Pentru ce pleaca oamenii din Bisericile istorice

In Iuda, preciza candva Parintele Rafail Noica, "intrase o voire straina"...
Iar eu cred ca voirea straina patrunsese acolo, iar nu in alti ucenici, pentru ca gasise un mediu prielnic: necuratia gandurilor ascunse, inima trufasa, lacomia, gustul puterii, razvratirea cea veche...
Iuda era langa Domnul, cred eu, mai degraba manat de iscodire, decat de o nevoie sfintitoare. Iscoditorul vine, se da pe-aproape, isi ia masca de cucernic, asculta, zice "him.." in sinea lui, priveste si asculta chioris, neincrezator, ostil si pune la cale un mod de a o sterge la timpul potrivit pentru ca apoi sa arunce cu pietre. Cam asa ceva, din cate pricep deocamdata.
La fel si in lumea larga... Multi bat drumul de pomana la biserica (vin aproape, in Casa Domnului), comportindu-se ca Iuda, iscoditori. Si cum vine ceva (iar in Biserica vine des, slava Domnului!) care le strica socotelile, care le taie poftele si ii indeamna la autentica lepadare de sine, adica la pocainta, iscoditorii fie o sterg (unii alearga in brate mai ingaduitoare, in medii de asazis credinciosi care isi construiesc singuri reguli de mantuire, ignorindu-le pe cele oferite ca sprijin, ca pod peste neant, de Biserica), fie se fac surzi si orbi, fie adorm sau motaie, fie stau la palavre in timpul slujbei, fie distorsioneaza in fel si chip mesajele primite, fie ignora harul impartasit cu darnicie puindu-se in slujba acelorasi deprinderi si obiceiuri pacatoase de a vietui.

Dar nu este acesta drumul cel dificil al pocaintei? Nu este fiecare crestin in situatia descrisa mai sus? Nu suntem fiecare mai mult sau mai putin iscoditori si neincrezatori? Nu neglijam fiecare harul?
Cine crede ca nu, noi nu suntem asa, e posibil sa nu se insele numai daca nu cumva face parte din cei rari, cu totul daruiti, cu totul indragostiti, cu totul purtati in Duh. Dar marea majoritate a crestinilor eu asa cred ca isi duc traiul. Si asa a fost mereu. Din fericire, ici si colo, cate unul sau altul, uneori grupuri si comunitati intregi au facut saltul in Imparatie, prin nevointa lor, prin alegerile lor sfasietoare si minunate, prin Harul Domnului.

Biserica nu e plina de invingatori (adica de umili si smeriti), insa e plina de catindati la Imparatie. Multi sunt chemati, putini vor fi alesii. Insa Taina alegerii noi nu o stim, ca urmare se cuvine sa recunoastem starea precara in care ne aflam, cea de iude si iudei, dar sa ne punem nadejdea ca Domnul, prin Mare Mila Sa, va ocroti, indruma, lumina pe fiecare, sporindu-i drumul spre liman. De fapt, chiar asa se intampla: oferta e coplesitor de mare, de nespus, insa cererea e mica, meschin de mica, in fapt. Traim intorsi cu spatele la Dumnezeu, asta e. Ce-o tot sucim, ce le tot balmajim aici? Vai de oasele noastre putin smerite.