Milostenii facute de saraci

Imparatul Nichifor Votaniatul, al Constantinopolului ( 1078-1081 ), a facut o catedrala mare, aproape cat Sfanta Sofia. A venit patriarhul Ierusalimului, al Constantinopolului si al Alexandriei, ma rog, ca atunci cand se sfinteste o biserica imparateasca.

Cand a terminat-o, a anuntat sfintirea . Sfintirea bisericii se anuntase cu cateva luni inainte, ca sa aiba lumea timp sa vina. Ca atunci nu erau masini, avioane, sau trenuri. Tractiunea se tacea cu boii, caii si magarii, iar pe mare veneau cu corabiile.

La sfintirea bisericii imparatului Nichifor au venit patriarhi, 40 de mitropoliti, mii de preoti, ca la o biserica imparateasca.

Au inceput a veni la sfintire mii de care. Unii aduceau covoare, altii butoaie cu vin, cu untdelemn, altii aduceau faina, altii lumanari. Fiecare aducea ce putea.

Atunci traia o vaduva in Constantinopol, pe care o chema Anastasia.Aceasta vaduva, de 50 de ani se ducea la biserica si se ruga lui Dumnezeu. Ea statea in marginea orasului, tocmai langa drumul acela pe care treceau carutele la sfintire.

Dar era tare necajita. Avea o cocioaba de casuta, n-avea bani, n-avea untdelemn, n-avea faina, n-avea ce sa duca si ea. Cand a vazut ca trec atatea perechi de boi la sfintire, s-a gandit si ea sa duca un brat de iarba.

Atat avea ea, o secera si o furca de tors.

Vaduva saraca material, dar bogata in credinta. Iarna torcea canepa si lana pe la oameni, iar vara se ducea cu secera pe lan si aduna spicele de pe urma seceratorilor, le punea pe un tol, le batea si facea oleaca de grau. Si asa, cate putin cate putin, facea si ea un sac de grau pentru dansa.

Asa de saraca era vaduva Anastasia !

Ea, daca a vazut ca trec atatea care cu boi, incarcate cu poveri grele cu alimente pentru praznic la sfintire, ce s-a gandit saraca ? " Bani n-am, covoare n-am, untdelemn n-am, n-am nimic. Ma duc sa duc si eu un brat de iarba acolo !" Dar se temea, ca n-avea pamant. De unde sa taie iarba ca sa nu faca rau ?

A luat un tolisor si s-a dus pe un hat unde creste un fel de iarba, numita pir. A luat pir, ca sa nu strice cumva din ogorul cuiva. A taiat pirul si l-a pus intr-o sarcinuta. Ce s-a gandit ea ? " Voi da si eu la niste boi un brat de iarba, macar ca nu-i de la mine de pe hat ".

Intr-adevar, si-a luat betisoruI, s-a dus acolo unde era sfintirea cu acea lume multa, si tocmai atunci a vazut o pereche de boi, care gatisera mancarea dinaintea jugului. Se uitau plavanii; ar mai fi mancat ei ceva, dar nu mai era.

Matusa Anastasia a dezlegat si ea sarcinuta ei de iarba, a pus-o inaintea boilor si a zis : " Doamne, primeste bratul acesta de iarba, ca n-am ce aduce la sfintirea acestei biserici si sa ma ierti, ca nu-i de pe ogorui meu !" Si plangand s-a dus de acolo la biserica, dupa ce-a dat iarba la boi.

Cand a vazut atata lume si atatea podoabe, caci biscrica era pregatita ca o mireasa de nunta cu toate podoabele gata de sfintire, atunci ea s-a dus la icoanele din urma, unde se inchina femeile. Batrana, nacajita, cu fata zbarcita de batranete, cu un tulpan vechi pe ochi, incaltata cu opinci, cu o catrinta rea, a ingenuncheat si se ruga Domnului : " Doamne, iarta-ma ca n-am adus nici un dar la biserica ! N-am nimic. Imparatul este imparat si pe pamant si va fi si in cer ! Dar eu saraca de mine, n-am avut bani, n-am avut nimic...", se ruga ea cu lacrimi.

A venit si imparatul Nichifor Votaniat, cu dregatorii lui, cu spatarii lui, cu tot. Cand a intrat in biserica, spatarul lui, pe care-l chema Petru, i-a aratat inscriptia. ( La biserici, la manastiri, la monumentele istorice, inscriptia este scrisa deasupra usii ).

Era o placa mare de marmura, scrisa cu slove de aur : " Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, imparatul Nichifor Votaniat ". I-a placut tare inscriptia, ca el daduse ordin.

Si au intrat in biserica imparatul, imparateasa si generali multi, sa vada cum este pregatita biserica pentru sfintire, ca a doua zi era sfintirea. Picturi frumoase, icoane lucrate in aur, perdele frumoase, vesminte aurite, policandre, chivote, potire pe sfanta masa, Evanghelia, tot ce trebuia.

In timpul acela, matusa Anastasia, care a dat un brat de iarba, plangea la icoanele din urma. Avea multi ani. In timpul acesta ingerul Domnului a schimbat inscriptia imparatului.

Era scris mai frumos : " Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, vaduva Anastasia ".

Oamenii au incremenit. Mai inainte citeau numele imparatului, dar era lume, schela era luata de la biserica, nimeni nu putea sa spuna ca ar mai fi putut cineva schimba ceva.

Oamenii au inceput a citi :

- Ce scrie acolo, mai ?
- Ce scrie ?
- Pai uite scrie ca o vaduva a facut biserica !
- Dar mai inainte, cand a intrat imparatul, era numele lui.
- Mai, daca aude imparatul !
Aceia se temeau sa-i spuna imparatului si au spus spatarului. Dar spatarul imparatului, Petru, dupa ce a citit, a zis :
- Mai, asta-i mare minune ! Lasa, ca-i zic eu imparatului !

Imparatul il asculta, ca era urechea lui. La imparat si imparateasa, cununi de aur le straluceau pe cap ca razele soarelui, cu porfira, cu hlamida, cu ostasi langa el. Toata suita imparateasca.

- Maria ta, hai oleaca in pridvor !

Vine imparatul. Cand se uita a ramas uimit :

- Mai, doar cand am intrat noi in biserica, era inscriptia mea !
- Cred ca a ta, imparate, a fost. Toata lumea stie. Dar uite ce scrie acolo !
- Vai mie, pacatosul ! Aici este mare minune ! Nimeni n-a putut face aceasta, decat Dumnezeu ! Asta-i minune mare ! Am pierdut biserica pentru ca am facut-o cu mandrie ! A dat-o unei vaduve !

A adunat sfetnicii lui si a spus asa :

- Nu se sfinteste biserica aceasta, pana nu se gaseste aceasta vaduva ! Si cand o gasim, o sfintim pe numele ei, ca-i mai mare ea la Dumnezeu decat mine.

A dat porunca sa trimita in toata imparatia sa-i gaseasca adresa acestei vaduve, Anastasia.

Dar Dumnezeu, cand vrea sa descopere un lucru repede, a descoperit-o printr-o alta vaduva, care era cam de-o seama cu aceasta batrana, aflata printre lume. Dar ea nu stia ca Anastasia este acolo.

- Ce se aude ?
- Uite ce se aude...
- Pe Anastasia eu o cunosc ! Sta aici in marginea orasului.
- Cum matusa ? Hai la imparat !

Si i-a spus imparatului locul unde o gaseste pe vaduva Anastasia, iar el a trimis soli s-o caute si s-o aduca la biserica.

Solii, calari pe cai, repede au plecat in marginea orasului Constantinopol, s-o caute pe matusa Anastasia si s-o aduca la imparatul.. Acolo au vazut niste copii, care se jucau.

- Mai copii, nu stiti unde sta matusa Anastasia ?
Dar unul mai marisor a zis :
- Matusa Anastasia sta acolo in gradina.

S-au dus ei pe un parleaz. Cand ajung la usa vaduvei, ce sa vada ? Ce lacate mai erau acolo ! Ce zavoare ! Ce incuietori mai avea ! Ca cel ce n-are nimic, de nimic nu se teme. Erau doua belciuge la usa, legate cu ata de canepa si un bat in usa. Era semn ca matusa nu-i acasa. Acelea erau toate zavoarele ei. N-avea ce-i fura. Ea era dusa la sfintire la biserica.

Vin inapoi cei trimisi de imparat. " Uite, mai, nu-i acasa batrana Anastasia !"

- Mai copii, n-ati vazut pe matusa Anastasia ?
- Matusa Anastasia s-a dus cu un brat de iarba acolo, la iarmaroc.

Copiii nu stiau ca acolo este o sfintire de biserica. Si atunci cei trei generali, care au fost trimisi soli de imparatul, au intors caii si au venit sa-i dea raportul imparatului.

- Maria ta, am fost ! Are o casuta mica in marginea Constantinopolului. Niste copii se jucau pe acolo si au zis ca matusa Anastasia este pe aici, prin lumea asta, pe undeva.

Vaduva care a cunoscut-o pe cealalta a zis :

- Este in biserica, se roaga la Mantuitorul !
- Daca-i in biserica, spuneti-i sa nu se teama, ca ea n-a fost niciodata in fata mea, imparatul Nichifor Votaniat. Trimiteti niste femei batrane si faceti o veste ca la sfintirea bisericii, imparatul da cate o vaca la batrani.

La porunca imparatului, au gasit pe batrana Anastasia si i-a zis :

- Nu te teme, Anastasie, ca te-ai invrednicit de mare dar de la Dumnezeu ! Ce jertfa ai adus dimineata la sfintirea bisericii ?
- N-am adus nici un dar, maria ta, ca sunt saraca !

Caci ea nu socotea bratul cel de iarba pe care l-a adus si l-a dat la boi, ca este dar.

- Totusi, adu-ti aminte, mama Anastasie, ca ai adus un dar mare, prin care mi-ai luat biserica mea !
- N-am adus nici un dar, ca n-am bani, n-am nimic ! Toata averea mea este o secera si o furca. Iarna torc si eu lana pe la oameni, iar vara cu secera ma duc si adun spice de pe lan, in urma seceratorilor. Si le strang si fac si eu oleaca de grau. N-am nici un fel de avere.
- Dar aceasta biserica imparateasca, in care am cheltuit atatia galbeni de aur si argint, am facut-o numai pe cheltuiala mea si iata acum scrie pe inscriptia ei ca este facuta de Anastasia !
- Ce dar ai dat la aceasta biserica ?
- N-am dat nimic, decat un brat de iarba la boii injugati la car.
- Nu te teme, mama Anastasie, ca a scris Dumnezeu, nu dumneata ! Dumnezeu a scris. Biserica este a matale !
Si era scris asa : " Intru slava Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, Unuia Dumnezeu in Treime, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu vaduva Anastasia". Ii citea, iar ea tremura, ca nu stia carte.
- Vezi, matusa, zici ca n-ai adus nici un dar, insa adu-ti aminte ca ai adus un brat de iarba !
- L-am adus, dar n-o fi pomana ca l-am taiat de pe hatul unui om.
- Iata, matusa Anastasie, bratul acela de iarba al matale, a fost mai scump decat toate vistieriile pe care le-am bagat eu ! Iata, ingerul Domnului ti-a trecut biserica pe numele tau si a ta ramane in veac. Vom sfinti biserica - ca erau cei patru patriarhi -, cu aceeasi sfintire, cu aceeasi pompa mare, dar biserica va ramane a Anastasiei pana in veac.
- Sa stii, matusa, se sfinteste biserica pe numele matale, pe care ingerul ti-a dat-o de sus si te-a scris aici.

Ea saraca a ramas uimita. Toti se mirau : " Mai, mare minune ".

Cand a murit fericita Anastasia din Constantinopol, imparatul i-a facut mormantul in Sfantul Altar : " Aici, in biserica pe care i-a dat-o Dumnezeu prin minune, este ingropata vaduva Anastasia ".

Un brat de iarba dat in numele Domnului cu smerenie si cu durere de inima ca nu poti face mai mult, a facut mai mult decat cheltuiala imparatului Nichifor. Asa cere Dumnezeu !

Sfantul Efrem Sirul zice : " Dumnezeu nu se uita la multimea darului pe care il aduci, ci la vointa cu care il aduci ". Cat de mic dar ai dat, daca dai cu smerenie si cu parere de rau ca nu poti face mai mult, aceea este adevarata milostenie.
__________________________________________________ _____________
Cu adevarat, Dumnezeu cauta la inima infranta si smerita.

Vine daunazi o matusa nacajita. Ma uitam, mai , cum i-aduce Dumnezeu !

Ea saraca zice :
- As pune 40 de Liturghii, dar n-am bani de drum ! Va dau un servetel !
Numai cu atat a venit, cu un servetel.
Stii cat m-a costat pe mine asta ? Si i-am zis :
- Mama, lasa ca-ti pun eu slujbe !
I-am pus de trei ori cate 40 de Liturghii pentru servetelul acela.
- Mai dau 15 lei ! A zis batrana.
- Vai de mine ! Noi n-am venit aici la manastire sa ne imbogatim ! Noi am venit sa ne plangem pacatele.
- Dar nu-i primit daca nu dau bani, parinte !
- Este primit. Iti spun eu !

De aceea, eu nu ma supar cand aduce cineva putin. Pentru ca Domnul nu se uita la darurile noastre... Se uita la vointa cu care se aduce darul.

Cand a vazut Sfantul Antonie cursele diavolului pe fata pamantului intinse pana la cer, a zis : " Doamne, cine mai poate trece printre acestea ?" Si aude un glas din cer : " Antonie, smerenia si milostenia !"

Cand se intalnesc aceste doua fapte bune, adica smerenia si milostenia, strabat toate cursele lumii !

Deci milostenia nu se cauta numai in multimea banilor, ci mai ales in inima si vointa cu care se aduce ea.

Parintele Cleopa Ilie

Eu cred tot mai mult (am confirmari personale, iar asta face pe de alta parte sa fiu extrem de subiectiv) ca milostenia fara durere e apa de ploaie. Buna pentru primitor, nula pentru donator, ba chiar prilej de ingamfare si altele...
Ce inteleg prin milostenie cu durere: sa te coste! Sa simti ca ai pierdut, ca om trupesc, ca sangerezi. La fel e si dragostea veritabila: costa, e jertfelnica, iti cere sa te lepezi de ale tale... si cine o face cu usurinta, cand chiar conteaza, cand darul are radacini adinci in nevoile si convingerie tale, suprimindu/le fie si pentru scurta vreme sau, poate, pentru totdeauna?

O milostenie in care sa te simti mai sarac (pe orice plan al fiintei), sa devii vulnerabil, sa apara o teama anume, sa ai o retinere... si sa invingi toate acestea prin credinta! Si astfel sa apara bucuria, care, nascindu-se din lupta intre fricile egoiste onest constientizate si datoria dragostei de Dumnezeu si aproapele, aceasta bucurie insoteste darul ca o aureola pe chip. Nevazuta, poate, de unii, insa simtita de cel miluit, daca are cunoasterea miluintei adevarate. Iar eu cred ca primita (miluinta si bucuria aceasta a victoriei duhovnicesti) si de Dumnezeu.

Un scurt exemplu:
Intr-un atentat terorist, un medic luat ostatic este supus la chinuri infricosatoare si isi da seama ca va muri. Le spune agresorilor ca doreste sa ii fie pastrat trupul si incredintat rudelor, apoi lesina. In timp ce medicul zacea lesinat, unul dintre teroristi sufera un atac de cord, omul fiind cardiac si neputind suporta tensiunea situatiei. Intre timp medicul se trezeste si si da seama ce se intampla. Dupa o lupta interioara scurta dar intensa, se hotaraaste si spune: "eu voi muri, oricum, dar el s-ar putea sa traiasca, totusi... faceti asta si asta..." Si da indicatiile salvatoare pentru teroristul aflat in chinurile mortii.
In final scapa amandoi cu viata. Povestea a fost publicata din inchisoare de terorist, care s-a predat singur, la cateva zile dupa atentat, spunind ca ii datoreaza noua viata medicului care l-a salvat. Care l-a renascut sufleteste.
Aceasta este o miluinta adevarat! Desi il costa viata (salvarea teroristului pecetluia soarta tuturor ostaticilor), medicul a ales sa il ajute pe tortionarul sau. Apoi nu a mai murit nimeni. (Ca) prin minune...

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de ioan cezar

Eu cred tot mai mult (am confirmari personale, iar asta face pe de alta parte sa fiu extrem de subiectiv) ca milostenia fara durere e apa de ploaie. Buna pentru primitor, nula pentru donator, ba chiar prilej de ingamfare si altele...
Ce inteleg prin milostenie cu durere: sa te coste! Sa simti ca ai pierdut, ca om trupesc, ca sangerezi. La fel e si dragostea veritabila: costa, e jertfelnica, iti cere sa te lepezi de ale tale... si cine o face cu usurinta, cand chiar conteaza, cand darul are radacini adinci in nevoile si convingerie tale, suprimindu/le fie si pentru scurta vreme sau, poate, pentru totdeauna?

O milostenie in care sa te simti mai sarac (pe orice plan al fiintei), sa devii vulnerabil, sa apara o teama anume, sa ai o retinere... si sa invingi toate acestea prin credinta! Si astfel sa apara bucuria, care, nascindu-se din lupta intre fricile egoiste onest constientizate si datoria dragostei de Dumnezeu si aproapele, aceasta bucurie insoteste darul ca o aureola pe chip. Nevazuta, poate, de unii, insa simtita de cel miluit, daca are cunoasterea miluintei adevarate. Iar eu cred ca primita (miluinta si bucuria aceasta a victoriei duhovnicesti) si de Dumnezeu.

Un scurt exemplu:
Intr-un atentat terorist, un medic luat ostatic este supus la chinuri infricosatoare si isi da seama ca va muri. Le spune agresorilor ca doreste sa ii fie pastrat trupul si incredintat rudelor, apoi lesina. In timp ce medicul zacea lesinat, unul dintre teroristi sufera un atac de cord, omul fiind cardiac si neputind suporta tensiunea situatiei. Intre timp medicul se trezeste si si da seama ce se intampla. Dupa o lupta interioara scurta dar intensa, se hotaraaste si spune: "eu voi muri, oricum, dar el s-ar putea sa traiasca, totusi... faceti asta si asta..." Si da indicatiile salvatoare pentru teroristul aflat in chinurile mortii.
In final scapa amandoi cu viata. Povestea a fost publicata din inchisoare de terorist, care s-a predat singur, la cateva zile dupa atentat, spunind ca ii datoreaza noua viata medicului care l-a salvat. Care l-a renascut sufleteste.
Aceasta este o miluinta adevarat! Desi il costa viata (salvarea teroristului pecetluia soarta tuturor ostaticilor), medicul a ales sa il ajute pe tortionarul sau. Apoi nu a mai murit nimeni. (Ca) prin minune...

Dupa parerea mea, prima parte a mesajului o contrazice pe a doua. Ce inseamna sa daruiesti cu durere si cu inima stransa? Oare mai putem vorbi de dragoste, sau doar de o supunere docila fata de legea lui Dumnezeu. "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!" Oare cand ne oferim noua placeri, o facem cu zgarcenie? De cele mai multe ori spunem: "Las' ca vad eu cum ma descurc!"
A darui e un mare test in viata noastra. V-ati intrebat de ce ne tot incearca Dumnezeu cu acest gen de..."zeciuiala"? Ce ne apartine cu adevarat pe lumea asta, ca sa ne para rau ca impartim cu ceilalti? La fiecare Sfanta Liturghie ascultam coplesiti de emotie: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate!" Cui aducem? Bisericii? Daca aducem doar Bisericii, n-am inteles nimic din toata jertfa Mantuitorului.
De obicei in mine se duce o lupta legata de neincredere fata de cei care vin sa ceara. De cele mai multe ori, judec si ma gandesc ca cel care cere, este ipocrit si fatarnic, speculeaza slabiciunea oamenilor si nu merita milostenie, in primul rand fiindca prin mine se produce incurajarea lenii si inselarii, iar pe de alta parte, daca acel cineva este bun de munca si il rogi sa vina sa-ti munceasca pe bani, se eschiveaza sau in cel mai rau caz, insasi acea zi "de munca" iti pune nervii la incercare...
Milostenia este de toate felurile si se face atunci cand ni se ofera ocazia. Si slava Domnului, astazi avem astfel de ocazii la tot pasul: un batran singur si bolnav caruia sa-i ducem un blid de mancare, sau sa-i facem curat prin casa, sau chiar sa ne oferim o jumatate de ora sa-l ascultam... O vaduva care are nevoie de o reparatie la baie sau la bucatarie, sau la un dulap care sta sa se darame... Un om oarecare care sta la ocazie in drumul nostru... Chiar sa ii zambesti si sa-i faci cu ochiul unui copil care plange, am vazut ca are efect extraordinar... Dumnezeu nu ne cere sa dam din ce nu avem, ci din ceea ce ne-a dat din belsug: DRAGOSTE.

Or fi forme si forme... Stiu si eu, Moshule... Forme sau grade sau modalitati sau varste...
Eu ma oprisem la una, care mi se pare cea mai aproape de preocuparile mele momentane. Nu-i musai sa astept un acord general, nici sa se creada ca detin vreun secret al milosteniei. Marturiseam si eu ce ma preocupa. Ma indoiesc de dragostea mea...
E o intreaga problematica aici, poate inca n-ai sesizat-o, poate ai depasit-o deja... Pe mine, insa, ma framanta.
Nu fac apologia zgarceniei si a crisparii! Nici a micimii de suflet. Doar ca nu-mi place sa iau totul de la sine-nteles, fara sa experimentez in folosul cunoasterii de sine tot felul de nuante (unele care ma multumesc oarecum, altele care ma dezvrajesc dureros de alura artificiala, de impostura mea).
Uneori refuz sa fac milostenie. Pentru ca ma costa pe mine prea tare, in acel moment cand caut sa decid. Tin prea mult, imi dau seama, la unele lucruri (nu neaparat materiale, pot fi si stari de spirit). Si nu-i deloc usor sa ma lepad ca de la sine, intrucat in spatele rezistentei stau insusiri adinci, ganduri ascunse (toate acestea fiind continuturi ale neincrederii in Dumnezeu, forme ale imaturitatii, ale indoielii, ale rupturii dintre mine si Dumnezeu - pe care am descoperit c-o intretin in mine insumi, pacatuind), pe care nu mi le cunosc si pe care inca ma prefac ca nu stiu cu ce sa le inlocuiesc. Inaintez asadar, in astfel de situatii, in descoperirea de sine. Cugetul mai prinde nitica umilinta, astfel...Iata meritul principal!
Alteori fac gestul spontan.
Ma mir si eu cat sunt de diferite situatiile mele sufletesti... (Caldiceii si nevroticii sunt mereu complicati, sunt fara simplitate...)

Pe de alta parte, binevenita nuantarea ta si pertinenta, multumesc!

[Mosh-Neagu]

Cezare, cred ca stiu bine latura aceasta a fiecaruia dintre noi si as minti daca as spune ca pe mine nu ma caracterizeaza, macar uneori. Asa cum spui si tu, sunt momente si momente: uneori ne surprindem pe noi insine cu generozitatea noastra, iar alte ori ii trantim usa in nas cersetoarei care ne-a deranjat din nu stiu ce treburi (poate chiar din... rugaciune...), sau facem mult caz pentru mai nimic, dar pentru care spitirul nostru posesiv se revolta pana la... paranoia... (in general la chestiuni de familie, pentru ca "in afara" pozam in general persoane blande si cu mult bun-simt...) Dar repet, de cele mai multe ori zgarcenia are o motivatie anume; e adevarat ca exista si acea teama absurda pentru un crestin: "Daca dau, EU cu ce raman?" De fapt tocmai aici e marele paradox: cel ce da fara sa se intrebe cu ce mai ramane, intotdeauna va avea cu prisosinta. Dumnezeu nu se dezminte, iar acest lucru este verificat si confirmat TOATA VIATA, doar ca indaradnicia noastra in a ne increde in Cuvantul lui Dumnezeu mai mult decat in aparenta lucrurilor, ne determina sa fim intotdeauna sub impulsul indoielii. Cred totusi ca zgarcenia celor mai multi dintre noi, are la baza o imagine subiectiva, o parere anume, o judecata mai mult sau mai putin justa, sau chiar o "razbunare" fata de cineva care desi nu ne-a facut noua nimic, l-am vazut odata intr-o anumita postura, iar acum "taxam" momentul... E greu sa fim adevarati crestini. Probabil ca ar trebui sa fim orbi si surzi, pentru ca judecata noastra sa nu caute "scuze" si "motive" in a ne eschiva...
Cand exista har, gestul milosteniei sincere nu poate sa treaca neobservat. In scurt timp, Dumnezeu iti arata cat de mult te iubeste, iar tu nu poti sa nu spui: "Mare Esti, Doamne! Multumesc milei Tale!" Tu, Cezare, atat timp cat constientizesi greseala si pacatul, inseamna ca esti pe drumul cel bun, din moment ce iti pare rau ca nu poti fi altfel. Cu timpul, nici n-o sa-ti dai seama cand te vei pomeni deja "schimbat". Atata doar: cand te hotarasti sa dai, nu lacrima in suflet. Dumnezeu vede ca iti pare rau si iti tot trimite incercari pana inveti sa fii bun, neconditionat. Abia atunci vei decoperi "Lumina Intelepciunii", sau macar un licar firav...

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Cezare, cred ca stiu bine latura aceasta a fiecaruia dintre noi si as minti daca as spune ca pe mine nu ma caracterizeaza, macar uneori. Asa cum spui si tu, sunt momente si momente: uneori ne surprindem pe noi insine cu generozitatea noastra, iar alte ori ii trantim usa in nas cersetoarei care ne-a deranjat din nu stiu ce treburi (poate chiar din... rugaciune...), sau facem mult caz pentru mai nimic, dar pentru care spitirul nostru posesiv se revolta pana la... paranoia... (in general la chestiuni de familie, pentru ca "in afara" pozam in general persoane blande si cu mult bun-simt...) Dar repet, de cele mai multe ori zgarcenia are o motivatie anume; e adevarat ca exista si acea teama absurda pentru un crestin: "Daca dau, EU cu ce raman?" De fapt tocmai aici e marele paradox: cel ce da fara sa se intrebe cu ce mai ramane, intotdeauna va avea cu prisosinta. Dumnezeu nu se dezminte, iar acest lucru este verificat si confirmat TOATA VIATA, doar ca indaradnicia noastra in a ne increde in Cuvantul lui Dumnezeu mai mult decat in aparenta lucrurilor, ne determina sa fim intotdeauna sub impulsul indoielii. Cred totusi ca zgarcenia celor mai multi dintre noi, are la baza o imagine subiectiva, o parere anume, o judecata mai mult sau mai putin justa, sau chiar o "razbunare" fata de cineva care desi nu ne-a facut noua nimic, l-am vazut odata intr-o anumita postura, iar acum "taxam" momentul... E greu sa fim adevarati crestini. Probabil ca ar trebui sa fim orbi si surzi, pentru ca judecata noastra sa nu caute "scuze" si "motive" in a ne eschiva...
Cand exista har, gestul milosteniei sincere nu poate sa treaca neobservat. In scurt timp, Dumnezeu iti arata cat de mult te iubeste, iar tu nu poti sa nu spui: "Mare Esti, Doamne! Multumesc milei Tale!" Tu, Cezare, atat timp cat constientizesi greseala si pacatul, inseamna ca esti pe drumul cel bun, din moment ce iti pare rau ca nu poti fi altfel. Cu timpul, nici n-o sa-ti dai seama cand te vei pomeni deja "schimbat". Atata doar: cand te hotarasti sa dai, nu lacrima in suflet. Dumnezeu vede ca iti pare rau si iti tot trimite incercari pana inveti sa fii bun, neconditionat. Abia atunci vei decoperi "Lumina Intelepciunii", sau macar un licar firav...

Multumesc, Moshule, pentru cuvant!

[tabitha]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Chiar sa ii zambesti si sa-i faci cu ochiul unui copil care plange, am vazut ca are efect extraordinar... Dumnezeu nu ne cere sa dam din ce nu avem, ci din ceea ce ne-a dat din belsug: DRAGOSTE.

Da, frumos spus, si reconfortant.