Atitudine crestina fata de ceilalti

[cezar_ioan]

În prealabil postat de glykys

Crestinul e omul discret care face.

Si uita. Ca sa poata spera ca va face din nou.
Si multumeste lui Dumnezeu ca l-a ingaduit tocmai pe el sa faca un bine, cat de mic, in lumea asta mare si mereu schimbatoare.

[glykys]

În prealabil postat de cezar_ioan

Si uita. Ca sa poata spera ca va face din nou.
Si multumeste lui Dumnezeu ca l-a ingaduit tocmai pe el sa faca un bine, cat de mic, in lumea asta mare si mereu schimbatoare.

Si uita si raul pe care (crede ca) i l-au pricinuit altii. Ca sa poata spera ca va indepini poruncile Domnului :).

Ma bucur ca ai revenit!

[cristiboss56]

În prealabil postat de glykys

Si uita si raul pe care (crede ca) i l-au pricinuit altii. Ca sa poata spera ca va indepini poruncile Domnului :).

Noi nu trebuie doar sa iertam, ci sa si uitam. Nu ierta doar din ascultare fata de Dumnezeu, ci din placere pentru ceilalti. (…) Dar, acela care se împaca cu ceilalti spre a fi laudat, acela îsi face rau singur.
Când nu-l ierti pe altul, tu nu-l amarasti atâta pe el, pe cât te jignesti pe tine însuti. (Sfântul Ioan Gura de Aur)

[Floare alba]

În prealabil postat de cristiboss56

Noi nu trebuie doar sa iertam, ci sa si uitam.

Intrutotul de acord cu tine Cristi, iertarea fara uitare este nula din punct de vedere crestinesc. Este greu (o spun din proprie experienta) si de aceea ma rog la Dumnezeu sa-mi dea ani sa pot uita. Sta in firea omului (cazut) sa nu uite, de aceea trebuie sa cerem intotdeauna ajutorul Domnului ca sa putem uita. Singuri noi, nu reusim.
Dar cum ne dam seama ca am uitat?

În prealabil postat de Floare alba

Dar cum ne dam seama ca am uitat?

Atunci cand persoana care ne-a gresit ne apare in fata si noi suntem capabili sa-i admiram calitatile, iar prezenta ei nu ne mai streseaza, da, eu cred ca atunci am uitat ce a facut rau. Adica atunci iertarea si uitarea si-au dat mana.

[Mosh-Neagu]

Despre iertare, eu ma confrunt cu un fenomen destul de ciudat. Mi s-au intamplat de multe ori lucruri rele. Uneori cunosteam persoana, alteori nu (in cazul furturilor de orice fel). In mod paradoxal, aceste fapte ma lasa rece. Am observat la altii cum injura, blastama, cartesc la Dumnezeu ca nu e drept. Dupa ce am citit "Pelerinul rus", am inteles ca orice-ar fi, nu e bine sa ne atasam de nimic lumesc. De-atunci am cautat sa las totul in voia lui Dumnezeu, si sa nu urasc, sa nu dusmanesc, sa nu blestem si mai ales sa iert. Totusi, exista uneori (ce-i drept, extrem de rar) persoane pentru care simt (sau mai bine-zis, simteam) o stranie repulsie. Una dintre acele persoane este un individ fara nici un Dumnezeu. A avut candva o functie importanta, iar acum s-a retras si si-a facut propria afacere. In mod normal, nu pot sa spun ca e ceva anume, dar de cate ori ne-am intalnit in diferite imprejurari, rautatea, aroganta, sictirul fata de ceilalti, dar mai ales respingerea totala a lui Dumnezeu din sufletul lui, mi-a dat o stare de inconfort vizibil. Ei, pe acel om, am evitat voit sa-l intalnesc in cararile mele, dar se facea ca pe unde mergeam, toti prietenii mei se plangeau de caracterul lui. Am realizat atunci ca, cel putin fata de el, eu nu sunt intr-o stare de pace launtrica si de multe ori imi puneam problema daca nu cumva sunt chiar eu in conflict cu Dumnezeu. Asta pana intr-o zi cand am primit un telefon si ne-a invitat sa-i vedem crescatoria de ciuperci. Am ramas placut impresionat cu cata migala isi pusese totul la punct in cele mai mici detalii, si se oferea pur si simplu sa ne ajute cu toata documentatia sau experienta lui, in cazul in care dorim si noi sa facem ceva asemanator, macar pentru familie, daca nu mai mult. De-atunci parca nu mai am acel sentiment de respingere. Evident, nu vorbim niciodata pe teme religioase, iar daca asa intelege el sa vada viata, eu oricum nu pot sa schimb nimic decat eventual prin puterea exemplului, nicidecum sa incerc sa-l convertesc... Voi nu aveti astfel de antipatii pentru persoane care practic nu v-au facut nimic, dar dintr-un anumit punct de vedere nu-i prea puteti ierta?

[Floare alba]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Voi nu aveti astfel de antipatii pentru persoane care practic nu v-au facut nimic, dar dintr-un anumit punct de vedere nu-i prea puteti ierta?

Eu, una, nu am astfel de antipatii. Cel mai mult ma marcheaza oamenii cu care intru in contact. Familie, neam, prieteni apropiati, chiar serviciu.

Incerc sa fiu corecta, blanda, toleranta dar nu intotdeauna imi reuseste. Si ma trezesc in opozitie cu mine insami. Dar ma iert. De ce nu i-as ierta si pe cei care imi gresesc? Cu ce sunt eu mai buna ca ei? Cine sunt eu sa-i judec? Cel mult dezaprob comportamentul si anumite actiuni, dar niciodata nu ma lansez in judecati de valoare. Nu stiu eu ce-a fost in sufletul omului in momentul acela. Da, m-a ranit, poate nici nu si-a dat seama. Sau poate ca a facut-o intentionat, dar poate ca am meritat-o, poate ca si eu i-am gresit candva fara sa vreau si acum isi plateste polita. Este un lant de greseli si polite de platit care poate duce la nesfarsit. Unul din cei doi trebuie sa-l rupa. Eu am ales sa fiu eu. Nu-mi place sa platesc polite.

Eu cred ca noi nu putem ierta si nu putem cere iertare din mandrie. Vad asta atat la mine, cat si la cei din jurul meu. Si bineinteles ca o vad mai mult la ei decat la mine! Dar asta e o alta poveste. Un alt pacat, iar noi vorbim aici despre atitudini crestine. Dar zic, daca n-am fii atat de mandri, n-am face multe alte pacate.

[anita]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Voi nu aveti astfel de antipatii pentru persoane care practic nu v-au facut nimic, dar dintr-un anumit punct de vedere nu-i prea puteti ierta?

Eu cred ca va referiti mai degraba la disconfortul creat de astfel de persoane ,nu antipatie
Daca avem antipatie ar trebui sa mai lucram cu noi insine.
Mai ales in post e posibil ca diavolul sa ne bage si astfel de idei in cap
Mi se intampla sa gresesc cateodata in evaluarea cuiva ,evident sa gandesc ceva negativ si cand intalnesc acea persoana sa ma rusinez.

[Floare alba]

În prealabil postat de antoniap

Atunci cand persoana care ne-a gresit ne apare in fata si noi suntem capabili sa-i admiram calitatile, iar prezenta ei nu ne mai streseaza, da, eu cred ca atunci am uitat ce a facut rau. Adica atunci iertarea si uitarea si-au dat mana.

Oh, daca este asa, inseamna ca am ajuns sa uit.

Exista totusi ceva ce ma nelinisteste, cand se ating anumite subiecte delicate (care pe mine m-au marcat) simt o anumita vibratie neplacuta in mine. De cele mai multe ori evit sa continui discutia. Imi spun ca am iertat si am uitat. Dar cred ca n-am uitat, in ciuda faptului ca ii admir calitatile, ca prezenta ei nu ma mai streseaza, ca avem o relatie bazata pe incredere si ajutor reciproc. Aici un psihoterapeut mi-ar spune ca sunt probleme din trecut nerezolvate. Si as fi nevoita sa-i dau dreptate. Este adevarat, in timp si-au mai pierdut din intensitate, de aceea spuneam ca ma rog la Domnul sa-mi dea ani sa pot uita.

Pe de alta parte, dincolo de toate aceste sentimente, fiind persoana care mi-a pus cel mai mult la incercare rabdarea, cred ca si datorita ei m-am apropiat mai mult de Dumnezeu. As fi putut sa o scot din viata mea, dar n-am facut-o. Imi spuneam ca trebuie sa am rabdare, sa fiu eu insami indiferent de comportamentul ei, sa-mi pastrez verticalitatea. Simteam ca Dumnezeu ma incearca prin aceasta persoana. Daca am trecut testul, nu pot sa spun, numai Dumnezeu stie. Cert e ca in ultimul timp si-a schimbat mult atitudinea, ba mai mult, tine sa scoata in evidenta cat de mult ma apreciaza. De fiecare data ii spun ca exagereaza, de fapt asta si simt.

Nu e vorba de sotul meu, daca la asta va ganditi. Dar e o persoana suficient de apropiata mie si cu care interactionez destul de mult.

Grea treaba asta cu iertarea si uitarea. Dar nu imposibil.