Harul nu se impartaseste doar prin Sacramente

[Tartaruga]

În prealabil postat de iustin10

Sincer nu prea cred ca intre talhar si prostituata e vreo deosebire fata de alti nevoitori
Cred ca ceea ce conteaza e puterea marturisirii ,cat de tare este simtirea si pocainta noastra .De fapt desavarsirea aceasta si este : sa faci totul desavarsit,adica din toata inima,si sa fii placut lui Dumnezeu
Problema e ca noi nu stim ce inseamna har . Si de aceea avem abordari mecaniciste, geometrice :daca nu ai taine nu ai har .Rezulta si reciproca,ca urmand tainele,ai si har.
Noi vorbim doar din manuale incercand sa impacm cuvnte si defintii,care de altfel exprima toate o aceiasi realitate. Doar in mintea noastra limitata punem ziduri intre : taina sacrificiului,harul indurararii ,dragostea aratata prin fapte ,iubirea fara margini a lui Dumnezeu.
Toti spuneti adevarul si cu toate astea nu va intelegeti .Sau hai sa fiu mai bland :va completati , aratand fiecare aspecte ale unei aceiasi realitati , la care insa nu avem acces decat prin TRAIRE
Eu nu vorbesc ca unul care stie ce este harul. Nici nu vorbesc ca un ignorant care nu stie definitile depsre har. Vreau doar sa zic ca in harul lui Dumnezeu incap toti , fara ca prin asta sa zic ca taina euharistica nu e vectorul pincipal care ne duce acolo.
V-ati gandit vreodata sa nu le excludeti ci sa le ingaduiti pe toate ? Fiti desavarsiti precum Hristos ,si aveti mila fata de semeni,ca si El. Mila este legatura dintre desavarsire si uman

Sunt doua parabole in Evanghelie ce imi par emblematice in a lamuri problema:

1. parabola in care muncitorii din piata sunt tocmiti pentru o zi promitandu-li-se la toti aceeasi plata indiferent de ora la care au fost chemati astfel ca cel ce a lucrat de dimineata pana seara a fost platit la fel ca si cel ce a lucrat doar o ora seara, motivatia data de Domnul fiind bunatatea celui ce i-a tocmit, deci a lui Dumnezeu.

2. Parabola talantilor unde cel ce primise si investise 10 talanti a primit mai multa plata decat cel ce primise si investise doar 5 talanti.

Prima parabola subliniaza faptul ca plata lui Dumnezeu este aceeasi pentru toti cei care lucreaza, plata fiind mantuirea primita de cel chemat la lucru indiferent de ora la care a fost chemat. Parabola a doua insa arata care va fi starea omului dupa mantuire, ori vedem ca ea tine cont de nevointa fiecaruia, cel ce a lucrat mai mult va primi mai mult. Si este normal tocmai pentru ca are o capacitate mai mare de a primi izvorata din nevoia si setea de a primi iar Dumnezeu da dupa nevoia omului, nici mai mult si nici mai putin, in aceasta consta desavarsita Lui iubire. :)

Deci pe scurt: toti cei care au muncit primesc acelasi tip de plata, mantuirea, indiferent de cat au muncit (parabola 1), dar starea fiecaruia in conditia de mantuit tine cont de nevointa/stradania fiecaruia (parabola 2).

Cand Dumnezeu prin harul Sau zideste duhul drept, inima infranta si smerita inlauntrul omului, atunci constiinta omului aceluia cata spre sine intr-un chip innoit, adeseori cu uimita si negraita groaza si cu multa, nespusa mirare insotita de o anumita mangaiere...
Si, cu mult plans, vazindu-se omul pe sine insusi in adierea vazatoare a Luminii, cel zidit cere atunci Ziditorului mila. Sub variate forme sau continuturi (dintre care pe unele le cunoastem cu totii, fie si la nivelul unei receptari minimale, livresti, deoarece au fost fixate in scris, in Scriptura, in literatura Patristica, in cartile duhovnicesti).

Omul acesta, om innoit intru cele dinlauntru ale sale, avind acum constiinta pacatelor si a nevredniciei propriei persoane, mai acut sau mai palid, dupa har si dupa insusirile sale personale, omul acesta cade la umilinta si se tine la pocainta, la innoirea treptata a mintii si a intregii lui vieti, uneori in moduri cutremuratoare pentru noi crestinii.
David, Maria Egipteanca si multe alte persoane pomenite in Biserica, dreptii si sfintii randuiti in V.T., in Evanghelii, in intreaga Traditie a Bisericii - sunt pilde vii pentru ca noi sa intrezarim, fie si ca zare a unei probleme in plan teoretic, ce se intampla atunci cand harul lui Dumnezeu se asaza si rodeste in om...

Si, chiar asa: ce se petrece oare?
Un om aflat sub puterea mangaietoare si ziditoare a harului are de acum o singura nazuinta: sa vietuiasca in lumina dumnezeirii, sa se bucure de fiecare clipa a vietii in Hristos, sa fie pe placul Domnului, asa cum o sluga cinstita iubeste cel mai mult sa fericeasca pe stapanul sau pe care il pretuieste si il iubeste , sau precum un copil nazuieste sa il fericeasca pe parintele sau iubit sau precum mirele cauta sa isi bucure mireasa... Cu tot sufletul!... Dincolo de orice fatarnicie si viclenie. Si-ar da bucuros viata, daca ar trebui, pentru celalalt, pentru persoana iubita. (In fapt chiar si-o daruieste, zi de zi, permanent, punindu-si toate puterile in slujba fericirii celuilalt, a persoanei iubite jertfelnic. Uneori mai inflacarat, alteori mai discret, bucuria lui este doar atunci cand afla bucuria celuilalt. Si invers, suferinta celuilalt este esecul si suferinta lui, a acestuia care iubeste.)
Dragostea aprinsa in unul pentru altul, face ca viata lor sa se contopeasca (precum doua flacari care se imbie laolalta cu lumina si caldura lor) cu bucurie si dorire neincetata, asa incat lucrarea unuia fara bucuria celuilalt nu numai ca nu este ravnita de vreunul dintre ei, dar este privita ca o eventualitate sfasietoare, amara.

Cine a iubit aici, pe pamant, poate intui, intr-o anumita masura, cum este dragostea aceasta duhovniceasca, dragostea omului pentru Dumnezeu si Dragostea Domnului pentru noi. Desi aceasta din urma, o credem, este cu mult mai aleasa decat am putea noi sa formulam vreodata-n cuvinte...

Unii insa, necunoscind puterea dumnezeiasca si taina acestui miracol al pocaintei, si vazind ei doar roadele impreuna-lucrarii dintre omul iubitor de Dumnezeu si Stapanul sau, s-au grabit a ravni si ei (ca unii care se credeau indreptatiti, prin muscatura mortala a veninului slavei desarte, a trufiei si arogantei) s-au grabit asadar a ravni roadele harului, roadele Duhului. Aceasta insa au voit-o nainte de-a face vreun pas pe Drumul Intoarcerii-Acasa... Asa se face ca unii au ravnit Lumina Taborului, dumnezeiasca lumina pogorata peste sfintii aflati la rugaciune si au gasit ca Parinti precum Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog ori, bunaoara, Grigorie Palama sunt tocmai "gasca grasa" pentru poftele lor de marire desarta. Si astfel s-au facut fara de voie furi de cele sfinte, fie si numai in scris, fie si doar in intentie... Crezind ca lumina aceea e si pentru ei, ba mai mult, ca-i a lor... Uitind cu totul, lucru de mirare si de trista cugetare, cele trei ispitiri ale diavolului, din pustie, catre Domnul...
Multi au vrut, aflam chiar din Biblie, sa prooroceasca, sa tamaduiasca, sa scoata demoni, sa invie mortii. Au vrut sa faptuiasca ei insisi aceste Minuni. Crezind ca prin aceasta ar fi obtinut deplinatatea puterii lor personale, maxima lor splendoare, apropierea sau chiar (si cine poate sti daca nu cumva tocmai aceasta ravneau sarmanii) masura insasi a lui Dumnezeu... Imi vine acum in minte Simon Magul, nelegiuitul care voia sa cumpere cu bani harul lui Dumnezeu...
Cu toate acestea, aratindu-Se limpede inaintea lor, Domnul i-a avertizat ca vor primi cuvant greu, cuvant grozav, precum "Niciodata nu v-am cunoscut pe voi, departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea..." (Matei 7, 23).

Unde sa fie talcul? Ca doar cu totii, noi oamenii, nazuim sa fim in gratia Domnului, sa avem parte de harul lui Dumnezeu... Nu-i asa?...:)
Talcul ne este aratat in intreaga Scriptura, in tot locul, in toate cartile duhovnicesti, in toata Traditia Bisericii Dreptmaritoare, in toata viata cuviosilor si sfintilor. Si poarta nume ca acestea: umilinta, smerenie, iubire jertfelnica, rob, nevointa, cainta si pocainta. Si asa mai departe...

Harul nu este un lucru obiectual si ca atare nu poate fi abordat obiectualist, precum nici sufletul omului nu este un obiect, un "ceva".
Mai degraba toate aceste realitati sunt denumite prin termeni precum "cineva", asadar o persoana, o lume de insusiri vii, energie si duh intelegator.
Gandirea rationalista, obiectualista, buna in fizica clasica sau chimie, nu face doi bani in domeniul realitatilor personale. Dimpotriva, straina de domeniul acesta al vietii, ea mai degraba incurca, aiureaza, intuneca...
A pune problema in termeni de "harul e aici, harul e si acolo, harul nu e doar aici, harul nu e doar al vostru, harul este al nostru", constituie din start o eroare mecanicista, care duce in ratacire mintea celui ce nazuieste sa intrezareasca vreun sens, vreun simbure comprehensibil pe tema harului, a indumnezeirii omului. Gindind obiectualist gasim, poate, ceva - dar niciodata pe Cineva.

Cautarea personala a harului lui Dumnezeu, cufundarea in umilinta si iubire jertfelnica, incep si se intemeiaza mereu pe Sfintele Taine. Ele au fost randuite in Sfanta Biserica de Insusi Hristos, prin Duhul Sfant, asadar nu vin de la oameni ci vin in dar de la Dumnezeu.
Marii nevoitori ai pustiei au fost mari fiind purtati de Duhul acolo unde a voit. Nu au fost mari ei, mai intai si, abia apoi, fiind mari, au meritat harul vietuind in pustie. NU! De mii de ori NU! Ci, mici fiind, tinindu-se la lepadare de sine, de toate ale lor, gatindu-se pe ei insisi robi ai lui Dumnezeu, acesti pacatosi care isi iubeau Stapanul: au cautat o contopire tot mai mare cu Duhul Stapanului, iar pentru aceasta ei s-au lepadat de lume iar Duhul le-a raspuns, dupa obicei, facind iubire de oameni si i-a purtat acolo unde a voit, fie si in pustie. Daruindu-le, treapta dupa treapta, varsta dupa varsta: rugaciunea duhovniceasca, asadar intimitatea cu Dumnezeu.

Piscuri ametitoare de smerenie si de nespusa nevointa intru pocainta, aceste vase alese ale Duhului nu au ravnit sa gaseasca o sursa sau alta a harului, macar ca ei credeau ca Izvorul e Unul Singur. Ei auzisera ca harul este in Biserica si au pornit sa il caute acolo. Si gasindu-l gata pregatit, ca dar oferit de inima Stapanului catre toti robii Lui, acesti oameni evlaviosi s-au invrednicit in asa masura de har, prin marea lor iubire curata, incat Domnul i-a purtat, pe unii pentru totdeauna in pustie, pe altii i-a pastrat in lume, pe altii i-a randuit sa faca naveta, periodic (precum au fost la noi sihastrii, care erau partasi la viata concreta a satelor si oraselor, coborindu-se din munti la Sfanta Liturghie, la Spovedanie, la praznice si sarbatori), intre Cer si pamant, intre Dumnezeu si noi.

Harul este unul singur: Dragostea Lucratoare a Bunului si iubitorului de oameni, Dumnezeu. Pe omul care ravneste din toata inima sa traiasca in Hristos, va avea Duhul Sfant grija sa il miluiasca cu har sfintitor pretutindeni, oriunde s-ar afla omul. Asa cred.

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...a-si-se-dezlea

[Decebal]

În prealabil postat de Tartaruga

Deci dvs. vedeti o singura vrednicie absoluta si nu o gradare a lor in functie de puterea fiecaruia? De aici cred ca deriva pozitia pe care o aveti legat de topicul deschis aici. Eu insa vad altfel lucrurile, desi multi se mantuiesc si deci plata lor este aceeasi, adica mantuirea, starea lor in mantuire insa nu este aceeasi dupa cum o arata pilda talantilor. Dvs. vorbiti mereu de cel cu zece talanti, marii mistici si asceti, dar mai este si cel cu doar 5 talanti de exemplu, care deasemenea este mantuit. Doar cel care nu si-a folosit talantul dupa putere a fost pierdut.

Am mai precizat odată felul în care văd eu lucrurile. Pe lângă Dumitru Stăniloae, la care am ami văzut aceelaşi tip de poziţie, o să aduc şi un citat dintr-un teolog dogmatist ortodox, Nicolae Chiţescu:

"Prin acest fapt (al împroprierii firii umane, individuale şi generale, de către Domnul) fiecare dintre noi avem putinţa de a ajunge <<personalităţi>> creştine, în măsura în care acceptăm ca unic subiect al firii noastre pe însuşi Logosul dumnezeiesc, şi în care <<persoana>> noastră este chiar aceea a Lui - în care <<nu mai sunt eu cel care trăieşte, ci Hristos trăieşte în mine!>> Din punct de vedere religios, cel care nu acceptă această înlocuire a propriului <<eu>>, cu acela al lui Iisus Hristos, nu a murit, ca să vieze în El - acel în Hristos al Sfântului Apostol Pavel -, şi nu a primit o reală personalitate creştină şi o adevărată viaţă, nu poate forma un <<alter Christus>>, cu propria fire omenească" (Nicolae Chiţescu, teolog dogmatist ortodox)

Trecând peste perfecta sau nu exprimare a ideilor, astfel de idei sunt şi mai pregnant exprimate la Dumitru Stăniloae, însă ortodocşii, când vine vorba despre teologia autentică a Bibliei, a Părinţilor, a marilor teologi, îi evită pe cât cu putinţă mai ales în practică. Dacă în teorie se mai bagă cineva să studieze pe Stăniloae sau pe Chiţescu, în practică ortodocşii calcă pur şi simplu în picioare peste teologia autentică, alegând tot felul de practici pseudo-creştine şi concentrându-se pe un pseudo-creştinism ilegitim. Bineînţeles că mai există şi excepţii, însă starea generală, statistic vorbind, a lucrurilor asta spune. Ortodocşii, ca şi vechii iudei, lasă deoparte mila, dreptatea şi credincioşia, pentru sarcinile materialiste să zic din Biserică. Pe ei nu îi interesează strălucirea interioară a credinţei, cunoaşterii şi iluminării, a faptelor pe care Christos le vrea, în schimb îi interesează foarte mult strălucirea hainelor cu care se duc la biserică, dacă se mai duc din an în paşti; nu îi interesează convertirea reală la Christos, calea cea strâmtă care duce la viaţă, teologia autentică a Părinţilor, a Bibliei, a marilor teologi, Dumnezeu, adevărul, transformarea spirituală şi transformarea întregii vieţi în Christos şi după Christos, dar îi macină cum să pună tămâia în cădelniţă, cum să se îmbrace pentru biserică, cum să le strălucească mai mult hainele la exterior, eventual îşi mai atârnă şi nişte lanţuri mari la gât, strălucitoare, să îi vadă toată lumea şi să îi aplaude, şi în general orice numai nu convertirea, transformarea, impulsurile autentice ale harului, transfigurarea vieţii întregi. Ei se duc şi spun "toată viaţa lui Christos să o dăm", dar după aceea merg şi aproape toată viaţa o dau dumnezeului acestui veac; ei spun la botez că se leapădă de Satana şi se unesc cu Christos, dar după aceea îi vezi mai toată viaţa numai legaţi de Satana şi despărţiţi de Christos. Este vorba despre o duplicitate ipocrită, întreţinută de anumişi inşi cărora de asta le pasă cel mai mult anume cum să îi ţină în acest pseudo-creştinism şi să tragă de pe urma lor, respingând ei înşişi adevăratul creştinism dar pretinzându-se ca legitimii şi autenticii lui propovăduitori. Oamenii nu au treabă, mă înţelegeţi, cu creştinismul adevărat decât atunci când mai dă câte o boală prin ei, când mai au câte un necaz aşa mai greu, dar în rest ei sunt cu cozonacii, cu murăturile, cu ratele, cu maşinile, cu chefurile, cu petrecerile, etc, etc, etc numai cu Christos şi cu Dumnezeu nu. Se folosesc de nume ca Stăniloae ca să se laude ce mare este ortodoxia, dar când vine vorba despre viaţa practică de fiecare zi nimeni nu mai cunoaşte ce spune Biblia, ce spun Sfinţii Părinţi, ce spune un Stăniloae sau un Chiţescu sau alţii şi alţii; se interesează de lucrurile şi oamenii mari când vine vorba să se ajute pentru un job sau pentru a se lăuda ce mare e ortodoxia, dar când vine vorba de practică nimeni nu îi mai cunoaşte, majoritatea se leapădă ca nişte iude trădătoare. ... dar ei sunt "creştini", "ortodocşi" ... de luat crucea şi de urmat pe Christos să o facă alţii, ei sunt prea ocupaţi cu cozonacii, cu murăturile, cu sarmalele, cu mămăliga, cu ariile de pâmânt, cu boii din grajd, cu femeile ...

Ca să zic şi una pe topic, spune foarte clar Christos că nu este vrednic de El acela care nu se leapădă pe sine, nu îşi ia crucea şi nu Îl urmează pe Christos. Deci cum poţi să îţi imaginezi că poţi fi cu adevărat vrednic de împărtăşirea cu Sfinte Mistere ale lui Christos când nu te lepezi de tine, nu îţi iei crucea şi nu Îl urmezi pe Christos? Dar ei nu au treabă cu astea, ... ci cu sarmalele, fripturile, beţiile, curviile, cluburile, cafenelele, ţigările, jumările, cozonacii, colacii, sarmalele, coliva, etc şi cât şi mai câte deşertăciuni ale lumii acesteia, o întreagă panoramă a deşertăciunilor sub chipul mincinos şi ipocrit de creştinism (şi ortodox). Mai noroc cu mila lui Dumnezeu, că altfel, la câtă vrednicie ....

[tabitha]

În prealabil postat de Decebal

Am mai precizat odată felul în care văd eu lucrurile. Pe lângă Dumitru Stăniloae, la care am mai văzut aceelaşi tip de poziţie, o să aduc şi un citat dintr-un teolog dogmatist ortodox, Nicolae Chiţescu..

Poate Tartaruga, broscuța țestoasă, are de gând să se prezinte și ea...
Nu de alta, dar ca să stiți cu cine stați de vorbă, și să vă adaptați (eventual) discursul.

[Tartaruga]

În prealabil postat de Decebal

Am mai precizat odată felul în care văd eu lucrurile. Pe lângă Dumitru Stăniloae, la care am ami văzut aceelaşi tip de poziţie, o să aduc şi un citat dintr-un teolog dogmatist ortodox, Nicolae Chiţescu:

"Prin acest fapt (al împroprierii firii umane, individuale şi generale, de către Domnul) fiecare dintre noi avem putinţa de a ajunge <<personalităţi>> creştine, în măsura în care acceptăm ca unic subiect al firii noastre pe însuşi Logosul dumnezeiesc, şi în care <<persoana>> noastră este chiar aceea a Lui - în care <<nu mai sunt eu cel care trăieşte, ci Hristos trăieşte în mine!>> Din punct de vedere religios, cel care nu acceptă această înlocuire a propriului <<eu>>, cu acela al lui Iisus Hristos, nu a murit, ca să vieze în El - acel în Hristos al Sfântului Apostol Pavel -, şi nu a primit o reală personalitate creştină şi o adevărată viaţă, nu poate forma un <<alter Christus>>, cu propria fire omenească" (Nicolae Chiţescu, teolog dogmatist ortodox)

Trecând peste perfecta sau nu exprimare a ideilor, astfel de idei sunt şi mai pregnant exprimate la Dumitru Stăniloae, însă ortodocşii, când vine vorba despre teologia autentică a Bibliei, a Părinţilor, a marilor teologi, îi evită pe cât cu putinţă mai ales în practică. Dacă în teorie se mai bagă cineva să studieze pe Stăniloae sau pe Chiţescu, în practică ortodocşii calcă pur şi simplu în picioare peste teologia autentică, alegând tot felul de practici pseudo-creştine şi concentrându-se pe un pseudo-creştinism ilegitim. Bineînţeles că mai există şi excepţii, însă starea generală, statistic vorbind, a lucrurilor asta spune. Ortodocşii, ca şi vechii iudei, lasă deoparte mila, dreptatea şi credincioşia, pentru sarcinile materialiste să zic din Biserică. Pe ei nu îi interesează strălucirea interioară a credinţei, cunoaşterii şi iluminării, a faptelor pe care Christos le vrea, în schimb îi interesează foarte mult strălucirea hainelor cu care se duc la biserică, dacă se mai duc din an în paşti; nu îi interesează convertirea reală la Christos, calea cea strâmtă care duce la viaţă, teologia autentică a Părinţilor, a Bibliei, a marilor teologi, Dumnezeu, adevărul, transformarea spirituală şi transformarea întregii vieţi în Christos şi după Christos, dar îi macină cum să pună tămâia în cădelniţă, cum să se îmbrace pentru biserică, cum să le strălucească mai mult hainele la exterior, eventual îşi mai atârnă şi nişte lanţuri mari la gât, strălucitoare, să îi vadă toată lumea şi să îi aplaude, şi în general orice numai nu convertirea, transformarea, impulsurile autentice ale harului, transfigurarea vieţii întregi. Ei se duc şi spun "toată viaţa lui Christos să o dăm", dar după aceea merg şi aproape toată viaţa o dau dumnezeului acestui veac; ei spun la botez că se leapădă de Satana şi se unesc cu Christos, dar după aceea îi vezi mai toată viaţa numai legaţi de Satana şi despărţiţi de Christos. Este vorba despre o duplicitate ipocrită, întreţinută de anumişi inşi cărora de asta le pasă cel mai mult anume cum să îi ţină în acest pseudo-creştinism şi să tragă de pe urma lor, respingând ei înşişi adevăratul creştinism dar pretinzându-se ca legitimii şi autenticii lui propovăduitori. Oamenii nu au treabă, mă înţelegeţi, cu creştinismul adevărat decât atunci când mai dă câte o boală prin ei, când mai au câte un necaz aşa mai greu, dar în rest ei sunt cu cozonacii, cu murăturile, cu ratele, cu maşinile, cu chefurile, cu petrecerile, etc, etc, etc numai cu Christos şi cu Dumnezeu nu. Se folosesc de nume ca Stăniloae ca să se laude ce mare este ortodoxia, dar când vine vorba despre viaţa practică de fiecare zi nimeni nu mai cunoaşte ce spune Biblia, ce spun Sfinţii Părinţi, ce spune un Stăniloae sau un Chiţescu sau alţii şi alţii; se interesează de lucrurile şi oamenii mari când vine vorba să se ajute pentru un job sau pentru a se lăuda ce mare e ortodoxia, dar când vine vorba de practică nimeni nu îi mai cunoaşte, majoritatea se leapădă ca nişte iude trădătoare. ... dar ei sunt "creştini", "ortodocşi" ... de luat crucea şi de urmat pe Christos să o facă alţii, ei sunt prea ocupaţi cu cozonacii, cu murăturile, cu sarmalele, cu mămăliga, cu ariile de pâmânt, cu boii din grajd, cu femeile ...

Ca să zic şi una pe topic, spune foarte clar Christos că nu este vrednic de El acela care nu se leapădă pe sine, nu îşi ia crucea şi nu Îl urmează pe Christos. Deci cum poţi să îţi imaginezi că poţi fi cu adevărat vrednic de împărtăşirea cu Sfinte Mistere ale lui Christos când nu te lepezi de tine, nu îţi iei crucea şi nu Îl urmezi pe Christos? Dar ei nu au treabă cu astea, ... ci cu sarmalele, fripturile, beţiile, curviile, cluburile, cafenelele, ţigările, jumările, cozonacii, colacii, sarmalele, coliva, etc şi cât şi mai câte deşertăciuni ale lumii acesteia, o întreagă panoramă a deşertăciunilor sub chipul mincinos şi ipocrit de creştinism (şi ortodox). Mai noroc cu mila lui Dumnezeu, că altfel, la câtă vrednicie ....

Nimeni nu calca teologia in picioare, de ce ati facut o astfel de afirmatie? Dimpotriva, teologia nu poate fi doar ceva academic fara sustinere practica, sunteti deacord. Iar in practica au fost mantuiti si talharul de pe cruce, si cel cu cinci talanti (nu numai cel cu zece), si prostituatele de care vorbea Domnul si multi altii, toti cei insiruiti aici au fost mantuiti. Cum sa inteleg in practica cuvantul dvs. in legatura cu aceste exemple concrete? Au ajuns ei sa simta si sa cunoasca cat marii sfinti si teologi? Da sau nu? Este foarte simpla intrebarea.
Sau si mai simplu: daca dvs. va veti mantui (ceea ce va doresc din toata inima), o sa ajungeti deci de inaltimea Sf. Apostol Pavel sau Petru, sau a Sf. Serafim de Sarov, sau de inaltimea unor teologi ca cei pe care i-ati citat? Da sau nu?

[iustin10]

Vrednicia sau nevrednicia noastra este aceiasi in toate cultele .
Ba chiar si la cei de alte religii ,si la atei ,si oriunde ,exista persoane care fac pe placul lui Dumnezeu ,si castiga har,si care apoi ,aceleasi persoane ,gresesc lamentabil,si se ratacesc iar.
Peste tot sunt oameni minunati,care prin faptele lor se apropie de desavarsirea dumnezeirii ,dar apoi ,a 2 a zi,sunt plini de vreo patima oarecare.
Peste tot unde apare binele in aceasta lume,pentru fiecare din cei 6 miliarde de oameni sau cati ori mai fi ,binele acesta are un singur nume,chiar daca ei nu il cunosc :Hristos ,caci El este Adevarul.
Si peste tot unde apare raul, raul acesta are un singur nume : departare de adevar, si mustrarea constiintei
Harul lui Dumnezeu se da tuturor care urmeaza Adevarul,cunoscandu-l sau nu cu numele de Hristos. Si acest har se ia apoi ,sub povara pacatelor si a patimilor ,caci ochiul ,lumina trupului,se intuneca,si nu mai poate vietui in lumina
Dumnezeu ne intinde mana ,o apucam slab,apoi iar ii dam drumul.Iarasi El ne intinde mana Sa,iar o apucam,iar ne intoarcem la faptele noastre rele.
De aceea e necesara Taina ,legamant vazut ,bucatica din Trupul celui ce s-a jertfit pentru intreaga omenire.
Pentru ca doar prin Taina ,harul acesta al lui Dumnezeu,inclina balanta decisiv, catre acceptare. Taina si inglobarea in Biserica, fac ca impartasirea cu har sa fie din ce in ce mai deasa ,si caderile in patima,din ce in ce mai rare

[Decebal]

În prealabil postat de ioan cezar

Cautarea personala a harului lui Dumnezeu, cufundarea in umilinta si iubire jertfelnica, incep si se intemeiaza mereu pe Sfintele Taine.

De fapt şi aici avem de-a face cu încă o răstălmăcire a adevărului prin prisma ortodoxistă. Căutarea lui Dumnezeu, dincolo de anumite cazuri unde vine din iniţiativa omului, se face în baza propovăduirii Bisericii, atât prin propovăduirea propriu-zisă cât şi prin faptele şi roadele pe care le arată creştinii şi cu care îi atrag pe alţii la creştinism. La Christos vine cel care este atras de Tatăl, după cum spune foarte clar evanghelia după Ioan.

Însă ortodocşii ce s-au învăţat ei? Că nu trebuie ei să meargă să propovăduiască pe Christos şi mântuirea, ci că oamenii trebuie să vină la ei şi să îi caute. Oamenii trebuie să vină la ei şi să se milogească de ei să fie băgaţi în seamă, oamenii trebuie să meargă să îi aştepte pe la margini de drumuri, pe la colţuri de străzi, eventual să le mai vâre şi câte un plic cu bani în buzunarul de la sutană sau o altă "atenţie", pentru ca să fie băgaţi şi ei în seamă de DOMNI. Mai înainte vreme apostolii erau trimişi de Christos la propovăduire, DOMNII ortodocşi nu trebuie să facă astea, ei nu se încurcă cu mizilicuri dintr-astea, ei aşteaptă să vină alţii să se milogească de ei, să se ploconească în faţa lor doar, doar i-ar băga şi pe ei DOMNII în seamă.

Au ajuns unii să creadă că e de ajuns să ai niscaiva studii "teologice" şi să mai ai şi nişte cunoştinţe bine poziţionate pentru a accede la statutul de DOMN. Nu mai trebuie să fie ei înşişi trecuţi prin calea cea strâmtă, nu mai trebuie ei înşişi să dovedească ceva cu viaţa lor, nu mai trebuie ei înşişi să arate propriile lor competenţe şi propria lor alegere, nu, cu diploma şi cu pilele şi relaţiile bine ancorate ai mari şanse să ajungi un DOMN printre alţi DOMNI. Şi asta în buna tradiţie balcano-bizantinoidă în care statutul de preot, scuze de DOMN, se lua din tată în fiu, cu niţică ştiinţă a alfabetului, a câteva glasuri, acolo un "Doamne, strigat-am", câteva noţiuni elementare, şi gata DOMNUL era bun şi i se cânta, în ciuda cruntei realităţi, "Vrednic este" şi aşa ajungea DOMNUL DOMN. Nu trebuia să dovedească nimic, nu trebuia să se nască din Dumnezeu, nu trebuia să aibă parte de transformarea spirituală şi nici să o arate cuiva. Şi cui ar fi trebuit să o arate de vreme ce şi superiorii nu erau cu mult mai mult decât el, şi erau tot DOMNI, nişte DOMNI mai mari, cu relaţii pe la cei mai mari prin politichie, dar tot DOMNI, DOMNOŞI DOMNI. În orice societate spirituală care se respectă, nobilitatea, nobleţea, domnia mai trebuie şi dovedite în prealabil, alegerea de la Dumnezeu trebuie arătată, dovedită, se trec probe sub ochii unora care au dovedit înaintea lor şi au discernământul cizelat pentru a şti şi pentru aprimi de la Dumnezeu înţelegere de a discerne care sunt aleşii, hirotoniţii lui Dumnezeu, şi abia apoi poţi accede la statutul de păstor al altora. Dar în ortodoxia balcanică nu trebuie să arăţi prea multe nimănui; o să le arate ei DUPĂ ce vor ajunge DOMNI.

Iar pe lângă propovăduire, creştinismul mai seducea şi mai seduce prin faptele şi harurile sau harismele creştinilor. Dar în ziua de azi creştinii nu mai trebuie să dovedească nimic nimănui. Că doar pe ei îi cheamă creştini din neam în neam. ("Cine are sămânţă bună, tot botează şi cunună", după cum grăieşte "marea" înţelepciune creştină crescută prin plaiurile strămoşeşti.) La ei încreştinarea e cu numele, şi vom mai vedea noi DUPĂ dacă o mai fi loc şi de altceva. Pâna la Sfintele Taine mai este deci cale lungă dar ortodocşii balcanici nu vor să o parcurgă, ei nu concep să se înjosească, să se coboare până la nivelul evangheliei de la statutul lor înalt, de la semeţia lor domnească. Că în ortodoxia balcanică de fapt toţi sunt DOMNI. Aşa, din oficiu.

În prealabil postat de ioan cezar

Ele au fost randuite in Sfanta Biserica de Insusi Hristos, prin Duhul Sfant, asadar nu vin de la oameni ci vin in dar de la Dumnezeu.

N-or fi venind ele de la oameni, dar vin prin oameni, şi pentru că vin prin oameni atunci este necesar ca aceia care le "administrează" să mai şi ştie despre ce este vorba cu Tainele acelea, şi să mai şi ştie să le administreze. Dar la ortodocşii balcanici aceste "mizilicuri" nu sunt necesare, că doar la ei harul lucrează ex opere operato. Ei nu trebuie să ştie că Botezul este taina regenerării spirituale, şi că prin urmare această regenerare spirituală trebuie să mai şi aibă loc şi să se mai şi vadă, prin viaţă, prin fapte, prin transformarea gândirii, a inimii, a modului de viaţă de la cel vechi la cel nou, în Christos. Nu, ei ştiu că DOMNII trebuie să îl bage acolo în apă şi să îi facă slujba, şi gata "regenerarea". Nu mai trebuie credinţă, nu mai trebuie propovăduire, nu mai trebuie fapte, nu mai trebuie pocăinţă sau întoarcere la Dumnezeu, nu mai trebuie eforturi pentru rodirea harului botezului pentru ca regenerarea să fie simţită şi trăită cu cât mai la adâncul şi rădăcina fiinţei. Nu, ortodocşii balcanici nu se înjosesc cu regenerarea, ei merg pe principiul că "cine are sămânţă bună, tot botează şi cunună" şi cu asta basta. Gata!!, şi nimeni nu mai are voie să comenteze.

În ortodoxia balcanică recentă, cel care botează nu trebuie şi el să fie un iniţiat autentic al Misterului Botezului, că doar harul lucrează şi-aşa la cene are sămânţa bună. Dacă nu lucrează harul, înseamnă că n-ai avut sămânţa bună. În orice societate spirituală care se respectă, (şi vedem că ortodoxia balcanică de larg consum, consumeristă şi de dată recentă dă pe din afară de respect de sine şi de alţii) orice neofit este dus la iniţierea în Mistere de către oameni care sunt deja iniţiaţi, adică la nivel spiritual, nu doar după "sămânţa bună", ci după sămânţa dumnezeiască ce rodeşte regenerarea spirituală autentică şi ieşirea din întunericul necunoaşterii de Dumnezeu. În ortodoxismul balcanic de dată recentă lucrurile nu mai trebuie să stea aşa; aici harul lucrează altfel, oamenii nu trebuie să fie pregătiţi, este suficientă rostirea mecanică şi nesimţită a crezului, şi gata, cine are sămânţa bună tot botează şi cunună. Că doar ăsta este rolul DOMNULUI, nu să călăuzească spiritele la regenerare în Christos şi la o viaţă autentică în harul Sfântului Spirit, nu să călăuzească sufletele spre renaştere spirituală şi spre ieşirea din întunericul necunoaşterii, al necredinţei şi al egoismului spre lumina cunoaşterii, a credinţei şi a jertirii de sine aşa încât Christos şi Tatăl să găsească locaş la el, ci rolul DOMNOSULUI (strămoşesc, de sămânţă bună) este să facă botezurile, cununiile, îngropăciunile, parastasele, sfeştaniile, etc etc etc. Din câte am înţeles chiar în paradigma asta falimentară din punct de vedere spiritual (după cum se şi vede dealtfel cu ochiul liber şi de la mare distanţă) sunt şi educaţi prin şcolile de teologie de prin România, că ăsta ar cam fi rolul DOMNOSULUI. Şi se vede care este rodul paradigmei falimentare a ortodoxismului balcanic recent. Pentru cine are ochi să vadă, minte să înţeleagă şi mai are şi bună-credinţă să accepte, bună-credinţă extrem de ciudat de absentă la "ortodocşii" balcanici recenţi de România cu toată "ortodoxia" lor făcută pe gustul şi placul oamenilor şi pentru evenimentele "speciale" din viaţa lor, adică botezurile şi cununiile. Că dacă tot ai sămânţa bună, măcar cu atâta să te alegi. Crucea este pentru alţii, pentru fraierii care nu au prins şpilul DOMNOŞILOR.

[iustin10]

În prealabil postat de Decebal

Însă ortodocşii ce s-au învăţat ei? Că nu trebuie ei să meargă să propovăduiască pe Christos şi mântuirea, ci că oamenii trebuie să vină la ei şi să îi caute.

Ei nu trebuie să ştie că Botezul este taina regenerării spirituale, şi că prin urmare această regenerare spirituală trebuie să mai şi aibă loc şi să se mai şi vadă, prin viaţă, prin fapte, prin transformarea gândirii, a inimii, a modului de viaţă de la cel vechi la cel nou, în Christos. Nu, ei ştiu că DOMNII trebuie să îl bage acolo în apă şi să îi facă slujba, şi gata "regenerarea". Nu mai trebuie credinţă, nu mai trebuie propovăduire, nu mai trebuie fapte, nu mai trebuie pocăinţă sau întoarcere la Dumnezeu, nu mai trebuie eforturi pentru rodirea harului botezului pentru ca regenerarea să fie simţită şi trăită cu cât mai la adâncul şi rădăcina fiinţei.

Deci tu incerci sa subliniezi 2 lucruri : ca a disparut la ortodocsi spiritul misionar si lupta pt Hristos , si ca actul Botezului devine scop in sine ,iar nu viata cea noua care urmeaza dupa el.
Aparent ti-as da dreptate .Adica daca privesti doar la forme ,ai putea avea dreptate.
Merele straine sunt mari rosii,dar nu au nici un gust.Cele romanesti,sunt mici ,mai au si puncte negre ,dar sunt gustoase
O sa ma refer mai mult la Botez.
Si daca se face la 10 ani si daca se face la cateva luni,pericolul de a cadea apoi in pacate e la fel de mare.Si daca se face prin credinta nasilor si daca se face prin accepatarea directa a celui botezat ,lupta de dupa Botez e la fel de mare.
Nimic nu asigura ca cel botezat va ramine credincios ,si isi va desfasura viata spre crestere duhovniceasca
Intradevar se da multa importanta actului de cult ,cand de fapt,cum bine observi,aceasta e doar nasterea in Hristos,care trebuie sa fie urmata de viata in Hristos.
Doar cine nu stie aceasta ,chiar daca e ortodox , poate cadea in capcana ca a botezat copilul intr-o duminica,si ,cu asta ,si-a facut datoria ,pina la inmormantare,cand iar trebuie sa treaca pe la popa
Aceasta abordare e intens negata de preotii ortodocsi, care stiu si spun mereu ,chiar si in predica de dupa botez,ca acesta e doar inceputul vietii spirituale.
Doar unii credinciosi mai naivi cred asta,dar pozitia BO e diametral opusa
Ma mira ca si tu crezi acelasi lucru naiv,si il folosesti ca argument,ca si cum chiar ai crede in el. Toti crestinii stiu ca Botezul in Hristos este doar nasterea omului cel nou in Hristos,deci cum ai putut crede ca BO crede altceva?
E propria ta interpreatare ca se da mai multa atentie actului botezului,sprijinita pe ignoranta unor naivi practicanti orotodocsi
Dar de fapt e o fortare sirerata. Prin ea vrei sa diminuezi importanta tainei Botezului, tocmai pentru ca ea duce la astfel de interpetari naive.Logica ta e stramba.
Cu cat viata de dupa Botez e mai pacatoasa si mai decazuta,la ortodocsi,catolici,NP cu atat mai mult ar trebui sa ne concentram pe Taina si pe puterea ei.
Taina singura se vede ca nu poate asigura ca 100% din credinciosi sa urmeze calea cea drepata ,in nici un cult.
Dar , fara aceasta Taina,asa cum ne a fost ea lasata prin Traditie,nu mai pot inflori comorile credintei ulterior ,nici la ceilalti,care nu isi neglijeaza viata spirituala
Deci doar Taina Botezului asigura nasterea catre viata in Hristos,pentru cei care raman ai lui Hristos.Pentru ceilalti ,Botezul e doar o asteptare continua a Domnului,care sta la usa si bate,pina ce acestia se vor intoarce
De aceea ,daca Botezul a fost facut cum trebuie,macar pentru credinta parintilor si a nasilor,orice suflet pierdut,poate pina la final se va intoarce la Dumnezeu
Botezul la ortodocsi este eminamente un botez prin credinta,caci se face la varste ,cand cel botezat nu are cunoastere. E ca un cec in alb care i se da ,asa cum guvernul parca deschide un cont fiecarui nou nascut,desi unii il vor folosi pt bautura si droguri cand vor fi mari.
Taina devine esentiala,chiar daca 90% din cei botezati,dar de toate cultele, ulterior ,o perioada a vietii lor,il parasesc pe Hristos.
Taina nu obliga automat si mecanic la desavarsire.Dar fara Taina,nu ar avea cine sa ne cheme toata viata ,in interiorul nostru,catre desavarsire,fie ca avem o viata exemplara sau destrabalata