Dogmatica Patristica Ortodoxa

[myself00]

Hristos este centrul și instrumentul revelației atât în Vechiul cât și în Noul Testament. Părinții Bisericii urmând și participând la Tradiția Proorocilor și Apostolilor, învață venirea lui Hristos neîntrupat, Logosul, în fața Proorocilor și a Patriarhilor Vechiului Testament. Numele Cel care este, de exemplu, care apare pe aura icoanei lui Hristos, a fost predat lui Moise de către Îngerul Domnului la Rugul aprins, ca răspuns la întrebarea lui Moise cine este el. Acest nume este al lui Hristos, care se arată Proorocilor ca Îngerul Slavei.

În Noul Testamnet, Hristos, Logosul veșnic, Se întrupează prin Sfânta Fecioară pentru ca să trăiască și să Se arate [manifeste] ca Dumnezeu-om și să participe la tot ceea ce ține de experiența omenească, mai puțin păcatul. Faptul că Hristos a fost fără de păcat și că era prin fire Logosul lui Dumnezeu și Izvorul vieții, a făcut ca El să nu poată fi supus sub stăpânirea morții. Aceasta fiindcă moartea există „pentru ca răul să nu devină nemuritor" în cei care s-au separat de harul dumnezeiesc.

În Hristos, două firi - dumnezeiescă și umană, sunt unite ipostatic. Astfel, în timp ce îndumnezeirea oamenilor reprezintă participarea lor la slava necreată a lui Dumnezeu, îndumnezeirea firii umane a lui Hristos este ființa lui Dumnezeu, în timp ce slava necreată a lui Hristos este puterea sa veșnică și firească și nu ceva primit.
Cele două firi ale lui Hristos Logosul întrupat, prin care lucrează El, sunt unite „fără shimbare, fără amestecare, fără împărțire, fără despărțire". Logosul este Hristos și nu alt ipostas. Logosul-Hristos este una și aceeași persoană și unul și același ipostas. Fecioara a dat naștere Logosului Întrupat, adică firii umane a logosului; în cazul minunilor, Logosul-Hrisots a fost Cel care le-a lucrat prin intermediul firii necreate și a firii create a Logosului.
În comunicarea însușirilor. (communicato idiomatum) celor dooă firi, există o inegalitate. Logosul-Hrisots este unul. Nu există în El „altul și [sau împreună cu] altul" sau „ unul și celălalt" . Există un singur ipostas. Însă există un lement și un alt element, două firi, una creată și una necreată, două energii și două voințe. Astfel, atunci când întrebăm cine a fost răstingnit este că Logosul a fost răstignit, Cel „Care a spânzurat pământul pe ape", „căci ei L-au răstignit pe Domnul Slavei".Însă, atunci când întrebăm cum a fost răstignit, trebuie să răspundem că El a fost răstignit „cu trupul" fiindcă ceea ce a fost răstignit este firea umană a Logosulu. Aceasta este în linii foarte mari dogma Bisericii despre Hristos. Dar să vedem acum dezvoltarea pe care a avut-o prin Sinoadele Ecumenice, referindu-ne desigur, la terminologia adoptată.

[myself00]

O mare problemă teologică care i-a preocupat pe Părinții Bisericii în timpul disputei cu arienii, eunomienii și pnevmatomahii, și continuă să preocupe și astăzi lumea creștină este dogma despre cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, mai precis, locul Său în Sfânta Treime, însușirea Sa ipostatică, etc. Dumnezeirea Duhului Sfânt nu a fost niciodată contestată de Biserică. Însă, referitor la modul Său de ființare și la însușirea Sa ipostatică, aceeași credință a fost întotdeauna exprimată dar în termeni diferiți până la ultima reglementare a lor de la Sinodul al 2-lea Ecumenic. Când Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre modul de existență al Duhului Sfânt, el scoate în evidență faptul că Duhul își are ființarea de la Tatăl. Referitor la însușirea Sa ipostatică, el spune că Duhul Sfânt este o „putere sfințitoare". Toți Părinții, greci și latini, au fost unanimi în a susține că însușirea ipostatică a Duhului constă în faptul că își are existența din Tatăl, întocmai ca și Fiul, dar nu prin naștere Antiohieni mai întâi, și apoi Sfântul Grigorie Teologul și Didim din Alexandria au adăugat expresiei „nu prin naștere" formularea „prin purcedere", care a fost acceptată de Sinodul al 2-lea Ecumenic.Aceste chestiuni arată că dogma referitoare la însușirea ipostatică a Duhului Sfânt a existat dintotdeauna în Biserică, dar purcederea nu fusese încă definită drept o însușire ipostatică. Sfântul Grigorie Teologul spune că între Tatăl și Fiul toate sunt în comun, cu excepția cauzei, care este o însușire ipostatică doar a Tatălui.

Însușirea ipostatică a Duhului Sfânt Care are totul în comun cu Tatăl și Fiul, este „purcederea". Pentru El, Tatăl nu este doar Născătorul, ci și Purcezătorul, Care îl purcede pe Duhul Sfânt. Cel care este o proiecție proiectată doar de Tatăl și Care purcede doar din El.

Pr Ioannis Romanides

[antiecumenism]

Pr. Ioannis Romanides - TAINA CRUCII

http://carteromaneasca.wordpress.com...-taina-crucii/




"...crucea, care este asumată de fiecare următor al lui Hristos, nu reprezintă, aşa cum mulţi cred, diversele probleme pe care omul le întâlneşte în viaţă. Dimpotrivă, crucea este o încleştare activă pe care fiecare credincios şi-o asumă pentru a păstra până la moarte ascultarea faţă de voia lui Dumnezeu, prin care ajunge la îndumnezeire.
Mântuirea fiinţelor umane nu constă doar în răstignirea Domnului pentru ele şi în dobândirea roadelor Jertfei de pe Cruce pentru satisfacerea dorinţelor de fericire. Dimpotrivă, fiecare credincios ar trebui să se răstignească pe sine nu din obligaţie, ci din propria voinţă, întocmai precum Hristos, fiindcă doar prin această dorită răstignire de sine se ajunge la participarea la Taina Crucii, prin care omul este transformat dintr-o fiinţă egocentristă în prieten al lui Dumnezeu şi dumnezeu prin har."

Da. Pe scurt, aici e vorba despre sensul ascezei crestine.
Definitoriu pentru/in Biserica. Asta-i lucrarea de capatai a crestinului. Traditia filocalica aici isi arata roadele si rostul.
Nevointe, despatimire, pregustarea bucuriilor Imparatiei. Totul cu duh umilit, cu inima infranta si smerita, cu frica-dragoste de Dumnezeu, sub Pronia lui Dumnezeu, prin lucrarea harului in om. Astfel, prin acestea toate, Taina Crucii devine accesibila omului.
E simplu de inteles. Greu e de acceptat cu tot sufletul si de lucrat, cand suntem stapiniti de patimi si de duhuri potrivnice. Cu greu se leapada omul de acestea toate, "ale sale".
Insa Biserica isi vadeste tocmai aici sfanta menire: sa il ajute pe credincios, sa se sprijine credinciosii intre ei in urcusul duhovnicesc (preotii si ierarhii sprijina pe fiii duhovnicesti in modul specific lucrarii care le-a fost incredintata, fiii sprijina pe preoti in modul lor specific si totodata fiii se sprijina intre ei). Alte chestiuni sunt secundare (desi duhul lumesc patruns intre crestini voieste sa rastoarne prioritatile, precum stim).
Dumnezeu sa ne lumineze cu Harul Lui!