GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Cheia "succesului" , a fost , este si va fi in vecii vecilor iertarea , caci iertarea noastra din partea bunului Dumnezeu este conditionata de iertarea greselilor semenilor nostri de catre noi , iar fara aceasta sincera iertare nu putem vorbi de nimic bun in credinta noastra , iar orice teorie , orice vorba buna , orice invatatura expusa aici in mii de citate si linkuri , reprezinta desertaciunea desertaciunilor si nimic mai mult .
Dumnezeu nu a filozofat , nu a vorbit cifrat , pompos , ci El voieste ca noi sa fim milostivi , iertatori , si rabdatori , caci numai astfel se vor schimba in bine si relatiile intre oameni , inclusiv aceasta comunicare defectuasa , bazata pe tot felul de ganduri neavenite .
Prin iertare se stinge ura , violenta , iar rautatea este inlocuita cu bunatatea , iar iadul vietii noastre se schimba in << bucuria raiului >> , prin inteleptirea mintii si luminarea ei , iar viata noastra se va schimba cu siguranta inca din aceasta viata pamanteasca .
Dumnezeu Cel milostiv si iertator ii cere omului nemilostiv si neiertator sa fie precum El , aducandu-i aminte cat de mult pierde spiritual daca nu este si el iertator asemenea Lui, precum si Sfintii Parinti ne indeamna mai in toate scrierile lor.
Spunea un Sfinte Parinte ca toti oamenii sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu , dar la << asemenea cu Dumnezeu sjung numai cei ce traiesc in comuniune cu El >> si deci implinesc voia Lui. Omul care nu iarta altora greselile , nu poate dobandi sfintenia care vine de la Dumnezeu . Parca s-a mai discutat pe la Topicul de Pocainta problema aceasta , si nu odata ci de N ori , si doresc sa amintesc aici o pildan , un fragent dintr o pilda spusa chiar de Sfintii Sfintilor , de Mantuitorul nostru Hristos :
"Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta, din inimile voastre, fiecare fratelui său."
Cel ce nu va ierta va suporta pedeapsa lui Dumnezeu , caci constrangerea il va determina pe cel neiertator si nesimtitor sa dobandeasca darul iertarii , nu o iertare formala de fatada , ci o iertare adevarata aflata undeva inlauntrul sufletului nostru .

Cred ca "problematica" iertarii sta la temelia Pocaintei noastre , iar fara iertare toate sunt de prisos , caci pentru noi ortodocsii , iertarea greselilor oamenilor , a celor de langa noi , este conditia esentiala de a putea sa ne Impartasim cu Trupul si Sangele Mantuitorului , Care s-a rugat pentru pacatele celoe care L-au rastignit . Deci , El Dumnezeu , s-a rugat pentru ucigasii sai , iar noi nu putem trece nici peste greselile virtuale , nici peste virgula sau punctul pus gresit . . . !
Sa nu uitam cuvintele : " Parinte , iarta-le lor , ca nu stiu ce fac " ( Luca 23, 34 )
Întrucât Biserica a înţeles valoarea sfinţitoare şi mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toţi oamenii să ierte greşelile aproapelui lor. Pentru creştini, iertarea greşelilor oamenilor este o condiţie pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care
L-au răstignit, zicând: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34).
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu pe toti sa invatam iertarea , caci numai astfel crestem duhovniceste si ne sfintim , devenind << oameni ai lui Dumneze >>


Post binecuvantat !

Cristian, constat ca faci eforturi constante de a fi amabil si prietenos cu mine si iti marturisesc ca apreciez atitudinea ta. Apreciez pozitiv.
De iertat, cum zici tu, eu nu am ce sa iert. Am fost furios o vreme, o vreme scurta, apoi am acceptat ca tu le ai pe ale tale, eu pe ale mele si nu exista motiv sa iti port ranchiuna.
Eu nu pot trai cu suparare in suflet pe vreun om. Nu constient. Nu dusmanesc pe nimeni, m-a ferit Dumnezeu de nenorocirea asta.
Din pacate insa, am invatat dupa cateva conflicte cu tine si dupa impacarri succesive ca nu mai pot avea incredere in tine, mai exact in comportamentul tau extern. Comportamentul tau este uneori potrivnic prieteniei: este imprevizibil, este violent, insinuant, lipsit de delicatete, rautacios si plin de suspiciune si neincredere, adeseori. Cat despre lovituri pe la spate sau sub centura, nu mai amintesc (le-am si uitat de fapt, stiu doar ca au existat, din pacate).
Nu stiu de ce crezi tu ca trebuie sa dadacesti, sa corectezi, sa apostrofezi, sa induhovnicesti, sa evaluezi si sa etichetezi pe toata lumea. E foarte suparatoare, pentru multi, aceasta maniera de a te comporta. Sper sa meditezi la asta.
Ca urmare, am hotarit sa ma tin deoparte fata de interventiile tale, oricum ar fi, inclusiv rautacioase (sper sa nu mai fie). Nu iti port pica, ma rog lui Dumnezeu sa te ocroteasca si sa te fericeasca, sa te tina pe calea mantuirii, a tuturor faptelor bune, insa eu nu mai vad in tine un prieten. Desigur, nici dusman. Pur si simplu mi-am retras disponibilitatea afectiva fata de tine, acee legatura emotionala speciala pe care o aveam. Nu mai am incredere in tine ca intr-un prieten. Un prieten nu te brutalizeaza ca apoi sa isi ceara iertare doar pentru a te pregati pentru o noua lovitura dupa care iar isi cere iertare etc. etc. Si toate cu intensitate maximala, cu majuscule, cu bolduiri, cu bolduiri majuscule si sublinieri concomitent, cu multe semne de exclamare, cu multe culori, cu citate indreptate spre tine ca un pistol pus intre ochi etc. Eu nu cunosc asa prietenia. Nici dragostea. Pentru mine acestea sunt ape limpezi, calde si calme.
Imi pare rau! Nespus de rau. Mai ales ca am trait si momente foarte bune impreuna, pe forum si nu numai.
Sper ca putem sa ne vedem fiecare de ale lui fara sa ne necajim reciproc aici pe forum. Domnul sa ne miluiasca!

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

Sper ca putem sa ne vedem fiecare de ale lui fara sa ne necajim reciproc aici pe forum. Domnul sa ne miluiasca!

Te rog mult sa renunti in a caracteriza uzeri , persoane , caci nu aceasta este menirea unui forum crestin , si nici a te mari pe tine , sau pe altii , sau a pune la colt pe X sau Y , ci doar de a discuta idei , invataturi , lasand gandurile deoparte . Te rog sa-ti stapanesti mahnirea , mania si alte cele asemenea . Te rog sa lasi persoana si sa dezbati ideea , tema propriuzisa . Am vazut ca te-ai tulburat si aici : http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=15769
si nu am intervenit , tocmai ca vad va esti extrem de sensibil la orice comtrazicere , confundand ideea cu persoana , ori menirea forumului nu-i discutia despre X sau Y . Sa lasam simpatiile si antipatiile , si sa ne axam pe probleme teologice . Renunta in judecati de moment , renunta in a slavi sau in a pune la colt persoana , si iti garantez ca apele se vor limpezi , gandurile se vor risipi si linistea va fi deplina . Mesajul tau isi avea rostul pe privat , la telefon ( mai ales ca ai numarul meu ) , fata catre fata ( mai ales ca locuim atat de aproape ) , si astfel nu te abateai de la tema threadului de fata . Personal nu am sa te mai citez , si nu am sa-ti mai raspund in mod direct pe forum , pentru a nu-ti mai scoate "raul" din tine si a nu te mai tulbura , si te rog sa faci acelasi lucru . Inca odata te rog , sa lasi discutile despre useri si sa te rezumi in a discuta calm si civilizat despre tema thredului , despre credinta in general . Noi suntem mult prea putin importanti , comparativ cu Sfintii Parinti , cu Dumnezeirea insasi . Suntem simple putregaiuri ce ne luptam din rasputeri pentru a ne salva de la pieirea definitiva si irevocabila .
Iti doresc din tot sufletul Mantuirea si te rog sa nu ma abati de la ea , ci sa te rogi pentru mine !
Doamne ajuta ! . . . sa trecem la subiect . . . .

[cristiboss56]

Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui” . (Rom. 12, 19- 20).
Dacă Dumnezeu ar voi să pedepsească, după cum se cade, toate atacurile, ce noi săvârşim împotriva Lui, în adevăr noi n-am mai trăi nici o zi. Încă Palmistul a zis: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi”? (Ps. 129, 3). Fără a gândi la toate păcatele cele ascunse, pe care numai conştiinţa păcătosului le cunoaşte, şi care numai Dumnezeu le vede, fără a pomeni toate acelea, dacă noi am trebui să dăm socoteală numai de păcatele noastre cele văzute, cum am putea noi dobândi iertarea lor?
Ce iertare am putea noi dobândi, dacă Dumnezeu ar voi să cerceteze lenevirea şi nerespectul nostru la rugăciune? Când noi prin rugăciunea ne apropiem de Dânsul şi Îl chemăm, adeseori nu-I arătăm nici atâta cinste şi stimă, câtă obişnuiesc a arăta robii stăpânului, soldaţii ofiţerilor săi şi prietenii prietenilor.
Căci când vorbeşti cu prietenul tău, faci aceasta cu băgare de seamă: iar când ceri de la Dumnezeu iertare şi lăsare păcatelor tale, adeseori eşti uşor la minte şi împrăştiat, şi când îngenunchez! şi buzele tale limbuţesc, gândurile tale sboară în deşert pretutindeni, prin casa ta, prin târg, pe uliţi. Şi aceasta aşa de adeseori se întâmplă cu noi! Deci dacă Dumnezeu de toate acestea ar cere de la noi socoteală, cum am putrea noi dobândi iertare?
Dacă mai departe Dumnezeu ar judeca defăimările, care noi în toate zilele aruncăm unul asupra altuia şi criticile noastre cele aspre şi nedrepte asupra celor deaproape ai noştri, cu ce ne-am dezvinovăţi, ce am putea zice? Dacă peste acestea El ar voi să pedepsească după cum se cade toate privirile noastre cele prihănite şi necurate, poftele cele păcătoase ale inimii noastre, toate vorbele noastre cele necuviincioase, ce mare pedeapsă am trebui noi să suferim?
Dacă El ar cere socoteală de la noi pentru toate vorbele cele de ocară, cum am cuteza noi să zicem măcar cel mai mic cuvânt spre dezvinovăţirea noastră, când şi acela este vinovat focului gheenei, care zice fratelui său: nebune? (Mat.5, 22). Şi dacă se va cerceta încă şi slava cea deşartă, cu care noi ne mândrim pentru postul şi milostenia noastră, dacă s-ar cerceta, nu de către Dumnezeu, ci de către noi păcătoşii, cum am putea noi atunci să mai căutăm la cer?
Dacă pe lângă aceasta se va judeca şi necinstea, cu care noi urmărim unii pe alţii, lăudăm pe oameni în faţă dar pe din dos îi clevetim, cum am putea noi suferi pedeapsa pentru aceasta? Ce trebuie să zic eu despre jurămintele cele mincinoase, despre mânia cea nedreaptă şi despre pisma, cu care noi adeseori nu numai pe vrăjmaşi, dar şi pe prieteni îi prigonim? Ce trebuie să zic eu despre aceea, că noi ne bucurăm, când altora le merge rău şi ne desfătăm întru nenorocirea aproapelui?
Acestea toate sunt păcate vădite, care tuturor sunt cunoscute şi mai toţi le săvârşesc. Sunt încă şi altele, care sunt cunoscute numai conştiinţei păcătosului.
Ce ruşine pentru noi, când ele în ziua judeăcăţii se vor vădi înaintea a toată lumea!
Însă de acea ruşine împreună şi de însuşi păcatele cele mari, precum şi de pedeapsa cea mare, noi putem scăpa, dacă vom ierta aproapelui nostru atacurile sau vătămările, ce el ne-a făcut. Căci Însuşi Domnul Dumnezeu zice: “De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altor oameni, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile” (Mat. 6, 14-15). Iar Apostolul Pavel zice: „dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8).
Dar noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm; că aşa întreaga rană a sufletului nostru trebuie vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela, care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său.
Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine însuţi. Mânia ta este pentru tine însuţi o unealtă de schingiuire, şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit decât un om, care de-a pururea este mânios? Îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă dacă vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adâncă rană peste rană. Dar pentru ce ne necăjim şi ne chinuim? Chiar dacă n-ar ameninţa iadul pe cei neîmpăcaţi, singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne îndemne a ierta pe cei ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă, încă şi pedepsele cele veşnice aşteaptă pe cei neîmpăcaţi, apoi ce este mai fără de judecată decât a-şi găti cineva chinul şi aici şi în cealaltă viaţă, a se nenoroci şi aici şi dincolo, numai să se răzbune asupra vrăjmaşului său?
Nu zice: vătămarea suferită este prea mare. Nu este acesta temeiul, pentru care tu eşti atât de neîmpăcat, şi aşa îndelungat ţii mânia, ci temeiul cel adevărat stă întru aceea, că tu nu gândeşti la propriile tale păcate, nici la iad, nici la frica lui Dumnezeu.
Sau crezi tu, că este ceva ruşinos, ca tu mai întâi să fii gata la împăcare? Socoteşti tu în adevăr, că este ruşine, a câştiga folosul acestei preveniri. Dimpotrivă, este ruşine pentru tine, când tu aşa îndelung rămâi încătuşat de patimă şi aştepţi, până ce vătămătorul va cere iertare. Acesta este pentru tine ruşine şi vătămare totodată. Căci cel ce vine înaintea altuia la iertare, apoi el, iar nu tu, ai folosul din aceasta, căci tu ai iertat nu pentru ascultarea către Dumnezeu, ci numai din plăcerea către alţii.
Dacă tu dimpotrivă, înainte, şi fără ca vătămătorul să-ţi vorbească de aceasta, fără a te ruşina, te apropii de dânsul şi laşi la o parte mânia ta, atunci fapta cea bună rămâne întreagă pe seama ta, şi vei avea câştig deplin, răsplată de la Dumnezeu.

[cristiboss56]

Dar poate tu zici: ai fost foarte rău vătămat şi clevetit. Totuşi păzeşte-te, de-aţi răzbuna singur necazul ci lasă lui Dumnezeu răzbunarea, El va apăra afacerea ta, mai bine decât poţi tu dori. Tu eşti dator numai a te ruga pentru duşmani, iar ceea ce are să se întâmple cu acesta, Dumnezeu a rezervat sie. Incă nici să doreşti rău duşmanului tău, ci îndeobşte să-l laşi în judecata Domnului.
Iar dacă noi ne rugăm pentru duşmanii nosşri şi ne împăcăm cu ei, Dumnezeu nu-I va ierta, până ce ei înşişi nu se vor face mai buni. El nu-I iarta pentru propriul lor folos.
Pe tine El te laudă pentru împăcarea ta cea înţeleaptă, iar pe dânşii îi pedepseşte, pentru ca ei să nu se facă mai răi.
Netemeinică şi deşartă este aşadar pricinuirea acelora, care zic, că numai pentru acea ei nu iartă pe duşmanul lor, pentru ca să nu-l facă încă mai rău şi pentru a nu-l lovi în mândria lui.
Ei adaugă: se socoteşte slab cel ce face întâiul pas spre împăcare şi voieşte a se pune la cale cu vrăjmaşul. Toate acestea sunt vorbe deşarte. Ochiul lui Dumnezeu, care totdeauna priveghează, cunoaşte gândurile, şi tu nu trebuie să bagi seamă de vorbele celui împreună cu tine rob, numai dacă judecătorul, care are să te judece în cealaltă lume, este mulţumit cu tine. Socoteşti tu însă în adevăr, că potrivnicul tău, prin mlădioşia ta s-ar face încă mai rău, atunci să ştii, că el nu se va face mai rău prin acesta, ci mai rău s-ar face mai vârtos atunci când tu nu te împaci cu dânsul.
Şi chiar de ar fi el cel mai rău, totuşi el, deşi nu o spune şi o tăinuieşte, va proslăvi întru inima sa bunătatea, blândeţea şi înţelepciunea ta.
Dacă el cu toată iertarea ta, totusi rămâne întru răutatea sa, atunci trage auprasi cea mai mare pedeapsa a lui Dumnezeu. Aşadar nu grăi cuvintele acele reci: „eu nu pot cel dintâi a întinde mâna de împăcare, ca să nu socotească potrivnicul meu, că eu fac aceasta de frica lui, şi să se facă încă mai semeţ către mine”. Astfel de cuvinte arată un duh copilăresc şi fără judecată, care se lasă a se ameţi de socotinţa oamenilor.
Creadă cineva, că tu te-ai împăcat de frică, răsplătirea ta va fi cu atât mai mare, dacă tu ai prevăzut aceasta şi totuşi ai răbdat toate prin frica de Dumnezeu. Dimpotrivă cine se împacă, spre a fi lăudat de oameni, acela însuşi îşi răpeşte tot câştigul dintru acesta.
Numai cu un vrăjmaş nu trebuie să te împaci tu niciodată; acesta este Satana. Cu acest vrăjmaş nu te împăca niciodinioară. Iar asupra confraţilor tăi să nu cugeţi niciodată duşmăneşte.
Şi de s-a ivit între voi vreo ceartă, să nu dureze peste zi căci Apostolul zice: „Să nu apună soarele întru mânia voastră” (Efes. 4, 26). Iar dacă vrăjmăşia ta durează mai mult, atunci ea nu este urmare a pripirii, ci a răutăţii celei lăuntrice, a unui suflet păcătos.
Prin fiecare amânare împăcarea se va face tot mai grea, căci trecând o zi tu te ruşinezi mai mult, decât la început, şi încă mai mult după ce au trecut două sau trei zile; iar dacă a trecut a treia şi a patra, atunci va trece încă şi a cincea zi, ba şi a zecea, ba şi a douăzecea, ba şi a suta, şi răul va fi cu totul nevindecabil.
Cu cât mai mult timp trece, cu atâta noi mai mult ne depărtăm de potrivnicii noştri, cu atâta mai departe ajungem unii de alţii.
Acum când tu, ştii toate acestea, grăbeşte-te a ieşi înaintea aproapelui tău cu împăcare, şi ţine-l tare, până el cu totul se va muia de tine. Aceasta este ceva greu şi aspru. Dar gândeşte, că tu faci toate acestea pentru Dumnezeu, şi că pentru aceasta vei dobândi mângâiere şi deplină răsplătire de la Dumnezeu.
Deşteaptă sufletul tău cel întârzietor şi trândav, care se ruşinează de aceasta şi strigă la el: Ce întârzii şi zăboveşti? Este vorba despre fericirea ta; Dumnezeu cere de la noi împăcarea, şi poruncile Lui trebuie preferate înainte de orice.
Potrivnicul tău poate din nou să te atace şi să-ţi sporească toate relele, noi toate trebuie să le suferim cu răbdare; căci aceasta este de mai mare folos pentru noi, decât pentru dânsul; şi dintre toate faptele cele bune ale noastre în ziua judecăţii mai mult se va lăuda împacarea .
Noi adeseori am atacat pe Domnul, adeseori am păcătuit , dar în împăcarea cu cei deaproape ai noştri Dumnezeu ne-a arătat calea prin care să putem dobândi şi noi împăcare şi iertare.
Aşadar, să lepădăm păcatul neîmpăcării şi al răzbunării, ca să ne putem face părtaşi împărăţiei cereşti, pe care fie ca să o dobândim prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

Dar poate tu zici: ai fost foarte rău vătămat şi clevetit. Totuşi păzeşte-te, de-aţi răzbuna singur necazul ci lasă lui Dumnezeu răzbunarea, El va apăra afacerea ta, mai bine decât poţi tu dori. Tu eşti dator numai a te ruga pentru duşmani, iar ceea ce are să se întâmple cu acesta, Dumnezeu a rezervat sie. Incă nici să doreşti rău duşmanului tău, ci îndeobşte să-l laşi în judecata Domnului.
Iar dacă noi ne rugăm pentru duşmanii nosşri şi ne împăcăm cu ei, Dumnezeu nu-I va ierta, până ce ei înşişi nu se vor face mai buni. El nu-I iarta pentru propriul lor folos.
Pe tine El te laudă pentru împăcarea ta cea înţeleaptă, iar pe dânşii îi pedepseşte, pentru ca ei să nu se facă mai răi.
Netemeinică şi deşartă este aşadar pricinuirea acelora, care zic, că numai pentru acea ei nu iartă pe duşmanul lor, pentru ca să nu-l facă încă mai rău şi pentru a nu-l lovi în mândria lui.
Ei adaugă: se socoteşte slab cel ce face întâiul pas spre împăcare şi voieşte a se pune la cale cu vrăjmaşul. Toate acestea sunt vorbe deşarte. Ochiul lui Dumnezeu, care totdeauna priveghează, cunoaşte gândurile, şi tu nu trebuie să bagi seamă de vorbele celui împreună cu tine rob, numai dacă judecătorul, care are să te judece în cealaltă lume, este mulţumit cu tine. Socoteşti tu însă în adevăr, că potrivnicul tău, prin mlădioşia ta s-ar face încă mai rău, atunci să ştii, că el nu se va face mai rău prin acesta, ci mai rău s-ar face mai vârtos atunci când tu nu te împaci cu dânsul.
Şi chiar de ar fi el cel mai rău, totuşi el, deşi nu o spune şi o tăinuieşte, va proslăvi întru inima sa bunătatea, blândeţea şi înţelepciunea ta.
Dacă el cu toată iertarea ta, totusi rămâne întru răutatea sa, atunci trage auprasi cea mai mare pedeapsa a lui Dumnezeu. Aşadar nu grăi cuvintele acele reci: „eu nu pot cel dintâi a întinde mâna de împăcare, ca să nu socotească potrivnicul meu, că eu fac aceasta de frica lui, şi să se facă încă mai semeţ către mine”. Astfel de cuvinte arată un duh copilăresc şi fără judecată, care se lasă a se ameţi de socotinţa oamenilor.
Creadă cineva, că tu te-ai împăcat de frică, răsplătirea ta va fi cu atât mai mare, dacă tu ai prevăzut aceasta şi totuşi ai răbdat toate prin frica de Dumnezeu. Dimpotrivă cine se împacă, spre a fi lăudat de oameni, acela însuşi îşi răpeşte tot câştigul dintru acesta.
Numai cu un vrăjmaş nu trebuie să te împaci tu niciodată; acesta este Satana. Cu acest vrăjmaş nu te împăca niciodinioară. Iar asupra confraţilor tăi să nu cugeţi niciodată duşmăneşte.
Şi de s-a ivit între voi vreo ceartă, să nu dureze peste zi căci Apostolul zice: „Să nu apună soarele întru mânia voastră” (Efes. 4, 26). Iar dacă vrăjmăşia ta durează mai mult, atunci ea nu este urmare a pripirii, ci a răutăţii celei lăuntrice, a unui suflet păcătos.
Prin fiecare amânare împăcarea se va face tot mai grea, căci trecând o zi tu te ruşinezi mai mult, decât la început, şi încă mai mult după ce au trecut două sau trei zile; iar dacă a trecut a treia şi a patra, atunci va trece încă şi a cincea zi, ba şi a zecea, ba şi a douăzecea, ba şi a suta, şi răul va fi cu totul nevindecabil.
Cu cât mai mult timp trece, cu atâta noi mai mult ne depărtăm de potrivnicii noştri, cu atâta mai departe ajungem unii de alţii.
Acum când tu, ştii toate acestea, grăbeşte-te a ieşi înaintea aproapelui tău cu împăcare, şi ţine-l tare, până el cu totul se va muia de tine. Aceasta este ceva greu şi aspru. Dar gândeşte, că tu faci toate acestea pentru Dumnezeu, şi că pentru aceasta vei dobândi mângâiere şi deplină răsplătire de la Dumnezeu.
Deşteaptă sufletul tău cel întârzietor şi trândav, care se ruşinează de aceasta şi strigă la el: Ce întârzii şi zăboveşti? Este vorba despre fericirea ta; Dumnezeu cere de la noi împăcarea, şi poruncile Lui trebuie preferate înainte de orice.
Potrivnicul tău poate din nou să te atace şi să-ţi sporească toate relele, noi toate trebuie să le suferim cu răbdare; căci aceasta este de mai mare folos pentru noi, decât pentru dânsul; şi dintre toate faptele cele bune ale noastre în ziua judecăţii mai mult se va lăuda împacarea .
Noi adeseori am atacat pe Domnul, adeseori am păcătuit , dar în împăcarea cu cei deaproape ai noştri Dumnezeu ne-a arătat calea prin care să putem dobândi şi noi împăcare şi iertare.
Aşadar, să lepădăm păcatul neîmpăcării şi al răzbunării, ca să ne putem face părtaşi împărăţiei cereşti, pe care fie ca să o dobândim prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

un aspect important al iubirii de vrăjmaşi ar trebui să fie restaurarea iubirii sănătoase pentru noi ca făpturi minunate ale lui Dumnezeu (Ps. 138), acceptarea neputinţelor noastre care vin de la firea căzută şi de la tendinţa de autodeterminare, de independenţă de Dumnezeu, mărturisirea lor în faţa lui Dumnezeu, cerşirea Harului vindecător şi sfinţitor şi ura sănătoasă faţă de păcat ca lucrare împotriva firii şi nevoilor ei reale. Iubirea de vrăjmaşi presupune acceptare, asumare, iertare, rugăciune şi primirea lui Dumnezeu în noi, pentru a-L recunoaşte în fraţii noştri pe care îi numim vrăjmaşi numai pentru că avem nevoie de cineva pe care să ne vărsăm focul urii de noi înşine care ne mistuie fără milă dacă nu alergăm prin pocăinţă la împăcare cu puterea focului iubirii milostive a lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte” (Is 21, 24-25). Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica:
“Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45)
“Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosii acelasi lucru il fac” (Lc 31-33). “Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este” (Mt 5, 47-48).
In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai pozitiv, avea drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa rupa cu ea pentru a raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le pe cele ale lui Hristos. Luata “ad litteram”, ea parea insa sa aduca razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai adeseori la favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.
Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l maltrateaza. El este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe toti oamenii, buni sau rai, in mod egal.
Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile. In acest fel e posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte.

1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii raul.
2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut.
Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de vrajmasi; ele sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si nu este inutil sa le reamintim aici, intr-atat de instinctiva si spontana e inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de a ne razbuna pe ei, fara a uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-testamentare a talionului inteles intr-un sens literal.
3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde sfaturilor Apostolului: “Nu rasplatiti nimanui raul cu rau” (Rm 12,17); “nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul” (Rm 12, 19). In acest sens, Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: “Lasa-te prigonit, dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar nu ocara. Lasa-te defaimat, dar nu defaima”.
4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!” (Mt 5, 39).
5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: “Prigoniti, rabdam” (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: “caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz – rabdati” (2 Co 11, 20).
6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog “de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt”.
Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru ca ea insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi legata de dispret, si asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai inalta, ea poate fi legata de indiferenta, si asadar nu este conforma inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea poate da marturie ca am atins nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de adevarata iubire.
7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a atins aceasta treapta simte intelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: “Fericiti veti fi cand va vor ocara si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea” (Mt 5, 11).
E lucru obisnuit ca Parintii sa ne sfatuiasca sa-l privim pe cel ce ne ocaraste drept un medic ce vine in chip providential sa vindece sufletul nostru de boli (mai cu seama de slava desarta si de mandrie), si sa sublinieze folosul duhovnicesc pe care-l putem scoate pentru aici si pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac sa suferim.
O apoftegma relateaza ca Sfantul Zosima sublinia: “Daca cineva il tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe niste leacuri trimise tie de Domnul”.
Sfantul Ioan din Gaza scrie mai general: “Daca suntem drepti, incercarea ce ne vine (de la vrajmasii nostri) e spre inaintarea noastra, iar daca suntem nedrepti, e pentru iertarea pacatelor si indreptarea noastra, e un exercitiu si o lectie de rabdare”.
8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt” (Mt 5, 39).
9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa induram.

[cristiboss56]

10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza.
11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. “Iubirea – scrie Sfantul Ioan Scararul – este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul (1 Co 13, 5)”.
12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care ni-l fac.
13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei.
14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de aversiune sau respingere fata de ei.
15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare.
16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile noastre nedreptati. Acest lucru corespunde poruncii lui Hristos: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?” (Mt 7, 1-3).
17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. Aceasta atitudine ne face vrednici sa-L chemam pe Dumnezeu pentru iertarea greselilor noastre in rugaciunea pe care ne-a invatat-o Domnul: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Mt 6, 12), si atesta ca luam in serios cuvintele lui Hristos: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre” (Mt 6, 14).
In forma ei cea mai inalta, aceasta iertare merge pana la a nu mai tine minte ceea ce am suferit. Pe aceasta treapta, observa Sfantul Simeon Noul Teolog, iubirea de vrajmasi sta in “a uita cu desavarsire cele ce le-am suferit si a nu ne aduce aminte de ceva din cele ce ni s-au intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce ne-au suparat, si de a-i primi pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la masa, fara nici un gand la cele intamplate.
Aceste prime saptesprezece trepte insa nu ne fac sa intram in ceea ce este propriu-zis iubirea, desi sunt conditii indispensabile si trepte pregatitoare pe care trebuie sa le strabatem. Iubirea nu este simpla absenta a animozitatii, ci este mai presus de ea.
Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in aceasta privinta: “Cine nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca asa e porunca”; “cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca”. Treptele urmatoare ne vor introduce propriu-zis in iubire.
18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri, precum spune Hristos: “Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau” (Mt 5, 24), “impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale” (Mt 5, 25). Prin aceasta atitudine se manifesta dorinta de unire care e la temelia iubirii (opusul caruia e tendinta spre diviziune si separatie).
19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat in insusi contextul poruncilor Sale privitoare la iubirea de vrajmasi: “Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este” (Lc 6, 36). Sfantul Isaac Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentica pentru toate fapturile creatiei si, prin urmare, si fata de vrajmasii sai: “Cand se gandeste la ei si ii vede, ochii sai varsa lacrimi. Si atat de puternica si naprasnica e compatimirea sa, si atat de mare e staruinta sa, incat inima sa se strange si nu poate indura sa auda sau sa vada nici cel mai mic rau si nici cea mai mica intristare in faptura”.
20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii nostri. Sfatul Apostolului: “Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: “A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul”" (Rm 12,19), pare aici sa fi fost dat pentru incepatorii care de-abia erau in stare sa renunte la propria lor razbunare. Aceasta a douazecea treapta consta in mod pozitiv din a voi ca Dumnezeu sa-i ierte pe vrajmasii nostri, sa-i pazeasca si sa-i mantuiasca.
21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28).

[iustin10]

În prealabil postat de cristiboss56

un aspect important al iubirii de vrăjmaşi ar trebui să fie restaurarea iubirii sănătoase pentru noi ca făpturi minunate ale lui Dumnezeu (Ps. 138), acceptarea neputinţelor noastre care vin de la firea căzută şi de la tendinţa de autodeterminare, de independenţă de Dumnezeu, mărturisirea lor în faţa lui Dumnezeu, cerşirea Harului vindecător şi sfinţitor şi ura sănătoasă faţă de păcat ca lucrare împotriva firii şi nevoilor ei reale. Iubirea de vrăjmaşi presupune acceptare, asumare, iertare, rugăciune şi primirea lui Dumnezeu în noi, pentru a-L recunoaşte în fraţii noştri pe care îi numim vrăjmaşi numai pentru că avem nevoie de cineva pe care să ne vărsăm focul urii de noi înşine care ne mistuie fără milă dacă nu alergăm prin pocăinţă la împăcare cu puterea focului iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Asa este ,mult ne chinuie ura care este in noi.
Nu ar ajunge o armata de dusmani ,ca sa ne varsam aceasta ura.
Dar cu unul singur daca reusim sa ne invingem aceasta ura ,ca prin minune,si pe ceilalti ii vom vedea normali.
Si o intrebare :
Tu cand nu precizezi nici o sursa in titlu sau la subsol inseamna ca sunt gandurile tale?
Postarea de mai sus e a ta ?

[cristiboss56]

În prealabil postat de iustin10

Asa este ,mult ne chinuie ura care este in noi.
Nu ar ajunge o armata de dusmani ,ca sa ne varsam aceasta ura.
Dar cu unul singur daca reusim sa ne invingem aceasta ura ,ca prin minune,si pe ceilalti ii vom vedea normali.
Si o intrebare :
Tu cand nu precizezi nici o sursa in titlu sau la subsol inseamna ca sunt gandurile tale?
Postarea de mai sus e a ta ?

Sunt invataturi ale Sfantului Siluan Atohnitul , dupa cum este precizat in titlu !
Despre iertare si nu numai , sunt cuvintele mele pe care poti sa le citesi cu doua sau trei pagini in urma :"
Vrajmasii cei dinlauntrul omului sunt cei mai perfizi si cei mai periculosi . Suntem in majoritatea cazurilor proprii nostri vrajmasi , iar acolo unde diavolul gaseste terenul slab calca cu "talpile "viata noastra si ne " aseaza intru intuneric ca pe mortii cei din veac", ne tulbura mintea si inima si toate cele dinlauntrul nostru. Gandurile , navalesc asupra noastra , frate Ioane , daca-mi permiti sa-ti spun frate Ioane , caci am vazut ca in adresarea ta fata de mine , folosesti cand id.-ul , CristiBoss , cand imi spui pe nume , Cristian , asta probabil in functie de starea ta sufleteasca , sau poate si astea sunt niste simple ganduri "vrajmase ". Nu conteaza pana la urma , importatnt este sa deslusim impreuna "micile mistere"ale vrajmasiei in general vorbind .
Deci , repet si accentuez , vrajmasia se afla in mintea noastra in primul rand , atunci cand Duhul slabeste , si gandurile trufase pun stapanire peste noi . A arunca vina pe diavol , sau pe cel de langa noi , e semn mare de slabiciune , de lasitate pana la urma . Noi suntem principalii vrajmasi si vinovati prin tate lucrurile cele de rusine , cu clevetirile , cu invidia , cu osandirea , cu minciunile , cu tinerea de minte a raului facut de altii , cu desfranarea , cu zgarcenia , cu mania , cu lacomia , cu betia , si cu toate gandurile cele rele si viclene , cu toata poftirea noastra trupeasca . Dumnezeu lucreaza prin oameni si pentru oameni , frate Ioane , si asta o stim foarte bine , ne incearca si ne ispiteste , tot prin oameni si pentru oameni , si il lasa pe diavol in lucrarea sa , tot pentru a ne cali si a ne incerca , dar sa nu uitam ca-i o incercare "limitata " , caci altfel am pieri insantaneu , fara putinta de aparare si ragaz de indreptare . Majoritatea incercarilor ne vin prin cei de langa noi , iar daca raspunsul nostru este unul negativ , cu aceasi masura sau chiar mai rea , problema este numai si numai in noi si-n slabiciunile noastre . La o palma putem raspunde cu doua , noua , sau cu nici una , precum si un gand il putem opri din fasa , sau il putem inmulti .
Ce facem in astfel de situatii , cum ne luptam impotriva duhului trandaviei , al grijii de multe al grairii in deserrt , al iubirii de stapanire , al urii . . . ?
Raspunsurile le avem zi de zi , in Psalmul 50 , in psalmul 142 , in rugaciunile Sfantului Efrem Sirul , in mai toate cele pe care le rostim de circa sapte sute de ori intr un an , dar care de multe ori le rostim , citim , mecanic , cu mintea imprastiata si napaditi de ganduri lumesti din cele mai diverse si mai aberante .Vina este in primul rand a noastra , iar vrajmasia este "rodul muncii noastre " , asta cred eu frate Ioane .
Sa ne ajute Dumnezeu sa ne vindecam intai pe noi , sa-l saturam pe cel flamand , pe cel insetat , sa-l imbracam pe cel gol , sa-l primim in casa pe cel strain , sa-l ajutam si sa-l cercetam pe cel bolnav , sa-l indreptam cu blandete pe cel ce greseste , sa-l invatam pe cel nestiutor , sa dam sfat bun , sa ne rugam pentru aproapele , sa-l mangaiem pe cel intristat , si nu in ultimul rand sa-l iertam pe cel ce ne-a gresit , si apoi putem sa trecem si la meditatia ascunsa , caci altfel sarim peste etapele principale , care incepe prin vindecarea noastra precum am scris ceva mai sus , si atunci ne gasim si linistea necesara "meditatiei ascunse ", trecute de tine la punctul patru .
Post binecuvantat , frate ! "
Sau :"
Cheia "succesului" , a fost , este si va fi in vecii vecilor iertarea , caci iertarea noastra din partea bunului Dumnezeu este conditionata de iertarea greselilor semenilor nostri de catre noi , iar fara aceasta sincera iertare nu putem vorbi de nimic bun in credinta noastra , iar orice teorie , orice vorba buna , orice invatatura expusa aici in mii de citate si linkuri , reprezinta desertaciunea desertaciunilor si nimic mai mult .
Dumnezeu nu a filozofat , nu a vorbit cifrat , pompos , ci El voieste ca noi sa fim milostivi , iertatori , si rabdatori , caci numai astfel se vor schimba in bine si relatiile intre oameni , inclusiv aceasta comunicare defectuasa , bazata pe tot felul de ganduri neavenite .
Prin iertare se stinge ura , violenta , iar rautatea este inlocuita cu bunatatea , iar iadul vietii noastre se schimba in << bucuria raiului >> , prin inteleptirea mintii si luminarea ei , iar viata noastra se va schimba cu siguranta inca din aceasta viata pamanteasca .
Dumnezeu Cel milostiv si iertator ii cere omului nemilostiv si neiertator sa fie precum El , aducandu-i aminte cat de mult pierde spiritual daca nu este si el iertator asemenea Lui, precum si Sfintii Parinti ne indeamna mai in toate scrierile lor.
Spunea un Sfinte Parinte ca toti oamenii sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu , dar la << asemenea cu Dumnezeu sjung numai cei ce traiesc in comuniune cu El >> si deci implinesc voia Lui. Omul care nu iarta altora greselile , nu poate dobandi sfintenia care vine de la Dumnezeu . Parca s-a mai discutat pe la Topicul de Pocainta problema aceasta , si nu odata ci de N ori , si doresc sa amintesc aici o pildan , un fragent dintr o pilda spusa chiar de Sfintii Sfintilor , de Mantuitorul nostru Hristos :
"Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta, din inimile voastre, fiecare fratelui său."
Cel ce nu va ierta va suporta pedeapsa lui Dumnezeu , caci constrangerea il va determina pe cel neiertator si nesimtitor sa dobandeasca darul iertarii , nu o iertare formala de fatada , ci o iertare adevarata aflata undeva inlauntrul sufletului nostru .

Cred ca "problematica" iertarii sta la temelia Pocaintei noastre , iar fara iertare toate sunt de prisos , caci pentru noi ortodocsii , iertarea greselilor oamenilor , a celor de langa noi , este conditia esentiala de a putea sa ne Impartasim cu Trupul si Sangele Mantuitorului , Care s-a rugat pentru pacatele celoe care L-au rastignit . Deci , El Dumnezeu , s-a rugat pentru ucigasii sai , iar noi nu putem trece nici peste greselile virtuale , nici peste virgula sau punctul pus gresit . . . !
Sa nu uitam cuvintele : " Parinte , iarta-le lor , ca nu stiu ce fac " ( Luca 23, 34 )
Întrucât Biserica a înţeles valoarea sfinţitoare şi mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toţi oamenii să ierte greşelile aproapelui lor. Pentru creştini, iertarea greşelilor oamenilor este o condiţie pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care
L-au răstignit, zicând: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34).
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu pe toti sa invatam iertarea , caci numai astfel crestem duhovniceste si ne sfintim , devenind << oameni ai lui Dumneze >>


Post binecuvantat !"

[cristiboss56]

În prealabil postat de iustin10

Dar cu unul singur daca reusim sa ne invingem aceasta ura ,ca prin minune,si pe ceilalti ii vom vedea normali.

Nu cred ca este potrivit chiar cuvantul " ura ", ci mai degraba inversunare , incapatanare , caci de multe ori suntem prada gandurilor de moment , ganduri mici , care daca nu sunt oprite la timp se inmultesc , se maresc , precum bulgarele de zapada , care prin rostogoire creste , tot creste fara a mai avea un control asupra lui . Cat priveste " normalitatea " , ea este relativa . . . ! A vedea pe cineva "normal" depinde si de curatia noastra interioara , de starea noastra , de starea pacatoseniei noastre , si apoi sa nu uitam ca daca vrei sa-l vezi pe cineva bun , bun il vezi , iar de vrei sa-l vezi rau , rau il vezi , precum spunea Parintele Paraian .