Inima

[Tartaruga]

840 versete / 365 zile = 2,3 ani

Eu nu ies asa repede la pensie, dar si daca as iesi, as avea mai mult timp de scris, doua versete pe zi sa mearga mai repede :))

Pe mine nu ma deranjeaza sa le scriu, dar nu as vrea nici sa plictisesc daca nu va pare interesant. Si poate nu-i mult de scris la fiecare, si asa vedem in ce contexte s-a utilizat cuvantul. :)

În prealabil postat de Tartaruga

840 versete / 365 zile = 2,3 ani

Eu nu ies asa repede la pensie, dar si daca as iesi, as avea mai mult timp de scris, doua versete pe zi sa mearga mai repede :))

Pe mine nu ma deranjeaza sa le scriu, dar nu as vrea nici sa plictisesc daca nu va pare interesant. Si poate nu-i mult de scris la fiecare, si asa vedem in ce contexte s-a utilizat cuvantul. :)

Am luat in calcul ca vor aparea si comentarii, reactii, poate impotriviri si conflicte noi, ca ... doar suntem pe Forum Crestin Ortodox, Adriana...:)
Vei reusi tu oare, asa cum te stim, sa te abtii de la a da (mii de) lamuriri?
(Ba bine ca nu, daca inima iti sopteste sa-i dai inainte cu treaba... Si-apoi, te-om mai sustine si noi, cei ce vor fi interesati.)

Un cuvant al Parintelui Hristofor Panaghiotis: http://www.crestinortodox.ro/diverse...lui-69523.html

"... inima se afla la hotarul dintre Dumnezeu si noi."...!!!

"... pacatul sparge unitatea inimii" (Sf. Grigorie Palama)

"...inima duhovniceasca este suflarea lui Dumnezeu in inima trupeasca"

"Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu..."

"Sus să avem inimile!"

Sfantul Luca al Crimeii (din care citesc la recomandarea lui Eugen, caruia ii multumesc acum pentru sfat) zice aici http://www.scribd.com/doc/81377941/S...Puterea-Inimii la pagina 18, despre inima:
"In intreaga Scriptura inima este organul de comunicare a omului cu Dumnezeu si prin urmare ea este organul cunoasterii supreme."

Comunicare si cunoastere... Cunoasterea cea mai inalta e prin comunicare cu Dumnezeu... OK, lucruri familiare crestinului.

Dar cum cunoaste omul crestin cu inima?
Sfantul ne orienteaza mai intai catre cunoasterea "simtita", afectiva (emotionala). In paranteza fie spus, desi in psihologie, chiar la noi romanii, Vasile Pavelcu introducea conceptul de "constiinta afectiva", omului contemporan ii vine greu sa accepte sintagma aceasta: cunoastere cu emotiile, cu simtirea (nu cu simturile)... Rationalismul refuza orice amestec al afectivitatii in cunoastere, afar eventual de unul cu efecte nocive, iar sediul si mecanismele cunoasterii sunt evident la nivelul creierului, de unde respectul cuvenit pentru neurostiinte si in special pentru savantii din neuropsihologie. Tot "omul de stiinta" stie (vai, de fapt crede, copilareste) ca a cunoaste inseamna a te screme sa operezi intelectual, acolo sus pe umeri si nicidecum sub coaste, si a te lauda facind valuri cu gandirea, memoria, limbajul etc. Numai ca, in realitate, lucrurile nu stau deloc (doar) asa. Teologia a aratat aceasta dintotdeauna, iar in ultimul veac i s-a alaturat si psihologia cu cercetari minutioase si demonstratii inechivoce: cunoasterea este un demers mixt, al intregii fapturi, iar afectivitatea (vibratie concomitent fizica, psihica si comportamentala) joaca rolul crucial inclusiv in cunoasterea de nivelul laureatilor Nobel. Faptul fusese pe larg evidentiat si comentat, dintotdeauna, un exemplu la indemana fiind ungurul George Polya, cu juma de secol in urma, cand a cercetat conditiile creativitatii in lumea oamenilor de stiinta (recomand lucrarea savantului maghiar "Creativitatea in matematica", se mai gaseste prin bibliotecile scolilor si liceelor patriei, de nu prin cele municipale).

Si ce face crestinul cand cunoaste cu inima? Ce face inima lui pe tarimul afectiv?

Rezuma sfantul Luca:
- se veseleste
- se bucura
- se necajeste
- se tulbura
- se nelinisteste
- se sfasie
- freamata de furie
- arde
- se manie impotriva Domnului

Si cum poate fi (afar de "curata")?
- este plina de rautate
- de curvie
- de zavistie
- de semetie
- de curaj si de frica
- de necuratie
- de zdrobire pentru pacatele sale

In seara asta, in timp ce migaleam la o sarcina oarecare, mi-a trecut un gand de hula prin minte, ceva extrem de violent, cu totul neasteptat. Nu am avut timp decat sa constat ce traiesc... am fost un simplu martor, e drept ca umilit, indurerat, spun sincer.
Problema pe care o ridic aici e alta: in secunda imediat urmatoare (desi s-ar putea ca perceperea timpului aici sa fie falsa, de pilda e posibil ca mai intai sa fi fost cutitul, fiind necesar sa treaca un timp pana la constientizarea durerii si a gandului, doua forme diferite de exprimare in constiinta a aceluiasi eveniment mai profund) am simtit o impunsatura ascutita in dreptul inimii, ca un cutit. Foarte violent, foarte iute, cum nu am resimtit veodata... M-am speriat. Mai intai m-am gandit la o boala fizica, durerea a fost prea vie, prea ascutita.

Ce ma preocupa insa acum este intrebarea: sa fie oare o legatura intre gandul de hula si cutitul din inima? Sau, poate, e doar o "coincidenta" si n-ar trebui sa ma preocupe legatura, oarecum nevrotica, interpretativa...

Vorbesc cat se poate de serios, desi revazind acum textul imi inchipui ca unii il vor lua de-a dreptul ca ticneala sau mesaj demn de vreun troll...

P.S. Daca treceti pe aici, Mihnea si Adriana (precum si surorile care profeseaza ca medici), v-as ruga sa avansati o opinie, ca doctori crestini (desi preferabil ar fi sa intreb mai intai un doctor de cap...). Eventual pe privat.

[dobrin7m]

În prealabil postat de ioan cezar

In seara asta, in timp ce migaleam la o sarcina oarecare, mi-a trecut un gand de hula prin minte, ceva extrem de violent, cu totul neasteptat. Nu am avut timp decat sa constat ce traiesc... am fost un simplu martor, e drept ca umilit, indurerat, spun sincer.
Problema pe care o ridic aici e alta: in secunda imediat urmatoare (desi s-ar putea ca perceperea timpului aici sa fie falsa, de pilda e posibil ca mai intai sa fi fost cutitul, fiind necesar sa treaca un timp pana la constientizarea durerii si a gandului, doua forme diferite de exprimare in constiinta a aceluiasi eveniment mai profund) am simtit o impunsatura ascutita in dreptul inimii, ca un cutit. Foarte violent, foarte iute, cum nu am resimtit veodata... M-am speriat. Mai intai m-am gandit la o boala fizica, durerea a fost prea vie, prea ascutita.

Ce ma preocupa insa acum este intrebarea: sa fie oare o legatura intre gandul de hula si cutitul din inima? Sau, poate, e doar o "coincidenta" si n-ar trebui sa ma preocupe legatura, oarecum nevrotica, interpretativa...

Vorbesc cat se poate de serios, desi revazind acum textul imi inchipui ca unii il vor lua de-a dreptul ca ticneala sau mesaj demn de vreun troll...

P.S. Daca treceti pe aici, Mihnea si Adriana (precum si surorile care profeseaza ca medici), v-as ruga sa avansati o opinie, ca doctori crestini (desi preferabil ar fi sa intreb mai intai un doctor de cap...). Eventual pe privat.

In timpul rugaciunii aprinse, in care inima, mintea si cugetul se unesc cuprinse de gandul de Dumnezeu apare o durere surda in inima. De aceea calugarii isihasti spun ca rugaciunea cu putere, aprinsa ca un rug nu poate dura mai mult de jumatate de ora dupa care urmeaza o rugaciune domoala si lina spre vindecarea locului bolnav de pacat, din inima.

Deseori seara in timpul rugaciunii am simtit durerea din inima, constanta , surda si care tine pe toata durata rugaciunii. Este la nivelul plexului, usor stanga coborat. Asta e semn ca avem inima bolnava de pacat. Acolo mai este de curatat. Pacatele din inima sunt cele care pleaca mai repede, decat apucam sa ne impotrivim cu mintea. asa zisa iuteala in raspuns. Imediat a plecat pacatul (cu gandul), apoi mintea constientizeaza ca ai gresit, imediat apare durerea surda din inima, cand constiinta te cearta. Aceasta lupta cu pacatele din inima si cu gandurile pacatoase apar atunci cand apare o subtirime a pacatului, o finete, cand aparent ceilalti te vad evlavios si drept cand pacatul nu mai e transpus in fapta insa in minte si inima e mare lupta.