Experiente luminoase in iubire/casatorie

[glykys]

Ce frumos, Floare Alba, sa va binecuvinteze Domnul!

[AlinB]

În prealabil postat de glykys

Ce frumos, Floare Alba, sa va binecuvinteze Domnul!

Hm, poate sunt lipsit de empatie dar cred ca este o fericire cam chinuita...adica fiind casatorita cu cineva (aproape) ateu te poti astepta la multe rele, 14 ani de casatorie in care ati ramas impreuna poate parea o performanta si in raport cu temerile chiar un success demn macar de o vremelnica fericire.

Oricum, tarziu nu este nici acum sa vina si el la Dumnezeu, si nici mai tarziu nu e tarziu daca exista viata constienta, insa ce mi se pare ciudat este ca din ecuatia fericirii se exclude statutul copiilor - ei cum sunt in raport cu Dumnezeu?

Caci o casatorie in care sunt copii nu mai este o "relatie in doi" si nu se mai judeca doar dupa cei doi.

Daca putem spune, in acest caz, in loc de "macar unul din 4", "macar trei din 4" sunt ai Domnului, atunci da, este o situatie fericita, altfel vorbim doar de satisfactii omenesti.

Si una e a astepti ca un adult de care te-ai legat el avand deja handicapuri spirituale sa si le rezolve si alta e ca acel copil care creste sub ochii tai de parinte spiritual si cu frica de Dumnezeu sa vezi ca le dobandeste.

[Floare alba]

În prealabil postat de AlinB

Hm, poate sunt lipsit de empatie dar cred ca este o fericire cam chinuita...adica fiind casatorita cu cineva (aproape) ateu te poti astepta la multe rele, 14 ani de casatorie in care ati ramas impreuna poate parea o performanta si in raport cu temerile chiar un success demn macar de o vremelnica fericire.

Oricum, tarziu nu este nici acum sa vina si el la Dumnezeu, si nici mai tarziu nu e tarziu daca exista viata constienta, insa ce mi se pare ciudat este ca din ecuatia fericirii se exclude statutul copiilor - ei cum sunt in raport cu Dumnezeu?

Caci o casatorie in care sunt copii nu mai este o "relatie in doi" si nu se mai judeca doar dupa cei doi.

Daca putem spune, in acest caz, in loc de "macar unul din 4", "macar trei din 4" sunt ai Domnului, atunci da, este o situatie fericita, altfel vorbim doar de satisfactii omenesti.

Si una e a astepti ca un adult de care te-ai legat el avand deja handicapuri spirituale sa si le rezolve si alta e ca acel copil care creste sub ochii tai de parinte spiritual si cu frica de Dumnezeu sa vezi ca le dobandeste.

Alin, daca ar fi fost o fericire deplina, cred ca mi s-ar fi urcat la cap si as fi uitat unde vreau sa ajung. Asa, de fiecare data cand plang revin cu picioarele pe pamant, iert si-mi cer iertare, imi revad inceputul si imi reamintesc care vreau sa fie sfarsitul.
In ceea ce priveste copiii, ei bine, ei merg pe un sens unic cu doua benzi, unul al credintei, al rugaciunii de fiecare seara, al cautarii si altul al epocii moderne, mercantile. Trec frecvent de pe o banda pe alta, in functie de situatiile cu care se confrunta. Le sunt alaturi permanent indiferent de banda de mers pe care se afla la un moment dat si-i ajut sa-si croiasca propriul drum prin exemplul personal.
Iar sotul meu, un crestin "aproape ateu", este mai crestin decat multi "imbunatatiti". Are multe calitati pe care un crestin trebuie sa le aiba, iar eu ma rog ca intr-o zi Dumnezeu, prin mare mila Sa, sa-l miluiasca si sa-l mantuiasca.
Fetita, in fiecare seara, pe langa rugaciunile obisnuite, mai spune una speciala, care suna cam asa:

Milostive Dumnezeu,
Tatal meu munceste greu,
Sa aduca-n casa paine
Sa putem trai si maine.

Fii cu el mereu, mereu,
Milostive Dumnezeu.
Caci si eu voi fi cu Tine
Cautand sa fac doar bine.

Mi-ai dat inima in piept
Sa-l iubesc si sa-l respect.
Tine-l Doamne-Dumnezeu
Sanatos pe tatal meu.

O fericire "chinuita" este o fericire care te tine cu "mintea in iad".

[AlinB]

În prealabil postat de Floare alba

Alin, daca ar fi fost o fericire deplina, cred ca mi s-ar fi urcat la cap si as fi uitat unde vreau sa ajung.

(...)

O fericire "chinuita" este o fericire care te tine cu "mintea in iad".

Stiu......

P.S.
Dar "multe calitati" nu sunt suficiente daca nu este credinta.

[Floare alba]

În prealabil postat de AlinB

Stiu......

P.S.
Dar "multe calitati" nu sunt suficiente daca nu este credinta.

Stiu...

Si ma rog la Dumnezeu ca intr-o zi s-o aiba/dobandeasca/primeasca.

[fallen]

Am cunoscut si eu persoane care au avut sau sustin ca au avut casnicii fericite. Pe unele insa le-am cunoscut abia dupa ce unul dintre ei a urcat la ceruri. Pot sa spun ca din nefericire persoana care a ramas in urma nu a ramas tocmai impacata cu soarta si cu Dumnezeu. Unii/unele n-au inteles de ce a trebuit sa se intample lucrurile astfel. Ba chiar cineva a afirmat ca "sa iubesti prea mult pe cineva poate fi un adevarat blestem". Sunt multe lucruri pe care nici eu n-am avut ocazia sa le inteleg (inca), de exemplu daca casatoria e o sfanta taina, de ce odata savarsita, nu e respectata de oameni, de ce nu poti sa te bazezi nici macar pe sot/sotie ca-ti va fi alaturi (macar)pana la sfarsitul vietii, de ce sunt atatia oameni care isi incalca juramintele pe care le fac in fata lui Dumnezeu? Bine raspunsul e simplu, pentru ca ori nu sunt constienti de greutatea juramintelor pe care le fac, ori nu cred in Dumnezeu, ori ii ispiteste diavolul si ei cedeaza. Cand mi s-a spus ca pe oameni nu te poti baza, nu-ti poti pune incredera in ei, decat in Dumnezeu, mi s-a parut putin socant : adica nici in oamenii pe care ii iubesti cel mai mult, rude, soti, prieteni? Dar se pare ca intr-adevar toti oamenii, chiar si acestia, cei care si-au jurat credinta unii altora, ca soti, in fata lui Dumnezeu, sunt vulnerabili in fata ispitelor pana la sfarsitul vietii lor.

[Fani71]

Nu am citit tot threadul dar am gasit destul de putine marturii. M§ar interesa mai multe...
Este adevarat ca este greu sa te dezvalui, chiar anonim.
Dar daca acest lucru poate folosi... O sa povestesc ceva din experienta noastra, pentru ca mi se pare ca este neobisnuita din anumite puncte de vedere si, da, lumoasa din multe.
Sotul eu si cu mine ne-am cunoscut tarziu in viata, eu aveam 35 de ani iar el 38, si nu mai fusesem nici unul casatoriti. Fiecare amasteptat mult, in felul fiecaruia, sa ne intalnit cu celalalt. Amandoi eram (si suntem) profesori de relgie, dupa un drum sinuos prin viata.
Cu o luna inainte de a ne castaori, i s-a descoperit un cancer foarte grav. Dupa 6 luni de la casatorie (cam acum 5 ani), metastaze neoperabile, iar medicii i-au spus ca pentru ce are el nu exista nici o sansa de vindecare, si 'i-au dat' intre 2 luni si trei ani.
Dar nu a fost asa, cel putin pana acum. Desi sanatatea ii este inca zdruncinata si fluctuanta, sotul meu duce o viata normala si nu pare mai bolnav acum decat atunci. (cum nu a mai facut controale, nu stim exact ce se mai petrece cu metastazele)
Intre timp, am avut doi copii si la fiecare sarcina ne-am gandit adesea la posibilitatea ca el sa nu-si poata vedea copilul, pe lumea asta cel putin, iar eu sa il cresc singura.
Cu fiecare luna care trece, sansele sa fie vindecat cresc, dar nu stim ce va hotari Dumnezeu.
Situatia asta ne-a ajutat sa punem baze poate mai solide decat ar fi fost, poate in alte conditii, relatiei noastre, si ne-a apropiat foarte mult. Traim multe momente fericite, bune, binecuvantate, pe langa cele grele, intunecate, si uneori angoasante. Am trait poate deja si ce unele cupluri traiesc abia la batranete. Este si aspectul psihic al bolii care te macina, si in viata de toate zilele nu e greu de tinut. Este si apropierea eventuala a mortii si a despartirii (sigur, pentru un tmp.. dar totusi!) care este greu de trait zi de zi. Cum am putut sa avem copii sanatosi si echilibrati in conditiile astea? Este clar ca numai cu ajutorul lui Dmnezeu si al dragostei pe care ne-a dat-o.

Pot spune ca Dumnezeu a facut minuni mari in viata noastra, dintre care vindecarea probabila a sotului meu nu este decat cel mai vizibil. Sunt unele mai greu de povestit si care ar intra poate in amanunte prea personale.

Pot spune si ca traim o dragoste mare, care creste mereu. Si asta fara sa vreau sa idealizez si sa romantizez, caci ni se intampla si noua sa ne certam, sau sa nu fim pe aceeasi lungie de unda, sau sa nu fim de acord sau sau... Si uneori ne este si greu, si cu copiii, si cu toate responsabilitatile, pe langa boala si slabiciune.
Dar pot spune ca intotdeauna ne cerem iertare, intotdeauna ne impacam daca ne suparam, si ne spunem adevarul, chiar cand este neplacut si neflatant, si ne ascultam unul pe altul. Si stim ca suntem pe o cale si ca Dumnezeu ne-a pus impreuna, si faptul ca ne si tine, inseamna ca are El motivele Lui si mai asteapta impliniri de la noi.
Nu, nu cred ca ne iubim ca la inceput', cum scria cineva mai sus ca nu crede. Ne iubim de fapt mai mult, si ne cunoastem mai bine. Si ne dam seama ca mai este mult de facut.

Hotrasem sa nu mai scriu pe forum si raman la hotarirea de a nu mai intra in nici o polemica, ci de a scrie numai cand pot da informatii folositoare. Ceea ce a incercat sa fac aici...