Rugaciunea inimii

[cristiboss56]

Gheronda Haralambos Dionisiatis – Învăţături practice despre Rugăciunea lui Iisus ( continuare )
Prima lecţie este să zicem rugăciunea cu gura şi mai ales, pe cât se poate, limpede şi repede. Dar fi atent: în timp ce noi zicem rugăciunea, vine diavolul şi aruncă în minte râuri de gânduri şi de imaginaţii. Când începătorul spune rugăciunea cu mintea, acestea [gândurile] îneacă rugăciunea. Dacă însă o spui cu gura repede-repede, diavolul nu reuşeşte să producă împrăştiere cu diferite gânduri. În plus, chiar dacă mintea fuge de la înţelesul cuvintelor rugăciunii, avem urechea. Urechea, vrând-nevrând, aude ce spune gura. Mintea noastră are puterea ca în aceeaşi clipă să urmărească două lucruri. De exemplu, vorbim noi doi şi, în aceeaşi clipă, auzi jos şi vaporul care trece sau pe alţii care vorbesc alături. Numai ce începi să zici rugăciunea şi în ureche vei auzi tot felul de sunete, maşini şi mai ales imaginaţia lucrurilor pe care fie le auzi, fie le vezi în viaţa ta zilnică. Acum îndeosebi, după cum a progresat lumea, omul care trăieşte în oraş se contaminează înlăuntrul său de cele rele prin intermediul celor cinci simţuri.
Tu însetezi să dobândeşti rugăciunea minţii. Ştii ce însemnează rugăciunea curată? Ştii ce înseamnă să se lipească mintea de inimă? Să lepezi toată întunecimea din lăuntrul tău şi să te aţinteşti, să te lipeşti numai de înţelesul rugăciunii?
Crezi că toate spurcăciunile din lăuntrul nostru ies cu uşurinţă? Noi, monahii, de ce crezi că am părăsit lumea? Cu harul lui Hristos eu am petrecut un timp în lume îndeletnicindu-mă cu rugăciunea. Dar pentru ca mintea să se curăţească, are nevoie de isihie. Nu cu o lingură să scoţi şi cu alta să bagi înapoi. Noaptea să te lupţi să le alungi, ziua următoare iarăşi să te întorci la aceleaşi. Dacă ţi-ai petrecut ziua pe la teatre, cu muzică lumească, cu televizorul, atunci seara nu vei putea să spui nici măcar o singură dată rugăciunea în mod curat. Nu vei avea nici măcar poftă pentru rugăciune.
Aşadar începem prima lecţie. Îţi dau acest comboschini cu trei sute de boabe, iar seara o să priveghezi împreună cu noi. O să faci nouă comboschini (adică de 9×300) zicând rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă” şi trei zicând „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-mă”. Cum termini doisprezece (în total adică trei mii de rugăciuni), începi iarăşi de la început. Cu o oră înainte de a merge la Liturghie să treci pe la mine pe la chilie, să-mi spui rezultatele tale.
– Dar, părinte, iertaţi-mă, eu n-o să pot să scot doisprezece comboschini. Cum o să pot să fac chiar mai mult?
– Cine ţi-a spus că nu poţi? Deocamdată uită-le pe ale tale. O să faci cum îţi spun şi după aceea mai vorbim. Tu acum nu eşti pentru inspiraţii şi expiraţii. O să spui rugăciunea cu gura, repede-repede. Între timp, să-ţi forţezi şi mintea ca să înţelegi cele pe care le spui. E greu să reuşeşti, dar mult ajută să te rogi cu frica de Dumnezeu. Nu în mod tipiconal şi mecanic. Vorbim cu Dumnezeu, nu lucruri prosteşti. Credem că este prezent şi ne aude. Dacă se deschid prin rugăciune ochii sufletului, o să-L şi vezi.
Alaltăieri a venit un ţigan pentru milostenie. El o viaţă întreagă umblă şi adună. Nu pot să-l alung. Te roagă aşa de smerit, mai să-ţi cadă la picioare. Pe de o parte, îţi dai seama că e un înşelător, iar pe de alta, nu poţi să nu-l miluieşti. Ei, dacă unul ca acesta, pentru lucruri materiale se roagă cu atâta smerenie, cu cât mai mult noi, pentru cele duhovniceşti. Omul se întristează de soarta aproapelui său şi-l miluieşte. Cu cât mai mult bunul Dumnezeu se întristează şi îi aude pe cei care Îl roagă! Acest lucru mi se pare că îl înţelege Hristos în Evanghelie, atunci când spune că fiii veacului acesta sunt mai înţelepţi decât fiii împărăţiei lui Dumnezeu.
Pe cât poţi, copilul meu, să cazi şi tu cu mintea întru frica lui Dumnezeu, la picioarele Hristosului nostru, ca şi ţiganul. Să mai ştii şi aceasta: ai venit din lume. Încă mai cari lumea cu tine. Câte imagini ale lumii le ai înlăuntrul tău, toate ca pe un film o să ţi le învârtă vrăjmaşul în minte. Tu însă, rugăciunea. Stăruinţă, răbdare şi silire. Pe cât poţi alungă orice imaginaţie, fie bună, fie rea. Numai aceste cinci cuvinte ale rugăciunii să te sileşti să le înţelegi.
Astăzi, aceasta este prima lecţie. Să vedem dacă ai înţeles-o.
– O să încerc, Părinte, să fac aşa cum mi-aţi spus, adică să spun cu gura rugăciunea şi apoi să vin să vă văd.
– Da, copilul meu, Dumnezeu fie cu tine! Aşa să faci.
După ce s-a odihnit după amiaza într-o chilioară, tânărul a început cu multă râvnă privegherea. Cu toate îndoielile lui, cum că nu este uşor să faci 12 komboskini, limba lui, ca un motoraş, a repetat neîncetat rugăciunea lui Iisus. După cum el însuşi mărturisea, limba se mişca fără nici o dificultate. Cel mai dificil era să-şi ţină mintea asupra înţelesului cuvintelor. În acest punct se ducea o adevărată luptă sângeroasă. Domnul însă nu a întârziat să-şi arate bunătatea şi să-l cerceteze pe atletul rugăciunii, făcându-şi simţită prezenţa. După primele komboskini, încet, încet şi-a făcut simţită prezenţa o dulceaţă care a cuprins întreg laringele şi s-a lipit de limbă şi de buze. Această dulceaţă semăna cu o caramelă foarte dulce, cu diferenţa că nu se topea ca aceea în câteva minute, ci cu trecera timpului şi petrecerea în rugăciune, îi sporea dulceaţa, aşa încât tânărul nu se mai oprea din repetarea cu mulţumire a dumnezeieştilor cuvinte ale rugăciunii.
Nu a trecut o oră şi iată că cele 12 komboskini erau gata. A început seria a doua, a treia, până la a patra. Către sfârşitul celei de-a patra serii de 12 komboskini, sufletul a izbucnit în lacrimi de doxologie şi de mulţumire. Deja sosise ora pentru a merge la bătrân. Bucuria acestuia pentru reuşita primei lecţii a fost de nedescris.
– Curaj, copilul meu, vom înainta!
Tânărul a mai stat câteva zile la mănăstire, apoi s-a întors iarăşi în lume. A continuat să corespondeze cu părintele, până când pronia dumnezeiască l-a chemat în tagma îngerească a monahilor.
Dialogul al doilea
Mai jos vom reda câteva întrebări adresate Părintelui Haralambie de fiii săi duhovniceşti pe tema rugăciunii, precum şi răspunsurile acestuia.
– Părinte, rugăciunea lui Iisus este numai pentru monahi sau îi priveşte pe toţi creştinii ?
– După cum spun Sfinţii Părinţi şi din experienţa mea, văd că rugăciunea lui Iisus este pentru toţi creştinii, nu însă şi pentru eretici, şi cu atât mai puţin pentru necreştini.
– Spunând că rugăciunea lui Iisus este şi pentru noi cei din lume, ne daţi curaj. Avem nevoie de ajutor. Am încercat să împlinim cele scrise în cărţi, însă ni se par foarte grele.
– Sigur că sunt grele, această îndeletnicire are nevoie nu numai de luptă, ci şi de povăţuitor experimentat. Aveţi duhovnic ?
– Avem, Părinte. Este bun, însă spune că nu ştie să ne înveţe despre rugăciunea lui Iisus.
– Aşa să fie. Avem situaţii şi mai rele. Dacă nu ştii, spune că nu ştii, nu împiedica şi pe altul.
Dacă aveţi duhovnic, atunci nu aveţi nevoie să vă spovedesc. Vă spun numai cum să vă rugaţi. Creştinul prin Botez primeşte înlăuntrul său Harul şi pe Hristos. Când păcătuieşte, alungă Harul. Păcatul ne separă ca un zid de Hristos. Strigi „Doamne Iisuse Hristoase …” iar uşa e închisă. Prin pocăinţă şi spovedanie cade păcatul, cade zidul. Omul se împrieteneşte iar cu Dumnezeu.
Ca şi cum ai avea ca prieten un conducător faţă de care greşeşti la un moment dat şi se strică prietenia. Vine însă şi clipa în care ai nevoie de El. Vrei nu vrei, te smereşti şi îi pui metanie. După ce v-aţi împăcat, ai curaj să-i spui, „Prietene, te rog, ajută-mă!”. Dacă el din pricina prieteniei te va asculta, cu cât mai mult Hristos se va împrieteni cu el.