Istorii cu talc

[cristiboss56]

SfântulAntonie cel Mare, Părintele tuturor călugărilor, s-a născut în Egipt în anul 251, trăind în mijlocul unei familii bogate şi nobile. Încă din tinereţe, el şi-a lăsat toată avereasăracilor şi surorii lui şi s-a retras în deşert. Aici el a locuit ani de-a rândul în pustietate, într-o colibă de crengi.

O creştină cucernică îi aducea o pâine mică de orz de două ori pe săptămână. Anton, pentru a se feri şi de acest ultim contact cu lumea, a intrat şi mai adânc în deşert, ducând cu sine numai un crucifix şi Biblia.

Trăieşte aici cu rădăcini, ceva curmale, lăcuste şi miere.

Sfântul Antonie cel Mare şi-a dedicat întregul timp rugăciunii, vieţii ascetice şi studiului Sfintelor Scripturi.

După mulţi ani, el s-a dus într-o zi să viziteze un sihastru pe nume Pavel, care avea faima de a fi un om sfânt.

Anton avea aproape nouăzeci de ani, dar dorea să înainteze şi mai mult pe drumul perfecţiunii. Pavel locuia într-o peşteră adâncă. Cei doi călugări s-au îmbrăţişat şi au varsat lacrimi de bucurie şi de emoţie.

Pavel şi Anton aveau bărbi foarte lungi şi ochi mari, asemănători cu aceia ai bufniţelor, din cauza obiceiului de a veghea în contemplaţie toată noaptea. Pavel îi spune lui Anton:

- Tu ai venit la mine din cauza renumelui pe care îl are sfinţenia mea. Dar trebuie să ştii, fratele meu, că eu mă aflu în faţa Domnului ca şi cum nici nu am început să-I slujesc.

Anton îi răspunde lui Pavel:

- Atunci înseamnă că am găsit un bun tovarăş de drum, fiindcă eu mă aflu cu un pas în urma ta.

Cei doi s-au aşezat pe o rogojină în peşteră. Anton întrebă atunci:

- Spune-mi, părinte; are mai multă importanţă postul ori iubirea pentru aproapele?

Pavel răspunde:

- Iubirea este de preferat postului. Iubirea este dorită de Dumnezeu; postul însă depinde de noi. Cu ani în urmă, am vizitat o mănăstire unde locuiau mulţi călugări bolnavi. Stareţul le îngăduia să nu ţină un post prea sever, dar ei tot nu se însănătoşeau. Atunci i-a scutit pe călugări de tăcere şi în fiecare seară a îngenunchiat în faţa lor. Le-a spălat picioarele, le-a cerut iertare, i-a servit la masă, aşa cum Hristos a făcut cu apostolii. Apoi i-a rugat să se comporte unii cu ceilalţi în acelaşi fel. Dialogul frăţesc, serviciile făcute reciproc şi iertarea dată unii altora schimbă în întregime o comunitate. La scurtă vreme, călugării s-au însănătoşit. Aşadar, iubirea este un leac mai bun decât orice altă virtute.

În timp ce Pavel şi Anton vorbeau despre virtuţile sfinte, veni amiaza. Iată ca un corb intră deodată în peşteră ducând în cioc o pâine, proaspătă de parcă atunci ar fi fost scoasă din cuptor.

Pasărea se apropie de Pavel şi lasă să-i cadă pâinea la picioare.

Pavel spuse atunci:

- De aproape douăzeci de ani, acest corb îmi aduce în fiecare zi câte o jumătate de pâine. Dar azi, pentru prima dată, aşa cum vezi, a adus în cioc o pâine întreagă. Domnul, cu iubirea sa nesfârşită, ştie că ai venit să mă vizitezi; s-a gândit şi la tine. Şi din acest fapt poţi înţelege, părinte, cum iubirea frăţească valorează mai mult decât postul.

Din ochii mari ai celor doi călugări au început să curgă lacrimi de duioşie. Au mâncat împreună pâinea minunată.

Apoi s-au îmbrăţişat şi s-au despărţit pentru a-şi urma viaţa, în linişte şi singurătate, pe drumul perfecţiunii.

[cristiboss56]

Un monah cu rugăciune adîncă, de la Vechiul Russikon povesteşte Părintelui Sofronie despre copilăria lui)
Familia săracă într-un sat din Rusia (pe la sfîrşitul veacului al XIX-lea); tatăl murise, fratele cel mare poartă povara familiei; feciorul cel mic (poate copilul cel mai mic) este mereu bolnav, dar…vrea să intre la mănăstire.

Fratele cel mare îi spune:

- Stai cu noi; în mănăstire n-o să te poată primi – acolo trebuie să munceşti. Tu eşti mereu bolnav…Rămîi tu cu noi…

Dar de săraci ce erau nu mai puteau să se îngrijească de el.

Se duce mama la biserică cu pruncul, şi merge înaintea icoanei Maicii Domnului, şi ia pruncul în braţe, şi-l tinde Ei:

- Tu vezi, Stăpînă…, nu mai pot să mă îngrijesc de el. Ţie ţi-l dau. De acum este fiul tău: Rogu-te, Stăpînă bună, primeşte-l întru grija Ta.

În noaptea aceea visează feciorul un vis: o Doamnă, strălucind cu lumină, preaslăvită, măreaţă. Ştie că este Împărăteasă, dar ştie că este şi mama lui…

Împărăteasa îi dă o mică legătură, o basma cu ceva înfăşurat în ea, şi îi zice:

- Mergi la Împăratul şi-I dă acestea.

Se duce feciorul. Şi intră într-o sală mare, foarte lungă, plină de lumini. La capătul ei şade pe Scaun – Împăratul, înconjurat de feţe domneşti, de slujitori, de ostaşi. Feciorul face cîţiva paşi, dar cuprins de frică multă, cade cu faţa la pămînt.

Zice Împăratul cuiva dintre cei de lîngă El:

- Mergi şi ridică-i legătura, şi vezi ce cuprinde.

Slujitorul o desface.

- Două inimi zdrobite!

Împăratul se ridică şi zice pruncului:

- Atunci – tu eşti fiul Meu!

Şi se trezeşte copilul.

Din acea zi, nu a mai fost niciodată bolnav.

[cristiboss56]

”A fost odata ca niciodata un batran intelept, taietor de lemne ce traia
intr-un satuc aproape de granita cu Mongolia.
Intr-o zi, calul sau preferat, o frumoasa iapa alba sari gardul si trecuse in mainile dusmanului. Prietenii au venit sa-l consoleze:
- Ne pare rau de calul tau… ce veste rea.
Batranul le spuse:
- De unde stiti ca e o veste rea?! S-ar putea sa fie o veste buna.
Dupa o saptamna, in timp ce omul privea pe fereastra, a vazut ca iapa sa se intoarce alaturi de un armasar alb. Prietenii lui erau entuziasmati de asta data:
- Ce cal frumos, ce veste buna!
Raspunsul batranului i-a socat iarasi:
- De unde stiti ca e o veste buna?! S-ar putea sa fie o veste rea.
A doua zi, singurul copil pe care-l avea a incalecat frumosul armasar. Acesta l-a aruncat jos, a cazut rau si si-a rupt piciorul. Din nou a fost vizitat de prietenii sai. Plini de compasiune i-au spus:
- Ne pare tare rau, ce veste rea!
Batranul, intru intelepciunea lui, zise iarasi:
- De unde stiti ca e o veste rea?! S-ar putea sa fie o veste buna.
La putin timp dupa acest eveniment a izbucnit razboiul dintre China si Mongolia. Armata chineza si-a trimis oamenii sa ii inroleze obligatoriu pe tineri. Toti tinerii din zona au murit, in afara de baiatul taietorului de lemne care nu mersese la razboi din cauza piciorului rupt.
Atunci, batranul zise prietenilor sai:
- Vedeti, lucrurile pe care voi le-ati considerat bune au fost de fapt rele, iar lucrurile care parusera rele au fost bune.
Sa nu ne pripim niciodata in a da verdicte. Sa nu desconsideram incercarile din viata noastra. Sa nu ne plangem de incercari, si mai ales, sa nu-l invinovatim pe Dumnezeu. Daca vom ramane credinciosi, vom putea privi inapoi cu recunostinta.
Tot ce ni se intampla are un inteles imediat, pe termen scurt si un alt inteles dupa un timp oarecare”.

[glykys]

Ogorul cu îngeri

Se framântase toata noaptea aceea de furtuna. Parca se rupsese praporul cerului si-o puzderie de apa cuprinsese, într-o cadere grozava, pamântul, încât gradina parea o oglinda tuciurie, arcuita spre cer. Când fulgerele brazdau norii, luminând pentru o clipa icoana de iad de afara – în care nu focul, ci apa spaimân*ta – femeia-si tinea pruncii pe lânga sine, cum closca-si apara puii, acoperindu-i cu toata dra*gostea ei, caci putere nu mai avea. Cel mai mic dintre prunci, înca nebotezat, cauta în somn izbavirea si parea ca toti îngerii din cer îl pazeau, ca de altfel si pe ceilalti copii din casa, cinci si buni. Asteptase toata noaptea cu lampa aprinsa, si-asa o afla si în zori, dupa ce, o clipa, o ora, un an, dormise adânc ca-n moarte. Asteptase pe barbatul sau, care ar fi trebuit de cu seara sa ajunga de la drum. Caraus destoinic, cunoscut în toata zona de sub Munte, Ion al ei nu mai avea sa apara. Sau nu viu, cum îl astepta ea. Carase pen*tru Manastirea din Fereastra Muntelui, cu hramul Sf. Arsenie, ajutor de hrana, caci lucrau destoinic maicile, si, la întoar*cere, între trosnetele codrului si ale ceru*lui, nu auzise cum puhoiul de ape rupsese podul peste apa Duminicii – cum spuneau ei pârâului, umflat acum.
Pruncii orfani si ea vaduva! Cum sa treaca peste durere? Alerga, ca de obicei, la Maica Domnului. Icoana din coltul camerei, umbrita luminos de bunica, o întarea mai mult ca orice. Cu Maica si cu Psaltirea – pe care i-o adusese Ion de la Manastire – se mângâia mereu. Si la îngropare, chipul luminos al lui Ion al ei o mângâiase, dar asta era deja departe. Trecuse ancheta Procuraturii, în care Istrate, tovarasul procuror, o îndemnase fatis sa dea în judecata Manastirea si sa scoata „bani buni“, cum zicea el. Dar pe Maria n-o interesa aceasta. „Cum as lua eu din banii Bisericii, Domnule Procuror?“ „Ai sa mori de foame, si tu, si copiii!“ mai amenintase el, înainte de a o da afara din biroul sau de procuror, suparat nevoie mare ca femeia refuzase sa puna accidentul sotului ei pe seama manastirii. Lucru total absurd, dar care ar fi fost un motiv suficient pentru ca lacatul ateu sa înlantuie asezamântul mo*nahal. La îngro*parea lui Ion, Parintele Se*rafim si maicile care-i erau uce*nice s-au aratat aceiasi oameni de ome*nie. Nu chel*tuiala cu înmor*mân*tarea, ci na*dejdea ce i-au da*t-o e*ra cea mai de pret. Ca de ba*nuti mai faci rost, dar de bucurie la deznadejde, mai greu.

Satenii, parte, frati parca procuro*rului, o priveau cu o aroganta ce n-o mai vazuse pâna atunci la ei. Ba câte unul mai obraznic, scuipând seminte peste ulucii gradului, o urmarise cu privire nu tocmai potrivita pentru mama a cinci copii, aruncându-i fel de fel de cuvinte. Batjocura crescu, mai mare si mai mult, când, apropiindu-se vara, ogorul care parea ca nu are cum sa-si mai duca roada la hambar era locul vadanei celei tinere. Grâu bun, nimic de zis, rosu, parca stropit cu agheasma jarului din august, cu spic greu ca o mierla de aur, da’ atât! Nici o posibilitate de-al strânge. Boii mari, greu de urmat. Banii putini, din ce în ce mai putini. Atât de putini, încât de pe la Consiliu venisera vreo doi sa vada daca-si mai poate tine pruncii. Si o amenintasera ca-i vor lua. Doar crescuse si ea la orfelinat. Îndata dupa Razboiul cel Mare, când parintii au trimis-o cu ceilalti patru frati acolo, în miezul de foame al lumii. Numai ea supravietuise. Cea mai mica si mai saraca de trup. Si-acum, sa-i ia copiii ei? Doamne!
Fugea la Manastire iar. Parintele Serafim si maicile-i dadeau toata dragostea lor. Ba Maica Teofila, o data la saptamâna, îi aducea lapte la prunci. Maica si femeia lu’ Andrei mai tineau cont de ea. Si Maicuta Domnului, cea din icoana umbrita de busuioc.

Când se hotarâsera sa-i fure Mariei grâul, barbatii aceia zâmbisera draceste. În fond, ce le putea face? Proasta de muiere, care nu daduse în judecata Manastirea – de unde putea scoate parale bune – n-are cum sa le faca rau lor, care erau, vorba ceea, „tovarasii cei mai de nadejde ai satului“. Lica Pândaru, acuma presedinte C. A. P., se gândea ca n-are cum sa iasa prost. Cel mult o sa le spuna celor de la Partid ca femeia n-a dat cotele – si asa era, chiar daca stia bine ca Parintele din sat, si celalalt, Mosu’ de la Manastire, platisera pe ascuns datoriile –, motiv suficient ca s-o pedep*seasca pe vadana. Lui îi trecuse prin cap sa fure grâul acela frumos cum nu mai vazuse. Se-aduna cu Dumitru a’ lui Saracu’ („ca n-aveau nimic ai mei, totul era la chiaburi“, zicea el, uitând sa spuna ca tot neamul lui bea mai multa rachie decât curgea apa pe pârâul Duminicii) si cu Doru Surdu (om aspru si înjurator de soi), astazi oameni de vaza-n casele sasesti, pe care le confiscase „puterea populara“ cu cinci ani în urma.
Când s-a ivit luna pe cer, iesira si ei, cu carele „încaltate“ în câlti. N-aveau teama de nimic, dar era mai bine sa nu scoale satul când mergeau la hotit. Pregatisera sacii, multi, dupa cum batea roada, si bausera o litra de rachie, s-aiba spor în lucru. Si, hotarâti, plecara la jecmanit ogorul vaduvei lui Ioan.

A doua zi de dimineata, Duminica fiind, carul celor trei sedea, greu de grâu, în curtea Mariei. Iar ei, întepeniti de limba si trup, cu ochii bulbucati cât doua luni de pe cer, îngaimau aratând catre cer si catre crucea de la Biserica. Veni Parintele Horatiu de le citi o dezlegare, doua, trei… Satul se strânse tot, mirându-se de aratarea aceea. Printre scândurile negeluite ale carului picurau bobii de aur ai grâului în tinda vaduvei celei batjocorite. Iar cântecul lor îngaima curgerea cuvintelor Parintelui, prin care cerea iertare pentru cei trei. Întepeniti la limba si trup…
Dupa Dumnezeiasca Liturghie sosira din Munte si Mosu’ Serafim si maicile, de facura Maslu. Si-abia catre apusul soarelui se desclestara aceia din moarte, marturi*sind cu sufletul recapatat la gura (recapa*tata si ea) cum, ajungând în ogor, îngeri din cer taiau grâul, legându-l snopi. Sf. Arsenie însusi, batrân si fara anteriul din icoanele de la Manastire, de unde-l stiau, taia în rând cu îngerii grâul, legându-l snop… Si era si Ion acolo, treierând, la o margine, pe-o arie de loc, luminoasa, grâul acela ca aurul de curat, care le furase lor sufletul, ducân*du-i în ispita…
Ce va fi fost nu stiau. Doar ca minu*nea se produsese. Si ei, oameni de na*dejde ai regimului popular, marturiseau ca aceasta se întâmplase. Nici seful de post, nici procurorul din oras si nici tovarasul de la Partid nu-i facura sa-si schimbe zisa, chiar daca pierdura pen*tru aceasta tot ce câstigasera cu atâta linguseala si hotie.
Din anul acela, vadana nu mai avu nevoie de ajutor. Tot satul nu-si dadea rândul s-ajute la ogorul îngerilor…
Doar Parintele Serafim zâmbea subtire, ca o batista de in. Acelasi zâmbet ca al Sf. Arsenie si al Maicii Domnului din icoana umbrita luminos de busuioc.


(C. Valer Necula, Ogorul cu ingeri)

[Ekaterina]

Doi copilasi vorbeau in burta mamei unul cu celalalt:
- Tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva… Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar sigur va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura…
- Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical! Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit noi aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. O data cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.
- Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe mama, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!

[cristiboss56]

O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit! Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, dupã cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor: “Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!”
Bãtrâna a zâmbit… “Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori,
insã pe cealaltã nu? Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat
seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi.
De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care împrospãteazã casa.”
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult! Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea.
DECI, pentru prietenii mei: va urez sa aveti o zi bunã si nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã a drumului!
Morala: Crãpãtura vasului nu înseamnã sfârsitul, ci o posibilitate de a face ceva diferit! Numãrati-vã binecuvântãrile!

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=AmRgI...eature=related