Ce este pacatul? Definitia ortodoxa vs. romano-catolica si protestanta

[MihaiG]

Consider că cele două abordări teologice nu sunt nici reciproc exclusive, şi nici nu sunt definitorii în mod absolut pentru teologiile răsăriteană, respectiv apuseană, deşi le sunt, în mare, caracteristice.

Cu privire la relaţia de cauzalitate, am o primă observaţie, şi anume că protopărinţii au păcătuit înainte de a intra în starea căzută.

Adam şi Eva au păcătuit, după cum ne arată neechivoc Scriptura, pe când se aflau în Grădina Raiului.

Acest argument trage puternic în favoarea unei relaţii cauzale păcat -> moarte, cu precizarea că ulterior Căderii relaţia pare a fi mai degrabă una circulară.

[MihaiG]

În ceea ce priveşte definiţia răsăriteană a păcatului aşa cum aţi expus-o mai sus, remarc că păcatul este definit ca o stare, nu ca un act.

Poate ar fi mai bine să vorbim despre natura căzută, care este o stare, şi care nu întâmpină opoziţie din partea teologiei apusene, ca să nu ne trezim peste zace pagini că n-am vorbit despre acelaşi lucru.

Ca să lămurim distincţia, am o întrebare: în viziune teologică răsăriteană, atunci când omul acţionează, punctual, încălcând Legea divină (de exemplu, omoară, sau se culcă cu nevasta vecinului, sau îl înjură pe tatăl său), nu vorbim despre păcat - păcatul uciderii, sau al preacurviei, sau al lipsei de respect pentru părinte - ca despre un act ?

Când se spovedeşte, nu îşi mărturiseşte păcatele în sensul de acte (Părinte, am furat, am omorât, am suduit) ? Şi nu i se iartă păcatele în sensul de acte, de manifestări de voinţă liberă ?

[Eugen7]

În prealabil postat de MihaiG

În ceea ce priveşte definiţia răsăriteană a păcatului aşa cum aţi expus-o mai sus, remarc că păcatul este definit ca o stare, nu ca un act.

Remarca dvs este pertinenta, inechivoca si concludenta.

În prealabil postat de MihaiG

Poate ar fi mai bine să vorbim despre natura căzută, care este o stare, şi care nu întâmpină opoziţie din partea teologiei apusene, ca să nu ne trezim peste zace pagini că n-am vorbit despre acelaşi lucru.

Sunt de acord cu propunerea dvs. mai ales ca aceasta este inechivoc pozitia teologiei filocalice (ortodoxe).
Toutusi doresc sa subliniez faptul ca teologia ortodoxa afirma indubitabil ca aceasta natura cazua este cauza pacatelor omului (dupa caderea lui Adam). Pacatul este vazut ca o folosire necorespunzatoare a energiilor umane (trupesti si sufletesti) intrucat omul a piredut "carma" orientarea duhovniceasca.

În prealabil postat de MihaiG

Ca să lămurim distincţia, am o întrebare: în viziune teologică răsăriteană, atunci când omul acţionează, punctual, încălcând Legea divină (de exemplu, omoară, sau se culcă cu nevasta vecinului, sau îl înjură pe tatăl său), nu vorbim despre păcat - păcatul uciderii, sau al preacurviei, sau al lipsei de respect pentru părinte - ca despre un act ?

Evident ca pacatul este o actiune insa in viziunea filocalica (rasariteana, ortodoxa) accentul nu se pune niciodata pe fapta, pe pacat ci pe cauza pacatului. Nu se cauta oprirea pacatelor ci se cauta eliminarea cauzei pacatelor.
Filocalia cauta tamaduirea firii umane cauzute, eliminarea cauzei pacatelor pentru ca omul sa isi poata redirectiona energia sa umana fireasca (trupeasca si sufleteasca) catre virtute prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu.

Spre exemplu daca un om face pacate de desfranare, nu se cauta oprirea pacatelor sexuale ci se cauta aflarea cauzei care determina folosirea inadecvata a energiilor sexuale si odata aflata cauza, este eliminata si atfel energia sexuala este redirectionata catre virtute (fie casatorie fie monahism).

Asa cum la o planta daca ii rupem doar frunzele si tulpina dar nu scoatem radacina, planta tot va odrasli, asa si in cazul pacatelor daca doar eliminam pacatele si nu eliminam cauza lor pacatele tot vor apare in actiunile umane. In filocalie pacatele sunt de mare ajutor in aflarea cauzelor lor. Caci vazand frunzele plantei gasim usor radacina.
Astfel prin analogie, radacina este cauza pacatelor iar tulpina si frunzele sunt roadele, manifestarile existentei cauzelor pacatelor.

În prealabil postat de MihaiG

Când se spovedeşte, nu îşi mărturiseşte păcatele în sensul de acte (Părinte, am furat, am omorât, am suduit) ? Şi nu i se iartă păcatele în sensul de acte, de manifestări de voinţă liberă ?

Cand se spovedeste omul isi marturiseste manifestarile cauzei pacatelor, care sunt actiunile pacatoase, folosirea eronata a energiei umane (trupesti si sufletesti).
Astfel in cazul pacatului desfranarii, nu sunt importante detaliile: cat a durat actul sexual, cat a durat perversiunea sexuala etc. ci important este gradul de dependenta de cauza care determina folosirea energiei sexuale umane in mod inadecvat, adica exclusiv in mod egoist pentru placerea senzoriala.

Rolul principal al duhovnicului est acela de a-l ajuta pe om sa constientizeze cauza pacatelor sale si sa isi doresca pocainta sincera, mantuirea sincera, conclucrarea cu harul lui Dumnezeu.

Astfel in filocalie o sistematizare a cauzelor pacatelor este precizarea celor 8 duhuri demonice care au ca scop determinarea omului sa isi foloseasca energiile sale umane (trupesti si sufletesti) in mod eronat, efectuand actiuni pacatoase.
Astfel filocalia vorbeste despre duhurile demonice in ordinea puterii lor de a crea dependenta si a corupe firea umana tragand-o din ce in ce mai adanc in moartea duhovniceasca:
1. lacomia pantecelui
2. desfranarea
3. avaritia, iubirea de arginti, zgarcenia
4. mania
5. tristetea, invidia
6. trandavia
7. slava desarta
8. mandria

[MihaiG]

Nu am acuma foarte mult timp să caut referinţe, dar o să expun pe scurt ce am înţeles eu din poziţia romano-catolică care reflectă într-o altă formulare procesul descris pe larg de dumneavoastră mai sus.

În mod evident, problema păcatului, a consecinţei acestuia, a cauzei sale şi, în ultimă instanţă, a scopului vieţii spirituale nu se rezumă nici în Occident la "nu păcătui, dacă ai păcătuit spovedeşte-te".

De aceea vorbim nu doar despre ce nu trebuie să facem (să nu păcătuim) ci şi despre ceea ce trebuie să facem, şi anume, să practicăm virtutea.

Ne "vindecăm" (în termeni răsăriteni), adică de apropiem de Dumnezeu, de sfinţenie, prin practica virtuţilor.

Fiecare păcat, dintre cele pe care le-aţi enumerat, poate fi combătut prin practica (cu ajutorul harului divin) a virtuţii aferente.

Nu mă vindec de desfrânare doar mărturisind păcatul ("Părinte, am săvârşit curvie, îmi pare rău - Ego te absolvo" etc.) ci angajându-mă să mă feresc de la săvârşirea lui în continuare, angajându-mă să practic virtutea castităţii. Fără asta, spovada nu este valabilă şi ies din confesional mai negru decât am intrat.

[Eugen7]

În prealabil postat de MihaiG

De aceea vorbim nu doar despre ce nu trebuie să facem (să nu păcătuim) ci şi despre ceea ce trebuie să facem, şi anume, să practicăm virtutea.

Practicarea virtutii nu este un scop in sine in viziunea filocalica (ortodoxa). Virtutea este efectul temadurii, vindecarii duhovnicesti cand in mod firesc energia umana (trupeasca si sufleteasca) este redirectionata catre lucrarea virtutilor cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Sunt oameni care fac milostenie din slava desarta. Evident ca in aceste cazuri virtutea mislosteniei nu face decat sa adanceasca patima slavei desarte care in cele din urma duce la mandrie... moartea duhovniceasca definitiva.

În prealabil postat de MihaiG

Ne "vindecăm" (în termeni răsăriteni), adică de apropiem de Dumnezeu, de sfinţenie, prin practica virtuţilor.

Nicidecum.
In viziunea filocalica ortodoxa, nu practicarea virtutilor cauzeaza videncarea, tamaduirea, mantuirea. Ci tamaduirea duhovniceasca, mantuirea, conclucrearea cu harul lui Dumnezeu cauzeaza practicarea virtutilor. Astfel omul nu se poate mandri ca merita mantuirea si cele mai cumplite patimi si duhuri diavolesti (slava desarta si mandria) sint alungate in acest mod.

În prealabil postat de MihaiG

Fiecare păcat, dintre cele pe care le-aţi enumerat, poate fi combătut prin practica (cu ajutorul harului divin) a virtuţii aferente.

Corect insa aceasta face parte din lupta duhovniceasca a omului, cand omul ajutat de harul lui Dumnezeu isi redirectioneaza energia sa umana catre virtuti. Insa harul ajuta la savarsirea virutilor si nu virtutile determina mantuirea.

Omul cere ajutor de la Dumnezeu, cere mantuire: iertare si tamaduire, implora vindecarea (trupeasca si duhovniceasca) si atunci Hristos Iisus pentru ca este iubitor si "nu vrea moartea pacatosului ci sa se intoarca si sa fie viu" il ajuta pe om.

Cele 7 virtuti conform filocaliei:
1. credinta
2. teama de Dumnezeu
3. infranare (de la pacate)
4. rabdare
5. nadejde (+rabdare=>blandete, smerenie)
6. nepatimire => pace => lipsa egoism
7. iubire

În prealabil postat de MihaiG

Nu mă vindec de desfrânare doar mărturisind păcatul ("Părinte, am săvârşit curvie, îmi pare rău - Ego te absolvo" etc.) ci angajându-mă să mă feresc de la săvârşirea lui în continuare, angajându-mă să practic virtutea castităţii. Fără asta, spovada nu este valabilă şi ies din confesional mai negru decât am intrat.

Practicarea virtutii nu are un scop in sine ci vindecarea este scopul. Degeaba ma angajez, promit... daca bolnav duhovniceste fiind nu pot conclucra virtutea cu harul lui Dumnezeu.
Pana omnul nu consitentizeaza starea sa de boala duhovniceasca, cauza pacatelor sale... nevoia sa de tamaduire, mantuire (iertare si vindecare)... desavarsire... nu prea are sanse de izbanda in pocainta.

Deisgur ca incercarea practicarii virutilor ajuta... insa trebuie sa fim constienti ca fara harul lui Dumnezeu nu putem face nimic bun. Daca consideram ca noi prin practicarea virtutilor obtinem mantuire, har... picam in cele mai cuplite patimi: slava desarta si mandria. In concluzie noi nu trebuie sa cautam practicarea virtutilor ca un scop in sine ci trebuie sa cautam sa il lasam pe Hristos Iisus sa locuiasca in noi si cu ajutorul harului lui Dumnezeu virtutile vor apare de la sine ca roade ale hristificarii.

[Decebal]

În prealabil postat de Eugen7

Practicarea virtutii nu este un scop in sine in viziunea filocalica (ortodoxa).

Buna ziua.

Stiu ca este cam off-topic, dar de unde ati ajuns la concluzia ca ortodoxia s-ar confunda cu viziunea filocalica?

[Eugen7]

În prealabil postat de Decebal

Buna ziua.
... de unde ati ajuns la concluzia ca ortodoxia s-ar confunda cu viziunea filocalica?

Buna ziua.
Ortodoxia nu se confunda cu viziunea flocalica, ci ortodoxia este confirmata inechivoc de practica filocalica. Sfantul Grigorie Palama spunea: "orice cuvant are cuvant de impotrivire dar viata nu".
Asa cum Sfantul Ilie a aratat inechivoc ca viu "este Dumenzeu parintilor Avraam, Isaac si Israel iar el este slujitorul Sau" asa si Sfintii Parinti Filocalici arata inechivoc ca viu este Hristos Iisus cel care ii mantuieste, sfinteste, indumezeieste... caci in viata lor se vede cum lucreaza Hristos, caci Sfintii lui Hristos marturisesc nu in cuvinte ci in viata lor ca: "nu mai traiesc eu ci Hristos Iisus traieste in mine" (Galateni).

Ce om intreg la minte ar pune la indoiala sfintenia vietii intru Hristos a Sfintilor lui Hristos?
Cateva exemple: Sfantul Serafim de Sarov, Sfantul Luca al Crimeei, Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Spiridon... si exemplele ar putea continua.

Domane ajuta. Har si pace Domnul sa ne daruiasca.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Eugen7

Astfel in filocalie o sistematizare a cauzelor pacatelor este precizarea celor 8 duhuri demonice care au ca scop determinarea omului sa isi foloseasca energiile sale umane (trupesti si sufletesti) in mod eronat, efectuand actiuni pacatoase.
Astfel filocalia vorbeste despre duhurile demonice in ordinea puterii lor de a crea dependenta si a corupe firea umana tragand-o din ce in ce mai adanc in moartea duhovniceasca:
1. lacomia pantecelui
2. desfranarea
3. avaritia, iubirea de arginti, zgarcenia
4. mania
5. tristetea, invidia
6. trandavia
7. slava desarta
8. mandria

Deci dependenţa de dorinţele stomacului este cea mai puternică armă a duhurilor împotriva omului? Lăcomia pîntecelui care ajunge imediat un viciu căruia nu i te mai poţi uşor împotrivi şi care duce în mod natural la desfrînare, lene şi la celelalte... Interesant.

[Eugen7]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Deci dependenţa de dorinţele stomacului este cea mai puternică armă a duhurilor împotriva omului? Lăcomia pîntecelui care ajunge imediat un viciu căruia nu i te mai poţi uşor împotrivi şi care duce în mod natural la desfrînare, lene şi la celelalte... Interesant.

Am omis sa precizez ca ordinea puterii duhurilor este crescatoare. Prezint scuze.
Am presupus ca este evident ca cele mai puternice duhuri demonice sunt: slava desarta si mandria.

[kikyo_ea]

În prealabil postat de Eugen7

Am omis sa precizez ca ordinea puterii duhurilor este crescatoare. Prezint scuze.
Am presupus ca este evident ca cele mai puternice duhuri demonice sunt: slava desarta si mandria.

Ideea este ca daca nu suntem in stare sa postim.trupeste, sufleteste ne este imposibil. Spunem... tin post sufetesc dar mananc de dulce... Este egal cu 0. Totul se leaga. Rugacinea fara milostenie, pocainta fara fapte .... toate sunt nule. Trebuie sa existe echilibru in toate.