Povesti de Craciun - reale si inchipuite

Frumos! :-)

[glykys]

Cadoul de Craciun


E noaptea de Ajun. Bradul şi-a aprins luminiţele. Jucării strălucitoare, de toate culorile zâmbesc fericite aninate de crenguţe; un clopoţel de argint le şopteşte din când în când: Dzing, dzing, aveţi răbdare, acuşi vine moşul. În casă miroase a frunze de brad, a pâine, a sarmale, masa e pregătită şi toată lumea e în aşteptarea bătrânului. - Tăticule, întreabă micuţul Marcel. Unde e? De ce întârzie? Dacă nu vine?
- O sa vină, îl linişteşte tata. Probabil acum e la fetiţa din apartamentul vecin. Părinţii ei sunt plecaţi... Există atâţia copii pe la care neapărat trebuie să treacă moşul... Nu te îngrijora. Ce ai vrea să-ţi aducă de data asta?
- O maşină mare, mare!
- Minunat, zâmbeşte tata. Şi ce vrei să faci cu maşina?
- O să i-o arăt lui Păvălaş... Dar nu i-o dau să se joace! Moşul niciodată nu-i aduce cadouri frumoase. Anul trecut a primit o minge de cauciuc, dar parcă acesta e cadou? se bucură Marcel în timp ce tata se întristează.
- Uneori, zice el, o minge mică de cauciuc e un cadou mai scump decât orişice maşină mare. Cadourile, dragul meu, nu le primeşti ca să te făleşti. Un cadou e o amintire... Iar cu jucăriile trebuie să te împarţi. Mai ales cu acei care nu prea au parte de jucării...
- Tăticule, întreabă Marcel, când erai mic ce cadou îi cereai lui Moş Crăciun?
- Păi... răspunde tata, acuşi îţi arăt. Apoi pleacă şi revine cu o cutie:
- Iată, priveşte! E primul cadou pe care l-am găsit sub brăduţul de plastic ce îl aveam în casa în care locuiam împreună cu bunica.
- O minge de cauciuc? face ochii cât cepele Marcel.
- Da. O simplă minge de cauciuc. Însă... e simplă doar la prima vedere. De fapt e o minge fermecată... Cândva îţi voi povesti o poveste tristă... Acum du-te şi te joacă...
Daniel, tatăl lui Marcel, îşi priveşte bradul împodobit de sărbătoare, înalt până în pod şi ochii i se umplu de lacrimi. În copilărie nu a avut parte de un asemenea brad. Înainte, de Crăciun bunica scotea de pe undeva brăduţul de plastic. Îl învălătucea cu fâşii strălucitoare, anina singura jucărie de sticlă, iar din foi de hârtie tăia mulţime de fulgi, apoi îi lipea pe sticlele ferestrelor şi lui Daniel i se părea că nimic mai frumos nu poate să existe pe lume. Anume unica jucărie de pe brăduţ şi fulgii făceau în casă atmosfera de sărbătoare.
Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. Îl părăsise când era micuţ... Avea patru ani când a plecat mama. Nu-şi aminteşte prea bine ziua aceea, dar ţine minte că mama l-a întrebat ce cadou să-i aducă, de acolo, de departe.
- O minge de cauciuc, a răspuns Daniel.
Mingile de cauciuc nu prea se găseau prin magazine. Săreau foarte sus şi ce-i trebuia unui băiat de patru ani? Nu avea tată şi era devreme să viseze la o adevărată minge de fotbal.
- Când te întorci? şi-a întrebat mama. Ea l-a sărutat, şi-a stăpânit cu greu lacrimile apoi i-a răspuns: De Crăciun. O să mă strădui numaidecât să revin de Crăciun...
A venit Crăciunul şi sub brăduţul de plastic a găsit mingea.
- Ţi-a adus-o moşul, i-a zis bunica. E de la mama... Şi e fermecată... Nu a putut sa vină... Stăpânul la care lucrează nu i-a permis... Nu te supăra. O să strângă mulţi bani şi numaidecât se va întoarce acasă. Mingea păstreaz-o. În ea e o părticică din sufletul mamei tale. Când o vei privi, vei şti că mama, oriunde-ar fi, se gândeşte la tine. Şi te iubeşte... Foarte mult te iubeşte...
În vara anului următor s-a apropiat de bunica cu o carte în mână.
- Bunico, învaţă-mă te rog să scriu şi să citesc!
- Pentru ce? s-a mirat bunica. Până începi şcoala mai ai câţiva ani. O să reuşeşti...
- Învaţă-mă, bunico! Vreau să-i scriu scrisoare lui Moş Crăciun!
A insistat, nu s-a dat bătut şi până-n toamnă ştia să scrie şi să citească. A scris scrisoarea şi i-a dat-o bunicii să o ducă la poştă.
- Sper să nu fie un secret, ce cadou i-ai cerut moşului, l-a întrebat bunica zâmbind.
- E secret, i-a răspuns. Nu vreau să-ţi spun. E o surpriză.
La următorul Crăciun a găsit sub brăduţ un fluieraş.
- Nu am nevoie de fluieraş! a strigat atunci. I-am cerut moşului să mi-o aducă pe mama! Moş Crăciun nu citeşte toate scrisorile! Sau mama a uitat de mine!
A plâns toată noaptea, cu greu a adormit şi abia a doua zi bunica a reuşit să-i explice:
- Dacă ai şti, puiule, câţi copii îi cer moşului să le aducă înapoi părinţii împrăştiaţi prin lume... Mulţi sunt nevoiţi să lase tot: casă, masă, copii, părinţi, ca să-şi caute o bucată de pâine... Nimeni nu o face de prea mult bine... O forţă nevăzută îi mână şi ei pleacă, pleacă cu inima frântă, cu dor sfâşiitor în piept, dar într-o bună zi vor reveni. Îi va aduce Moş Crăciun ori se vor întoarce singuri... Acum însă sania moşului e prea mică încât să încapă toate mamele ce sunt aşteptate cu nerăbdare acasă... Nu te supăra. Acest fluieraş pe care ţi la dat e fermecat. Învaţă să cânţi! Prin cântece gândurile şi dorinţele tale vor fi auzite de mama...
De câte ori cânta credea sincer că acolo, în ţara aceea îndepărtată, mama îl aude şi se grăbeşte să vină.
Când l-a dus bunica pentru prima dată la şcoală, privea cu tristeţe la feţele fericite ale copiilor ce stăteau alături de părinţii lor. O iubea foarte mult pe bunica, dar nici ea, nici fluierul, nici mingea fermecată nu-i stingeau dorul de mama. N-o mai întreba nimic pe bătrână. O vedea mereu tristă şi abătută. Tot mai des scotocea sărmana prin gentuţă, scotea nişte medicamente, le bea apoi un timp stătea culcată.
- Nu te îngrijora, îi zicea. Acuş o să treacă... Cântă-mi un cântec! Cânţi atât de frumos... Mi se linişteşte inima dacă te ascult...
L-a orfelinat a luat doar câteva fotografii, mingea şi fluierul. Apoi au venit doi oameni cuminţi, un bărbat şi o femeie, care i-au spus că vor să-i fie părinţi. S-a bucurat.
- O vom găsi pe mama ta, i-au promis...
Nu l-au minţit. Mai târziu, mare fiind, a aflat că mama, într-o iarnă, înainte de Crăciun, a ieşit din casa în care locuia în ţara aceea străină spunând că se întoarce la băiatul ei şi de atunci nimeni nu a mai văzut-o...
Părinţii adoptivi i-au dat tot ce a avut nevoie. Era înconjurat de dragoste şi de bunătate. Întotdeauna i-au răspuns la toate întrebările. Şi doar la întrebarea ce forţă nevăzută a mânat-o pe mama în lume nu au putut să-i răspundă. Acum ştie răspunsul, dar nu mai poate reface nimic...
Astăzi fluierul său scoală sălile de concert în picioare. Printre mulţimea de spectatori i se pare uneori că vede faţa mamei şi a bunicii. Amândouă se bucură şi se mândresc cu el. Iar în mingea de cauciuc pe care o ţine deseori în mână, simte că pentru totdeauna a rămas o părticică din sufletul celeia care i-a dat viaţă.
- Unde pleci? îl întreabă Marcel.
- Fii liniştit puiule, îi răspunde tata. Oriunde m-aş duce, întotdeauna mă voi întoarce la tine. Acuş revin...
Revine împreună cu Moş Crăciun.
- Ei, zice moşul, cine mă aşteaptă aici cu multă nerăbdare?
- Eu! Eu! strigă Marcel.
- Să vedem, scotoceşte bătrânul prin desagă, ce avem pentru un copil atât de frumos şi de cuminte... Uite că am găsit...
- Un fluier? se miră Marcel, Dar... am cerut o maşină!
- Pricepi, puiule, tatăl tău va trece mâine şi va lua maşina. Sunt prea bătrân, nu-mi ajung puteri să duc desaga, oftează moşul. Am nevoie de ajutor. Iar fluierul... fluierul e fermecat. Vei învăţa să cânţi şi vei vedea că acele cântece îi vor face pe oameni să fie mai buni...
A doua zi Marcel primeşte cadoul dorit şi imediat aleargă să se joace cu Păvălaş. Nu, nu vrea să se laude. Vrea să împartă jucăria cu el. Însă spre marea sa uimire, Păvălaş are o maşină asemănătoare. Mai are şi un fluieraş.
- Fluieraşul acesta, îi şopteşte Păvălaş, ne va duce într-o poveste unde nu există nedreptate, oameni răi sau balauri. Acolo e atât de frumos, atât de bine... Trebuie doar... să învăţăm să cântăm...


http://www.povesti-pentru-copii.com/...e-craciun.html

[cristiboss56]

De fiecare Crăciun, Stareţul își procura un hering, ca să aibă pește pentru toate cele 12 zile vesele până la Botez. Spinarea heringului n-o arunca, ci o agăţa de-o aţă și atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului și era dezlegare la pește, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Așa făcea dezlegare și se prihănea pe sine că mănâncă și supe de pește în pustie.
Spinarea aceea o agăţa iarăși în cui pentru altă dezlegare, până când se albea și atunci o arunca.
Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea și le spunea:
- Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.
Numai la sfârșitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii ce îl iubeau în
mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească. Când îi dădea cineva mâncare de binecuvântare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimeteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine și s-o împartă la săraci.
Odată, cineva din America i-a trimis niște bani. Atunci când stareţul i-a luat de la Poștă, l-a văzut un mirean și, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la Chilia Stareţului ca să-l prade, gândind că va afla și alţi bani, fără să știe însă că și aceia care i-a primit i-a dat tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce l-a chinuit din destul pe Stareţ -l-a strâns de gât cu o funie s-a lămurit că nu are bani și a plecat. Iar Părintele Tihon i-a spus:
- Dumnezeu să te ierte, fiule!
Omul acesta rău a mers însă și la un alt bătrân în același scop, dar acolo l-a prins Poliţia și singur a mărturisit că a fost și la Părintele Tihon. Un poliţai a mers la Stareţ și l-a luat ca martor, pentru că hoţul a fost dat în judecată.
Stareţul s-a mâhnit pentru asta și a spus poliţaiului:
- Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanţă cuvântului Stareţului, pentru că împlinea un ordin de sus, și l-a luat cu sila spunându-i:
- Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.
In cele din urmă Guvernatorului i-a fost milă de el, pentru că plângea ca un copil mic crezând că și el se va face pricină să-1 pedepsească pe hoţ, și de la Ieriso l- a lăsat să se întoarcă la Chilia lui. Când își aducea aminte de acest incident se minuna și spunea:
- Mai, măi, măi, fiule, mirenii ăștia au alt tipic! Nu au pe “iartă” și Dumnezeu să te ierte”.

[Yasmina]

În prealabil postat de cristiboss56

De fiecare Crăciun, Stareţul își procura un hering, ca să aibă pește pentru toate cele 12 zile vesele până la Botez. Spinarea heringului n-o arunca, ci o agăţa de-o aţă și atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului și era dezlegare la pește, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Așa făcea dezlegare și se prihănea pe sine că mănâncă și supe de pește în pustie.
Spinarea aceea o agăţa iarăși în cui pentru altă dezlegare, până când se albea și atunci o arunca.
Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea și le spunea:
- Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.
Numai la sfârșitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii ce îl iubeau în
mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească. Când îi dădea cineva mâncare de binecuvântare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimeteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine și s-o împartă la săraci.
Odată, cineva din America i-a trimis niște bani. Atunci când stareţul i-a luat de la Poștă, l-a văzut un mirean și, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la Chilia Stareţului ca să-l prade, gândind că va afla și alţi bani, fără să știe însă că și aceia care i-a primit i-a dat tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce l-a chinuit din destul pe Stareţ -l-a strâns de gât cu o funie s-a lămurit că nu are bani și a plecat. Iar Părintele Tihon i-a spus:
- Dumnezeu să te ierte, fiule!
Omul acesta rău a mers însă și la un alt bătrân în același scop, dar acolo l-a prins Poliţia și singur a mărturisit că a fost și la Părintele Tihon. Un poliţai a mers la Stareţ și l-a luat ca martor, pentru că hoţul a fost dat în judecată.
Stareţul s-a mâhnit pentru asta și a spus poliţaiului:
- Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanţă cuvântului Stareţului, pentru că împlinea un ordin de sus, și l-a luat cu sila spunându-i:
- Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.
In cele din urmă Guvernatorului i-a fost milă de el, pentru că plângea ca un copil mic crezând că și el se va face pricină să-1 pedepsească pe hoţ, și de la Ieriso l- a lăsat să se întoarcă la Chilia lui. Când își aducea aminte de acest incident se minuna și spunea:
- Mai, măi, măi, fiule, mirenii ăștia au alt tipic! Nu au pe “iartă” și Dumnezeu să te ierte”.

Una dintre cele mai frumoase povesti pe care le-am auzit ...

[sophia]

Frumos.
Povestea cu Staretul si heringul n-am inteles-o.

Ma intreb totusi de ce sunt atat de triste (saracie, orfani, parinti pierduti...) toate povestile de Craciun, cand ar trebui sa fie vesele. Nasterea Domnului este un prilej de bucurie.

[DragosP]

În prealabil postat de sophia

Frumos.
Povestea cu Staretul si heringul n-am inteles-o.

Despătimire, smerenie, dragoste pentru semeni...
Chestii grele...

[sophia]

În prealabil postat de DragosP

Despătimire, smerenie, dragoste pentru semeni...
Chestii grele...

Da, asta pricepusem, dar povestirea este scrisa cam alambicat. Pana la urma n-am inteles din ultima fraza cine plangea si de cine i s-a facut mila guvernatorului, daca hotul a fost totusi iertat.

Si mai este o morala: judecata lumeasca e altfel decat cea crestineasca, sau cum sa-i spun - Dumnezeieasca (?). Staretul la iertat, asa era crestineste.
In lumea insa hotul trebuia judecat si pedepsit.

Povestirea asta imi aduce aminte de parintele Galeriu. Se spune ca si el a patit ceva asemanator. Si l-a iertat pe hot, nu a facut plangere la politie, nici chiar cand l-au prins. Iar lucrurile furate nu le-a vrut inapoi. Un sfant.

În prealabil postat de sophia

Frumos.
Povestea cu Staretul si heringul n-am inteles-o.

Ma intreb totusi de ce sunt atat de triste (saracie, orfani, parinti pierduti...) toate povestile de Craciun, cand ar trebui sa fie vesele. Nasterea Domnului este un prilej de bucurie.

Un posibil răspuns. Românii sunt triști. Postează tu o poveste de Crăciun veselă.

În prealabil postat de sophia

Ma intreb totusi de ce sunt atat de triste (saracie, orfani, parinti pierduti...) toate povestile de Craciun, cand ar trebui sa fie vesele. Nasterea Domnului este un prilej de bucurie.

Povestea cu bărbatul care nu credea în naşterea Domnului, dar care şi-a schimbat părerea în urma analogiei cu gâscanul, nu e tristă. Mie mi s-a părut o idee excelentă, el a avut o revelaţie salvatoare.

Şi pe mine mă emoţionează poveştile care sunt triste. Poate ăsta e şi scopul, să ne emoţioneze, să trezească în noi mila, bunătatea, să ne des-pietrească.

[cristiboss56]

Iarna cea geroasă
A sosit acum...
Bulgări de zăpadă
Îşi fac loc pe drum.
Ploaie de steluţe albe se lasă din cerul pardosit cu mărgăritare. Stejarii cei grei în noile lor veşminte par acum de sticlă, iar brazii învăluiţi în dantele albe par ca nişte bătrâni întelepţi...
Odată cu venirea iernii
sosesc şi mari sărbători:
1 Decembrie, Moş Nicolae, Crăciunul, una dintre cele mai frumoase sărbători.
Însă din cauza sărăciei, mulţi copii nu au parte de aceste minunate sărbători. Printre aceştia se aflau şi Maria, Bogdan şi Oana, care erau foarte necăjiţi şi îşi doreau foarte mult o familie.
Într-o zi rece şi grea de iarnă, în ajunul Sfântului Nicolae, se hotărâră să plece de la orfelinat din cauza condiţiilor rele în care erau îngrijiţi. Mergând încetul cu încetul, ei încercară să-şi găsească un mic adăpost ciocănind la fiecare casă, dar nici un sătean nu le deschise uşa. Însă cu ajutorul bunului Dumnezeu, cei trei fraţi îşi găsiră un mic adăpost într-un hambar unde dormeau multe animale.
Oana, cea mai mică dintre fraţi, îi întrebă pe Bogdan şi Maria:
- Cine este Moş Nicolae?
- Moş Nicolae este un sfânt care în noaptea de 5 decembrie aduce daruri copiilor cuminţi.
- Oana, tu ce ţi-ai dori să-ţi aducă Moş Nicolae?, a întrebat fratele ei cel mai mare, Bogdan.
- Ştiu că nu este posibil, însă mi-aş dori ca Moşul să ne dea o familie şi o casă.
Moş Nicolae a ascultat tot ce au vorbit cei trei copii, iar cu ajutorul iernii a reuşit să-i adoarmă pe copii, ducându-i într-o lume minunată, în lumea viselor, unde aveau tot ce îşi doreau ei.
Când s-au trezit, cei trei copii se aflau într-o casă frumoasă, unde era cald şi bine, dar, cel mai important, aveau o familie, aveau părinţi care să-i iubească. Niciodată nu şi-au dat seama cum s-a putut întâmpla toată această minune, însă ei ştiau că multe minuni se pot înfăptui cu ajutorul lui Dumnezeu.


Daiana Bouroş,
clasa a VI-a, Şcoala "Emil Racoviţă", loc. Oneşti,
jud. Bacău