Mantuirea

Cu aceasta postare imi inchei dialogul propriu-zis cu Adriana pe acest topic, probabil si pe celelalte. M-am lamurit ca folos nu am, intrucat partenerul de dialog nu este onest si nu se poate dezlipi de autoadmiratia narcisista. Un om pus permanent pe artag, o femeie certareata, care isi inchipuie ca obraznicia arata ca e desteapta. O fi. Si totusi doarme... Am crezut ca se va alege vreun rod bun din dezbateri, insa vad doar rigiditate si vointa de a merge pina-n panzele albe pe taramuri cu pietre reci si ape salcii... Nu asa am cunoscut in Ortodoxie! Nu asa am primit pana azi! Inapoi la ale noastre. Am vizitat destul pustiuri reci in muzeul artificial al parerilor. Pareri care isi cer indreptatire si se revendica alternativa la constiinta dogmatica a Bisericii si la practica indragostita a vietii imbisericite. Vai, vai...

Pentru ca noi sa ajungem in oarecare legatura constienta cu Dumnezeu, cred ca avem de trecut cateva "teste", nu tocmai usoare. O stim de la toti batranii nostri imbunatatiti, o stim din Biserica asadar, o stim din Predanie, o stim din Scriptura, din Evanghelie.
Cata vreme, insa, noi suntem atasati de propriile noastre inchipuiri, ce facem oare decat ca preamarim lucrarea mintii noastre omenesti, iar nu pe Dumnezeu Care ni S-a revelat noua.
Cunoastem din Scripturi ca Domnul a cerut oamenilor, de la inceput, duh umilit, inima smerita si infranta. Dreptii lui Dumnezeu, patriarhii toti, proorocii, s-au dat pe ei insisi la o parte pentru ca Dumnezeu sa lucreze El insusi, prin ei, in fiinta lor si in istoria oamenilor. S-au dat la o parte in sensul evident ca si-au indepartat ambitiile personale, iubirile pamantesti (cazul indragostitului tanar Ieremia, candva, Proorocul Domnului mai apoi prin lucrare si toate ale vietii lui), ifosele si cunostinta omeneasca, lumeasca, nedeplina si efemera. Subiectiva si patimasa, trecatoare ca iarba campului.
La fel si crestinul, prin nevointe cauta sa curateasca locul in care Domnul voieste sa isi faca Lucrarea. Inima, persoana. Biserica acestea ne invata, spre mantuirea noastra si spre gustarea unei vieti bineplacute Domnului inca de aici, de pe pamant.

Voim cu totii sa ajungem in Imparatie. Insa greu voim sa ajunga Imparatia in noi... Dorim sa ni se deschida Usa Milostivirii ca noi sa pasim in Lumina, insa greu acceptam sa deschidem noi insine sufletul nostru, la usa caruia bate Cineva, pentru ca Lumina/Dragostea Lui tamaduitoare si intregitoare (ca suntem sfisiati si ciopartiti de pacat) sa patrunda in noi (si astfel sa devenim fiecare si impreuna vas ales al Duhului Sfant).

Suntem prea plini de noi, obsedati permanent de ale noastre toate, trecatoarele si jalnicele noastre nimicuri din care am facut dumnezei noi si ceruri noi si pamanturi noi - toate ale desertaciunii. Ar fi spre binele nostru sa ne mai golim un pic... Asa incat, dupa golire de mucegaiuri, stihiile noastre sa fie iarasi pline de Energia de la Inceput...

Stihiile si stihurile. Spre toata cinstirea, recunostinta, inchinaciunea si toata slava: lui Dumnezeu, in veci!