii am doar 3 volume (1, 4 si 11). Am fost extrem de bucuroasă când am citit Filocalia 11 (Scrisori duhovniceşti ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan) - destul de recent - am mai scris despre asta pe forum... Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a fost foarte atractivă şi de folos, mi-a mers la sulfet. Am mai răsfoit şi alte volume, cu dorinţa sinceră de a le citi, însă am rămas la stadiul de citit pe sărite. Nu am, momentan, "deschiderea" necesară. Citirea lor trebuie, după opinia mea, să fie îmbinată cu aplicarea practică a învăţăturilor pe care le cuprind, iar asta este, de fapt, o lucrare pentru toată viaţa. Fără a fi leneşă, însă aşa văd eu lucrurile: nu ne putem schimba peste noapte, iar dacă o facem, prin harul lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne străduim să menţinem darurile primite.

Bine ca ai avut Filocaliile pe suport de hartie.Caci altfel ,poti risca sa treci pe linga frumusetea lor,neputindu te concentra cand citesti pe calculator
Desi sunt grele , nu trebuie sa intelegem chiar totul,ci sa rezonam cu textul si in final cu autorul respectiv.
Daca nu ar exista acel strop de lumina si dragoste,aceea filozofie ascunsa a sufletului si a vietii,care sa ne atraga ,daca am cauta sa intelegem matematic ,cu mintea ,sigur ne am plictisi crunt dupa 3 pagini.
Filocaliile sunt o dovada stralucita ,ca lucrurile complicate ,si chiar asceza,pot deveni agreabile,atunci cand se adreseaza naturii intime a omului ,direct sufletului sau,si sensurilor sale cele mai adanci.
Nu prin forma atrag aceste scrieri ,forma e grea,ci prin continut ,care da speranta accesului nu numai la cunoastere,ci si la purificarea prin cunoasterea de sine si la surprinderea dumnezeirii,atat de aproape de noi

Lupta cu patimile si cstigarea virtutilor in gandirea patristica

Partea a-III-a

,,Observam ca principala piedica in a ne manifesta liber eate tentatia pentru cele materiale si este nevoie sa acordam o atentie deosebita trupului, cel prin care vin ispitele si ne pun in pericol libertatea. Nu este recomandata neglijenta fata de trup sau anularea lui, ci ar trebui sa nu ne ingrijim de trup ca de unul care se robeste despartindu-se de Dumnezeu, ci ca de unul ce are sa invieze, ca de unul care a inceput sa fie templu al lui Dumnezeu si va deveni deplin liber la inviere, cand se va elibera de robia fata de cele materiale ale lumii. Cel mai important imbold in savarsirea faptelor bune este frica lui Dumnezeu. Aceasta inseamna simtirea prezentei lui Dumnezeu Cel atotputernic, Care ne poate da fericirea vesnica, dar putem cadea si in nefericire vesnica daca uitam de El. Numai harnicia in a face voia Lui tine treaza in noi simtirea prezentei lui Dumnezeu: „Sa nu iubesti lenevia si frica lui Dumnezeu va locui in tine.”

Rugaciunea ascultata de Dumnezeu este cea facuta avand inima impacata: „Sa nu ai dusmanie fata de vreun om, caci avand-o aceasta. nu-ti va fi primita rugaciunea. Impaca-te cu toti ca sa ai indrazneala la rugaciune.” Ceea ce nu poate omul sa faca singur se realizeaza cu ajutorul lui Dumnezeu cerut cu insistenta, iar daca vrem sa scapam de patimi si sa fim liberi de toate grijile lumesti nu trebuie sa renuntam la rugaciune pentru ca „rugaciunea neincetata desfiinteaza robia."

Virtutea smereniei este foarte apreciata in literatura monastica si consta in recunoasterea propriei pacatosenii si in a nu se masura cineva ca sa constate pane unde a ajuns datorita faptelor sale bune. Nu noi socotim cat de mare este o fapta, ci Dumnezeu si nu trebuie sa le luam in seama, dupa cum ne invata Ava Isaia: „Smerenia este a se socoti cineva pe sine inaintea lui Dumnezeu ca este pacatos si ca nu face nimic bun. Iar fapta smereniei este tacerea si a nu se masura pe sine in ceva si a nu se sfadi si supunerea.”

Intr-un intreg capitol dedicat pocaintei, Ava Isaia porneste definitia acestei virtuti de la legatura ei cu pacatul: „Caci pocainta inseamna a ne intoarce de la pacat. Si pacatul nu este unul, ci intreg omul vechi se numeste pacat.” Pocainta ne indeamna sa ne opunem omului intreg cazut in ceea ce e contrar firii lui, omului cazut din normalitatea firii. Ea angajeaza persoana umana in toate aspectele ei si reprezinta o silinta a omului vechi intreg de a deveni un om nou al binelui.Desavarsirea omului este un proces complex si se realizeaza in urma unui sir de virtuti: credinta, dorirea neincetata a lui Dumnezeu, nerasplatirea raului cu rau, smerenia, curatia, iubirea de oamneni, lepadarea de toate, blandetea, indelunga rabdare, rugaciunea necontenita catre Dumnezeu si zdrobirea inimii. La aceasta se adauga smerita cugetare si plansul pentru pacate, care alunga din suflet ispitele si pe diavolii ce stau in spatele lor.

Aflam de la Ava Isaia o remarcabila definitie a nepatimirii: „Ea este in Dumnezeu si Dumnezeu este in ea.” Aceasta inseamna treapta desavarsita a vietuirii crestine cand se depaseste lupta dintre virtute si pacat, cand nu mai au loc caderi si domneste binele. Nepatimirii nu-i lipseste nimic caci are totul, nu trebuie sa doresti ceva mai inalt. Ea este iubirea desavarsita si libertatea absoluta fata de pacat, asemenea lui Dumnezeu Care este fara patima caci nu e supus la nimic si nu e marginit.

In finalul lucrarii, dupa ce enumera ramurile rautatii sau patimile care despart pe om de Dumnezeu, Cuviosul Isaia incheie cuvantarile printr-un capitol intreg de vaiuri, deplangand starea decazuta a celor care neglijeaza cuvantul lui Dumnezeu si fac voia diavolului spre a lor pierzare. Se face un ultim apel la pocainta, argumentul principal fiind realitatea inevitabila a mortii si dreapta judecata a Mantuitorului, cand fiecare va primi dupa faptele sale: „Intelege, suflete, din cate bunatati si nadejdi cazi si cator chinuri te vei face dupa putin timp mostenitor, fara urmas si nemangaiat.”.Ideea pincipala urmarita pe parcursul cercetarii celor Douazeci si noua de cuvinte ale Avei Isaia Pustnicul a fost demonstrarea utilitatii literaturii monastice pentru orice om care vrea sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu si sa ajunga la desavarsire. Am selectat numai cateva teme: despre rugaciune, frica de Dumnezeu, gandul la moarte, nejudecarea aproapelui, netinerea de minte a raului, smereia, mandria, smerita cugetare si altele si am insistat asupra argumentatiilor sfantului asupra unor teme importante de antropologie crestina.

Retinem faptul ca orice pacat sau patima reprezinta un act contra firii, care anuleaza libertatea ontologica a omului ca dar divin, iar lupta unui om constient de starea decazuta in care se afla, fie monah sau om ce traieste in lume, trebuie sa tinda spre inlaturarea patimilor si castigarea virtutilor pentru a ajunge pe treapta cea mai inalta a desavarsirii, adica la nepatimire." Autor:Sebastian Marin (articolul de fata reprezinta o scurta recenzie a scrierilor lui Isaia Pustnicul , care se gasesc in vol XII al Filocaliei. Am extras numai pasajele care vorbesc despre nevointa cea adevarata a crestinului, eliminand indrumarile referitoare strict la viata monahala. Este un fel de indreptar pentru cei ce vor sa duca viata in sfintenie alaturi de Dumnezeu).Preluare de pe crestinortodox.ro

Text filocalic propus spre lectura: Nil Ascetul-,,Scrieri"