Gelozia intre frati

[Ekaterina]

Este tare greu sa ai pe constiinta faptul ca l-ai facut sa sufere pe unul din copiii tai. Eu nu stiu ce sa spun, sunt putin bulversata in privinta acestui lucru, nu am o experienta bogata in cresterea copiilor, dar simt ca nu pot sa fac diferenta intre ei. E drept ca sunt situatii care impun o mai mare atentie fata de unul din ei, dar ma gandeam ca atat timp cat sentimentele sunt la fel de puternice pentru amandoi, nu au cum sa se vatame.

Ma sperie si acest fapt ca as putea sa il iubesc mai mult pe unul din copii, lucru ce nu s-a intamplat pana acum, cel putin nu constientizez acest lucru. Cand eram insarcinata, ma intalneam des cu o mamica in parc care isi mai dore un copil, dar imi spunea ca nu poate sa depaseasca sentimentul de vinovatie fata de fetita ei, simtind ca prin acest lucru ii va face rau fetitei, fiind nevoita sa imparta atentia, dragostea, ca nu poate sa mai iubeasca un alt copil ca pe ea. Eu eram de parere ca aceste lucruri sunt doar in plan imaginar, ca avand un alt copil il poti iubi la fel de mult, lucru pe care l-am trait dupa nastere, simtind ca dragosta fata de primul s-a inmultit in loc sa se imparta.

Am vazut ca exista aceasta tendinta a celor mai in varsta sa faca comparatii intre generatii, ajungand la concluzia ca o atitudine mai rece fata de copil il pregateste mai mult pentru viata.

E drept ca aceasta problema a diferentei intre copii, in ceea ce priveste raportarea parintilor la ei, trebuie sa fie in atentia noastra ca parinti si cu ajutorul lui Dumnezeu sa evitam a face rau unuia dintre ei.

[bluester]

Imi aduc aminte ca in copilarie , totdeauna aveam impresia ca mama il iubeste mai mult pe fratele meu. Fratele meu fiind mai mare decat mine, uneori "beneficia" de mai multa atentie (din partea parintilor) mai ales in perioada examenelor (admitere,bac,teste etc), sau primea cadouri "mai frumoase si interesante" - cu toate ca , eu la varsta aceea nu aveam nevoie de acele lucruri. Insa toate astea se petreceau in mintea si imaginatia mea , pentru ca parintii incercau sa ne satisfaca amandurora placerile... dar eu , egoist fiind , vroiam ca doar eu sa primesc atentia parintilor. Odata , cand gelozia mea a atins un punct culminant , m-am dus la mama si am inceput sa-i spun ca pe mine nu ma iubeste deloc si i-am insirat toate nemultumirile mele... iar ea mi-a spus:" daca mi s-ar taia astazi o mana si maine mi s-ar taia si a doua mana , m-ar durea la fel de mult ca si cealalta... asa si in cazul vostru, va iubesc la fel de mult si as avea aceeasi suferinta daca s-ar intampla ceva rau cu unul dintre voi" - iar de atunci am inceput sa realizez ca parintii nu faceau nici o diferentiere (cu exceptia varstei)

[bluester]

Si , deci , in cazul meu , gelozia a fost pur imaginata... si mai cunosc cazuri in care unul dintre frati are doar impresia ca este "marginalizat" in familie.

[heaven]

Din pacate,mai ales in sanul familiilor isi pune amprenta faptul ca societatea nu ne-a invatat sa iubim neconditionat.
Intr-adevar,iubirea pentru cei din jur nu poate fi identica,pentru ca fiecare om este unic si ca si consecinta,relatia cu el este deasemena unica,insa,in acelasi timp nu este nici sanatoasa si nici fireasca o cuantificare a iubirii.
Ceea nu este sesizabil la nivel constient,cu siguranta este remarcat si integrat la nivel inconstient,pentru ca parintii sunt cei mai importanti oameni din viata copilului si care contribuie la punerea temeliei stimei de sine.
Daca la nivel inconstient,copiii primesc subliminal mesajul ca "nu merit sa fiu iubit,apreciat,nu sunt suficient de valoros",dezvolta complexe de inferioritate,care mai tarziu vor constitui reale piedici in dezvoltarea si evolutia sa ca si individ.
Cunosc foarte multi oameni,carora Dumnezeu le-a dat un potential fantastic,insa,datorita stimei de sine scazute,sunt incapabili sa il puna in practica,iar asta se vede pe toate planurile:relatia cu sinele,planul familial,social,profesional etc.
Din pacate,insa,desi bine intentionati,probabil o mare parte din parinti nu au primit nici ei la randul lor acceptarea si iubirea neconditionata ca si copii si la randul lor repeta acelasi model pe care l-au vazut si trait in familia de origine.
De cate ori nu am trait in copilaria noastra sau am vazut la alti parinti ca sanctioneaza nu comportamentul nedorit,ci persoana copilului?De cele mai multe ori copilul este admonestat si pedepsit,fara a i se explica ca este comportamentul cel care deranjeaza si nu el insusi,la modul ca "esti nesimtit,rau,prost,nu esti bun de nimic ! " etc si prin urmare nu meriti cutare sau cutare lucru,ci esti demn de pedeapsa...
Lucrurile ar sta altfel,daca copilului i s-ar explica ca iubirea si aprecierea le va primi neconditionat pentru ceea ce este el ca om si ca este sanctionat doar comportamentul si nu el ca persoana.
Din pacate,cunosc "n" persoane si "n" drame de familie,in care copiii au fost priviti ca un obiect spre care s-a canalizat egoismul parintelui,ce si-a dorit cu orice pret sa faca din propriul copil propria sa imagine si sa isi traiasca prin el idealurile personale si viata pe care nu a putut-o avea sau sa il transforme intr-o copie fidela a propriei persoane,uitand ca acel copil este un individ unic,cu propriile sale aspiratii,dorinte si cu dreptul de a-si alege propriul drum.
Altii fac copii datorita singuratatii sau pentru a avea la batranete pe cineva sa le intinda un pahar de apa,dar si multe alte motivatii profund egoiste.
Fiecare dintre copii isi va dezvolta propria sa tactica de a intra in gratiile parintelui,obtinand aprecierea sau afectiunea acestuia: unii vor observa ca sunt iubiti atunci cand poarta de grija parintelui,fratelui si isi vor asuma rolul de salvator si nu rareori am sesizat chiar o inversare de roluri: copilul ajunsese sa traiasca rolul de parinte,iar parintele intrase in rolul de copil!Altii vor observa ca obtin atentia,atunci cand sunt mai mereu suferinzi,prin urmare vor fi mai mereu bolnaviciosi,pentru ca si boala este de foarte multe ori un proces generat tot inconstient,altii vor descoperi ca sunt in prim plan atunci cand sunt amuzanti si vor deveni micii bufoni ai familiei etc etc.
Uneori vom observa contrariul:cum copiii devin de nestapanit,excesiv de rebeli sau devin aparent doar,opusul a ceea ce este parintele,insa,in realitate,ei balanseaza pe aceiasi axa,insa se afla doar in cealalta polaritate a sa.
Chiar de curand am aflat de cazul unei prietene,pe care parintii au tinut-o toata viata din scurt,calcand in picioare tot ceea ce ea si-ar fi dorit ca individ,impunandu-i absolut tot: de la prieteni,profesie,relatii personale etc.Si desi este o persoana foarte capabila din multe puncte de vedere,parintii au subestimat-o si au denigrat-o constant: daca nu urma drumul pe care ei si-l doreau profesional,refuzau sa o mai primeasca acasa,o santajau,amenintau etc.Daca incerca sa cunoasca vreun baiat si sa lege o relatie sau chiar sa iasa in oras cu prietenii pe care ei nu ii agreau,automat era prostituata (mentionez ca discutam despre o familie de intelectuali).Chiar cu ochii mei am asistat acum cativa ani la o astfel de scena si repertoriu din partea tatalui...
Fata a cazut in depresie usor,usor,iar in ultimii doi ani a fost fortata sa isi faca studiile postuniversitare in afar tarii pentru a gadila orgoliile parintilor,intr-un loc in care nu se regasea si se simtea foarte singura,ei refuzand sa o mai primeasca acasa si existand scandaluri monstru de fiecare data cand incerca sa revina.
In acesti doi ani,ceva s-a petrecut cu ea,cand a revenit in tara era schimbata.Apoi,a plecat de tot de langa ai sai,a refuzat sa mai urmeze vreun drum de orice fel si s-a retras intr-un loc,undeva departe de toata lumea,in care si-a dat uitarii atat posibiltiatea intemeierii unui camin sau a unui drum profesional,iar din ce mi s-a spus,depresia s-a adancit si poate si mai mult,pentru ca ultima data cand au vazut-o prietenii,comportamentul ei era vizibil modificat...parea pierduta,parca in alta lume,vorbea singura,tulburari de atentie,posibile halucinatii,vorbeste despre suicid etc.
In prezent parintii sunt disperati,nu stiu cum sa o ia de acolo,pentru ca nu doreste sa plece si nimeni nu o poate convinge,insa ei inca nu inteleg de ce se intampla toate acestea si pun toata drama din prezent pe seama faptului ca ea este "un caracter mai slab" si ca ei au investit bani si au facut totul pentru ea,ceea ce nu ar fi facut un alt parinte...
Este trist si ma iertati ca poate am ocupat prea multe randuri cu aceasta poveste,insa este ceva despre care am aflat de doar cateva zile si m-a afectat si pe mine,pentru ca o cunosc pe fata aceasta,stiu ce suflet mare are si ca detine atata potential si mi se pare una din multele povesti triste pe care le cunosc si isi au izvorul in gestionarea disfunctionala a relatiei parinte-copil.
Revenind,relatia dintre frati are si ea multe parti pozitive,intr-o familie cu mai multi copii,acestia invatand socializarea,competitia,organizarea,ierarhizarea,c olaborarea etc.
Totul tine de parinti,insa,pentru ca nu degeaba exista in popor vorba cu "cei 7 ani de acasa",pentru ca din familie se formeaza omul prima data,acolo se pun bazele,iar daca parintii ar intelege ce responsabilitate au pe maini si cum efectiv formeaza oameni...ar fi minunat!

Si eu am fost un copil asa cum povestesti tu heaven, mama mea nu vedea in mine ceea ce vedeam eu pt ea eu eram ”mandria ei”, daca cadeam nu spunea ridica-te ca te lovesti spunea ridica-te ca te vad vecinii ca ai cazut (ii era frica ca se face de ras cu mine), eu am suferit f mult, tot ce conta pt ea era imaginea ei, sa nu intelegeti ca nu ma iubea, ba daaaa ma iubea f mult dar nu o arata asa cum doream eu si tot timpul eram comparata cu verisoara mea (nu am avut frati sau surori) asta este cea mai mare greseala sa compari, suntem unici in felul nostru unul are o putere mai multa iar altul e mai slabit, fiecare cu calitatile si defectele lui, eu am avut f multe probleme si inca am nu am incredere in mine si m-a fos f greu chiar si acum cand am 30 si ceva de ani imi spune ca nu sunt in stare sa fac anumite lucruri...off aceiasi neincredere. Eu nu spun asta de mama mea ca sa o judec si ca sa invatam cu totii din greselile ei, ea poate nu si-a dat seama ca greseste, eu la scoala nu ridicam mana sa raspund pt ca nu eram sigura pe mine si ii spuneam colegei mele si ea raspundea si lua note mari pe ce stiam eu....in fine asta a fost acum fff multi ani...nu mai conteaza, f important este sa iti incurajezi copii eu asta incerc sa fac cu ai mei si chiar daca uneori tind ca fac comparatii ma opresc si incerc sa vad ce are fiecare bun.

[lore86]

Ar fi bine daca am reusi sa invatam din greselile parintilor nostri, sa nu le mai repetam. Sia cum imi aduc aminte cu durere de multe greseli ale parintilor din trecut.
si culmea poate ca un protest sau din contra ca o constientizare a normalitatii, actionez contrar a ceea ce m-au invatat.
Spre ex am invatat sa fiu cea mai buna, cu orice pret. Imi aduc aminte ca in clasa a cincia am luat premiul 3. Intre mine si fata de pe locul 2 erau...2 sutimi diferenta, iar intre cea de pe locul 1 vreo 10. Ptr ai mei nu a contat ca media era peste 9,75 ci ...ca eram a treia. Asa bataie am mancat atunci....
Astazi imi invat copilul ca nu e important sa fie primul, nu e important sa fie cel mai bun, important e sa faca ceva ce ii place placere, sa faca cu drag si mai ales prin ceea ce face sa aduca o bucurie celor din jur. Pe scurt sa fie util luisi si societatii.

Uneori mi teama ca printr-o atitudine sau gest neptrivit sa nu creez o prapastie intre frati. Intre mine si fratele meu aproape ca nu exista nici o legatura...Stiu, e foarte trist. Asa mult imi mai doream o surioara...Asa mult imi doream sa fim mai multi . Uneori ma gandesc ca daca nus e intervenea in planul lui Dumnezeu, as fi primit o surioara sau un fratior mai aproape de sufletul meu, de felul meu de a fi.

Am fost mereu un copil bun, cuminte, harnic, frumos. Toata lumea ma lauda.Eram mandria familiei, in opozitie cu fratele meu care era lenes, mediocru la invatatura, neastamparat. Acest lucru i-a determinat pe parinti sa aibe un comportament diferit fata de noi. Eu eram mereu pe primul loc, iar fratele pe al doilea. Si eu simteam lucrul asta, dar fratele meu il simtea mai tare. Si uite asa, intre noi s-a creat o prapastie foarte mare.
Apoi eu am plecat de acasa, m-am casatorit devreme. Ramasa doar cu un copil, mama isi reorientase atentia(doar ca de data asta, excesul de atentie care il acorda fratelui meu l-a determinat pe acesta sa comita greseli grave ). Culmea a fost ca desi eram casatorita, diferentele pe care le faceau, fiind mari, m-au ranit. M-au facut sa ma simt ca si cum nu as mai fi a lor. Atunci am realizat cat de mult il ranisera pe fratele meu in copilarie prin acest comportament.

De aici si teama mea de a nu gresi, ca nu cumva printr-o greseala de a mea sa ii fac pe micuti sa sufere. Sa creez o prapastie intre frati.

Incerc sa descopar in fiecare talantul pe care il are. Si sa incercam sa il valorificam. Nu suport si nu incurajez comparatiile intre frati, mai ales daca sunt demotivante. Adica nu accept sa faca cineva comparatii de genul: sora ta deseneaza/canta mai bine ca tine! In schimb folosesc unele comparatii: uite fratele tau, desi e mai mic isi impacheteaza singur hainutele.Oare nu crezi ca si tu, ca surioara mai mare ai putea face la fel?

Incerc mereu, daca se iveste ocazia sa vb despre ei, sa gasesc ceva frumos de spus despre fiecare, fara a minti(adica daca mijlociului nu-i place sa deseneze nu voi spune:"vai ce frumos deseneaza" ci "lui ii plac mai mult lucrurile clare, precise").

Cred ca acolo unde se termina priceperea noastra intervine priceperea nemarginita a lui Dumnezeu. Dar cred ca primul pas e sa ne recunoastem nepriceperea si sa il rugam pe El sa preia fraiele, sa ii formeze El cat stie de frumos, folosindu-se de noi ca de niste vase slabe.