Conferinte Christos Yannaras in Romania

,,Dar numai de EL!....Atat." Introducerea la ,,Contra Religiei",denumita ,,Nota editorului", facuta de catre Sorin Dumitrescu este mai mult decat clarificatoare cu privire la intentia autorului.Cel putin cele doua exemple cu privire la adevarata comuniune euharistica,de la finalul introducerii,incep sa le percep ca avand un spirit profetic in ele in raport de ceea ce situatia existenta,in multe cazuri,nu poate oferi. Sper ca cel care a facut introducerea sa nu fie si el inclus in categoria ,,the most evil of all evils" :) sau daca cineva trece de primele trei file (atat are comentariul sau) si se duce direct la ,,Noi si icoana"(nu am regretat niciodata ca am cumparat acesta carte)se lamureste pe deplin cu privire la optica editorului,una profund ortodoxa,fie si pentru unul ca mine :)

[bogdan81]

Catalin, multumesc pentru precizarile legate de teologia post-patristica.
Intr-adevar, se simte in biserica un duh oarecum strain, care incearca sa puna totul la indoiala, sa reevalueze totul, uneori de pe pozitii neclare, ambigue, ca sa nu folosesc termeni mai duri.
Iata, de pilda, sunt acum unii teologi care incearca sa-l scoata si pe Sf. Isaac Sirul nestorian. Sigur ca aceasta e o alta discutie dar acestea nu sunt semne bune.
Pare ca se relativizeaza totul, chiar si in credinta unde lucrurile nu ar trebui sa stea asa.
Dar revenind la cartea lui Yannaras, cred ca nu degeaba parinti athoniti imbunatatiti precum Teoclit Dionisiatul, Paisie Aghioritul, Porfirie si altii au sesizat cu durere instrainarea unor teologi, printre care si Yannaras de viata adevarata a bisericii.
Eu am exprimat doar propria mea parere, care de altfel e una moderata.
Cartea nu are numai vicii, dar per total, cred ca mai mult induce in eroare si zapaceste.
Sunt multe exemple si ar fi prea greu sa le reiau.
Imi amintesc o discutie pe care am avut-o cu tatal meu legata de cartea lui Yannaras.
El nu citise cartea, insa eu am incercat atunci sa iau apararea lui Yannaras zicand ca multi crestini practica mai degraba un soi de formalism superstitios, crezand, asa cum spunea domnul N Priceputu, ca daca dau ceva lui Dumnezeu, primesc la schimb mantuirea, ca un fel de targ ieftin. Tata insa mi-a raspuns ca aceia care gandesc asa nu sunt cu adevarat crestini, si in consecinta nu merita sa pierdem vremea criticandu-i.
Plus ca apare si pericolul ca noi sa ne credem mai buni decat ei, osandindu-i.
De aceea am zis ca lucrarea lui Yannaras se ocupa mai mult de necrestini decat de crestini, deoarece aceia care privesc mantuirea ca pe un troc ieftin, cu siguranta nu se pot numi crestini, chiar daca cu numele sunt.
Pericolul cartii lui Yannaras este ca poate abate atentia credinciosului de rand care se lupta cu propriile patimi si pacate catre judecarea celorlalti sau catre chichite de genul unor canoane mai putin actuale sau invechite, cum e acel canon legat de femeia lauza.
Tatal meu chiar mi-a zis atunci ceva de genul : nu ma intereseaza asemenea lucruri, ci m-ar interesa daca ai gasi o talcuire frumoasa la un pasaj evanghelic, ceva profund, asa cum au scris parintii Staniloae, Galeriu si altii.
Ca nod in papura putem gasi, dar nu cred ca foloseste nimanui.

[antiecumenism]

În prealabil postat de N.Priceputu

Eu pot accepta faptul că oricine, fie şi savant, fie şi teolog, poate greşi parţial (sau, mai degrabă, nu sunt pregătit eu să-l accept, să-l înţeelg total).

Oare nu toţi sesizăm nereguli în Biserică, practici care nu-şi au locul? De ce n-am crede că din dragoste pentru Biserică Yannaras o vrea mai curată, mai luminoasă, mai fidelă Mirelui?

-dar oare nu trebuie ca mai intai Yannaras sa-si curete mintea si sufletul ,nu trebuie mai intai sa aiba harul lui Dumnezeu asupra lui cum il au sfintii si apoi sa se apuce sa "curete" biserica?
-de ce nu "a curatit" pana acum nici un Sfant Biserica (normal ca Sfintii s-au luat de erezii,dar in rest nu s-au luat de canoane...desi aveau harul asupra lor,aveau discernamant duhovnicesc)
-daca Parintele Paisie nu este de acord cu ce zice Yannaras inseamna ca e bine sa credem pt ca Parintele Paisie era plin de Duh Sfant:

Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie

http://carteromaneasca.wordpress.com...intele-paisie/


„METODA“ ÎNVĂTĂTURII BĂTRÂNULUI -DUHUL SFÂNT


"Calitătile sufletului părintelui Paisie depăseau firea umană în sensul ei obisnuit. Sufletul său era unit în chip desăvârsit cu Duhul Sfânt, cu Hristos, cu Dumnezeu.
Isi curătise deplin sufletul de mizeria spirituală, de întunericul duhovnicesc, de mocirla patimilor (adică mândria, egoismul, iubirea de stăpânire, iubirea de argint, iubirea de plăcere, slava desartă, lenevia, lăcomia pântecelui s.a.m.d.). Prin efortul acesta, legat nemijlocit de participarea permanentă la Tainele Bisericii Ortodoxe, si mai ales la Sfânta împărtăsanie, părintele Paisie îl purta înlăuntrul său pe Hristos, pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeu. Era purtător-de-Dumnezeu: unde se afla părintele Paisie, acolo Se manifesta Duhul Sfânt, Dumnezeu.


Ceea ce părintele Paisie năzuia în sufletul său, Duhul Sfânt împlinea.
Ceea ce sufletul său atingea, primea atingerea Duhului Sfânt.
Cunostinta bătrânului era cunostinta Duhului Sfânt, aflat din belsug în sufletul său. Când stăteai alături de el, simteai strălucirea Duhului Sfânt revărsându-se peste tine, transfigurându-te. Atunci când mă aflam departe de el, vointa bătrânului, exprimată în rugăciunea sa, devenea un canal prin care se transmiteau în sufletul meu energii dumnezeiesti. Puterea bătrânului era Hristos, Care locuia înlăuntrul său.
Bătrânul lucra cu Dumnezeu, si Dumnezeu locuia înlăuntrul său.
De aceea cred că însusi harul lui Hristos, Duhul Adevărului, Duhul Sfânt m-a învătat, prin rugăciunile părintelui Paisie."

În prealabil postat de antiecumenism

dar oare nu trebuie ca mai intai Yannaras sa-si curete mintea si sufletul ,nu trebuie mai intai sa aiba harul lui Dumnezeu asupra lui cum il au sfintii si apoi sa se apuce sa "curete" biserica?

De ce presupui că nu şi le-ar fi curăţit? De unde ştii că n-are har?
Apoi, nu s-a apucat să cureţe Biserica; doar a scris nişte cărţi, la care ia aminte cine vrea.

Ai citit ce a scris Yannaras, înainte de a-l combate?

[Mihailc]

Întrucât Cătălin s-a grăbit din nou să comenteze pe lângă subiect, folosindu-se de fragmente din textul unui mitropolit grec a cărui zel critic devansează inacceptabil competenţele sfinţiei sale în materie de "neopatristică", o să transcriu mai jos un material sintetic despre concepţia teologilor incriminaţi cu atâta ignoranţă de oameni care, într-un fel sau altul, sunt roade ale ostenelilor acelora de a scoate ortodoxia de sub hipnoza scolastică în care se complăcea la un moment dat.
Amintesc doar aici faptul că părintele Dumitru Stăniloae este unul dintre pionierii neopatristicii alături de alte nume grele ale teologiei ortodoxe a secolului XX, parte din ei ctitori ai renaşterii Athos-ului începând cu ani '60 ai veacului amintit.

"Dacă Vechiul Testament este istoria unui popor care primeşte de la Dumnezeu o Lege, interpretată prin individualităţile harismatice ale profeţilor, Noul Testament este istoria unei Persoane care întrupează Harul şi Adevărul, a cărui autorevelare are loc într-o comunitate care este Corpul său mistic. Ca atare, în Hristos, Dumnezeu nu mai vorbeşte Bisericii din afara ei, precum comunica cu Israel prin profeţi, ci fiind prezent în ea prin Duhul Sfânt, identificarea liturgică între Hristos şi Trupul Său eclezial interzicând orice putere asupra Adevărului şi Poporului lui Dumnezeu, şi permiţând doar o autoritate de mărturie şi slujire în interiorul, nu deasupra Adevărului şi Bisericii care nu poate fi condusă decât de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, în respectul permanent al libertăţii persoanelor şi credinţei. Biserica nu poate avea putere asupra Adevărului, mai ales când Acesta este o Persoană, dar poate da mărturie despre El şi să se pună la dispoziţia Acestuia. Predica apostolilor fixată ulterior în Scriptură e şi ea doar o mărturie autorizată despre Adevărul Hristos Cel Înviat prezent permanent în mod liturgic în Biserică prin Duhul Sfânt. Episcopii şi sinoadele confirmă şi apără de erezii credinţa apostolică, nu definesc credinţa şi Adevărul în sine, ci exprimarea ei corectă; ele menţin şi exprimă permanenţa şi continuitatea în timp (succesiune, tradiţie) şi spaţiu (sinoade) ale Bisericii în Adevăr şi Iubire. Cele două concepţii diferite despre Biserică şi autoritate în Răsărit şi în Occident sunt rezultatul a două antropologii teologice divergente: capapadocian-palamită şi augustiniană. Occidentul augustinian are o viziune pesimistă despre om: intrinsec păcătos şi supus erorii, el primeşte de la Dumnezeu o autoritate exterioară infailibilă- papă, conciliu, Biblie- care ţine, vicariant şi legalist, locul lui Dumnezeu şi care-I garantează adevărul ferindu-l de orice îndoială, conducându-l în disciplină şi supunere spre Dumnezeu. În Răsărit fiecare credincios este chemat să crească în Duhul Sfânt în aşa fel încât să facă el însuşi experienţa Adevărului, Care e Duhul Sfânt Însuşi, participând la El şi devenind o manifestare şi o mărturie personală vie înaintea lumii a acestui Adevăr care este Duh şi Libertate. Această concepţie exclude fideismul orb şi implică participarea liberă, dar responsabilă, a tuturor la Adevăr şi, ca atare, caracterul auxiliar al autorităţii în Biserică. Biblie, Tradiţie, episcopi, sinoade nu ţin locul unui Hristos absent, ci exprimă prezenţa Lui liturgică şi personală vie – o prezenţă paradoxală, reală dar şi aşteptată încă – a cărei experienţă duhovnicească e scopul vieţii în Hristos al tuturor credincioşilor. În Biserică Adevărul nu depinde de niciun criteriu ori autoritate infailibilă, ci este în Duhul Sfânt o autoritate accesibilă mereu în comuniunea Bisericii în întregul ei. Adevărul viu este propriul Său criteriu şi n-are nevoie de criterii exterioare de asigurare, cum s-a întâmplat în Occident, unde s-a simţit mereu nevoia unor cadre de securitate: papalitatea, magisteriul, Biblia. O evoluţie similară se poate observa însă şi în teologia de şcoală ortodoxă, unde sinoadelor, mai ales Sinoadelor Ecumenice, li se atribuie ex sese infailibilitatea şi autoritatea unei adevărate papalităţi colective, iar Tradiţia a devenit un depozit de doctrine complementar celui al Scripturii."

[bogdan81]

Exista mai multe pasaje in cartea lui Yannaras unde acesta critica fastul din biserica.
Intr-un pasaj critica chiar pe arhiereii care se imbraca, spune el, "ca niste extraterestri in fata poporului sarac si nevoias".
Este un alt aspect asupra caruia NU sunt de acord cu Yannaras.
In primul rand, biserica are cultul sarbatorii si de aceea cred eu ca slujba ca si imbracamintea preotilor are un anumit fast. Si chiar si oamenii aceia sarmani pot simti astfel gustul sarbatorii.
In al doilea rand, se intrevede si aici motivul pentru care am spus ca Yannaras e carcotas.
Sa ne aducem aminte de Iuda, cel care l-a tradat pe Hristos, si de felul in care a admonestat-o pe femeia pacatoasa care a varsat mirul pe picioarele Mantuitorului, certand-o ca de ce s-a facut atata risipa, cand mirul se putea vinde iar banii sa fie dati saracilor.
Aceiasi dragoste fatarnica pentru saraci pare ca reiese din acest pasaj al lui Yannaras.
Chiar daca ar fi asa, chiar daca imbracamintea episcopilor si slujbele s-ar desfasura cu mult fast, sa ne aducem aminte ca Mantuitorul a spus ca nimic din ce se ofera Lui nu este prea mult.
De unde atata grija la Yannaras de taranii saraci care asista la slujba?

[Mihailc]

Bogdan, reacţia superficială la o simplă reflecţie asupra episcopatului poate deschide o adevărată "cutie a Pandorei" cu date surprinzătoare legate de fidelitatea ortodoxiei actuale faţă de Tradiţie, precum şi acumulările ei discutabile în domeniul logisticii liturgice din perioada bizantină medie şi târzie.
Este o discuţie lungă şi complexă, din care spicuiesc doar câteva repere, posibil utile, pentru o aprofundare ulterioară.
Veşmintele arhiereşti folosite în uzul cultului ortodox de astăzi s-au impus în perioada captivităţii monotelite a Bizanţului, treptat, şi au rămas aşa după restabilirea temporară a ortodoxiei, din cauza cunoscutului ataşament romeic faţă de formele consacrate ale tipicului. Cum, după monotelism, au urmat la scurt timp cele două perioade tulburi ale crizei iconoclaste în Biserică, abuzurile cezaro-papiste ale episcopatului au scăpat vigilenţei critice ale teologilor harismatici şi au rămas aşa până astăzi.
Trebuie spus aici că episcopatul reprezintă o slujire capitală a Bisericii, în exerciţiul căreia sunt mobilizate calităţi şi aptitudini duhovniceşti excepţionale. Aflat în permanenţă la intersecţii de contrarii, episcopul este, în portretul ideal, un performer al dreptei socoteli, capabil să împace în Duhul Sfânt tendinţe cel mai adesea ireductibile: puterea şi smerenia, iconomie şi acrivie, pedepeapsa şi iertarea etc. Textul scripturistic care arată modul de lucru al episcopului se găseşte în 1Corinteni 9: 16-23): "Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti! Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată. Care este, deci, plata mea? Că, binevestind, pun fără plată Evanghelia lui Hristos înaintea oamenilor, fără să mă folosesc de dreptul meu din Evanghelie. Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deşi eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii. Dar toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea".
Prin urmare, episcopul este un maestru al adecvării la public, la mediu, la condiţii, fără ca aceste acomodări circumstanţiale să-i pună în criză nici autoritatea harismatică, nici condiţia de slujitor al tuturor întru smerenie şi iubire nefăţarnice. Experienţa confirmă faptul că prin biruinţa unei persoane în acestă slujire eclezială Biserica se îmbogăţeşte cu sfinţi cu mare putere de mijlocire şi dăruitori ai harului Duhului Sfânt de care aceştia s-au împărtăşit din plin. Dintr-o listă bogată e suficient să amintim aici de Sfântul Nicolae a Mirelor Liciei, sau, mai recent, Sfântul Nectarie din Eghina şi Sfântul Ioan Maximovici.
Ar mai fi multe de spus dar deja m-am întins cam mult.

[bogdan81]

Bun, dar ati citit vreodata la Sfintii Parinti sa se ia de asemenea lucruri ?
La cei mai noi sa zicem, fiindca dvs. sustineti ca vesmintele sunt din perioada monotelita .
Este asta o piedica a sfinteniei, faptul ca noi acceptam ca episcopii sa poarte totusi asemenea vesminte, care fie vorba intre noi, nici macar nu sunt asa de scumpe.
Ati citit vreodata la Sf. Siluan sa scrie despre asemenea lucruri ?
Nu, el si-a vazut de viata lui in Hristos.
Sau la Staniloae? Sau la Lossky ? Sau la parintele Galeriu ?
Eu nu am citit pana acum asemenea lucruri si le consider de mica importanta.

[catalin2]

Teologia post-patristica este ulterioara teologiei neo-patristice. Nu e vorba de redescoperirea scrierilor sfintilor parinti, cum au si facut unii teologi neo-patristici, ci de realtivizarea invataturii, de tagaduire a gandirii teologce a sfintilor, cum au ajuns sa faca alti scriitori.
Un profesor grec spune: "Ca să evităm orice eventuală confuzie terminologică, vom trece chiar de la început direct la indispensabila elucidare a termenului nou în domeniu şi anume ,,post-patristic”. Această nouă terminologie ştiinţifică primeşte variate interpretări, însă cele mai predominante din punct de vedere ştiinţific sunt, în opinia noastră, următoarele:
a) Când primei părţi componente a cuvântului „με­τα”- [„post”-] i se atribuie o importanţă temporală, caz în care este vorba despre sfârşitul epocii patristice; şi
b) Când primei părţi componente a cuvântului i se atribuie o semnificaţie critică, caz în care cuvântul compus ,,post-patristic” înseamnă relativizare, contestare [tăgăduire] parţială sau totală, revizuire, o nouă lectură, şi chiar o depăşire a gândirii teologice a Părinţilor Bisericii."
"În climatul teologic secularizat mai larg, prezentat mai sus, şi îndeosebi şi prin excelenţă în spiritul propriu-zis al ecumenismului, pe care l-am descris, se încadrează organic şi mişcarea apărută în ultima vreme a teologilor prezumtiv ,,post-patristici”. Cu siguranţă, această mişcare are în mod clar şi influenţe protestante, care sunt mai evidente, în principal în poziţionarea cu caracter ştiinţific a teologilor ,,post-patristici”, împotriva autorităţii diacronice, de până acum, a învăţăturii teologice a Sfinţilor Părinţi."

Data trecuta am dat si un articol din ziarul "Lumina", autorul fiind un admirator al teologilor neo-patristici, dar observa ca unii scriitori au ajuns sa spuna si altceva fara de invatatura ortodoxa. http://www.ziarullumina.ro/articole;...a-moderna.html
"Practic, sinteza neo-patristică reprezenta o utilizare în perioada modernă a scrierilor Sfinţilor Părinţi, o întoarcere la izvoarele vii ale operei lor. Din păcate, însă, cam aici se opreşte partea pozitivă a expresiei.
Însă există pericolul ca această sinteză să devină supraevaluată din anumite puncte de vedere, cum ar fi subiectivitatea cercetătorului în detrimentul Tradiţiei bisericeşti, iar criteriile ei rămân încă dificil de enunţat.
Neo-patristică nu sună deloc extraordinar. Pare a aduce dintr-un anumit punct de vedere cu mult titrata expresie occidentală modernă de societate post-creştină (aici originalitatea a luat-o puţin razna!). De altfel, unul dintre cele mai ciudate concepte teologice vorbeşte despre o perioadă post-patristică.
Ideea de neo-patristic(ă) cuprinde în sine un pericol, pe care Florovsky îl ştia fără îndoială, dar care spera să fie evitat de cercetătorii de după el. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat, discernământul teologic aflându-se la cote minime în ultima perioadă de timp. Conceptul de sinteză neo-patristică a ajuns să desemneze practic o trecere dincolo de Sfinţii Părinţi, o dorinţă de a merge mai departe cu sau fără ajutorul lor. Într-un anumit sens, unii teologi au ajuns să afirme chiar că trebuie să ne eliberăm de modul patristic de gândire, care poartă în sine diverse influenţe nebenefice, pentru a păstra o gândire obiectivă. "

Din cate stiu teologi sunt in general cei ce sunt si sfinti. Cine scrie o carte despre teologie e un scriitor despre teologie, desi acum toti se cheama teologi. In ultimii ani teologi au fost Sf. Serafim de Sarov, Sf. Igantie Briancianinov, Sf. Nectarie, Sf. Iustin Popovici, etc. Dar si Parintele Cleopa, Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Staniloae, toti avand si nevointe, nu doar teorie.
Sf. Iustin Popovici e considerat un mare teolog al sec. XX, duhovnici romani au fost influentati de acest mare sfant, dar nu prea vad sa se vorbeasca despre el sau despre lucrarea sa (de care aminteau duhovnicii nostri), "Biserica ortodoxa si ecumenismul". In schimb aud prea des vorbindu-se despre Yannaras, care e si filozof.

[catalin2]

În prealabil postat de bogdan81

Bun, dar ati citit vreodata la Sfintii Parinti sa se ia de asemenea lucruri ?

Impresia mea e ca evidentierea acestor lucruri lipsite de importanta (de genul femeile trebuie sa isi faca nodurile la batic pe stanga, nu pe dreapta) e facut ca sa se arate ca si catolicii au greseli, si noi avem, deci cam tot pe acolo suntem. Neavand cum sa evidentieze niste greseli dogmatice sunt gasite tot felul de chichite, majoritatea nefiind adevarate.
In schimb vedem cum invatatura e redefinita, i se da o vaga tenta relativista, ca ea sa fie permisiva si ereziilor din alte culte. Chiar ereziei i se da o definitie filozofica, ca forma sa para ca nu spune ceva diferit de ce se stie, dar in fond sa fie o intelegere laxa, permisiva. Mie asta mi se pare ca reiese din toate citatele pe care le-am citit pana acum.