Povesti de Craciun - reale si inchipuite

[glykys]

Inauntru se deschide de perete usa odaii din dreapta prin care navaleste o droaie de copii, baietasi, fetite si nodulete mici, pe care parca-i da jos fundele. Sunt cateva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de o parte ramasi tagla cu ochii pironiti la pom, parintii de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aseaza copiii in semicerc. Trebuie sa cante: “O! Tannenbaum! o! Tannenbaum!” Se face o tacere desavarsita. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul si se aseaza sa-i acompanieze… dar in clipa in care-si ridica mana ca sa inceapa, dinspre terasa se aude latratul gros al unui caine si tipatul unui copil, tipat de groaza, lung, sfasietor, care spinteca tacerea si trece ca un junghi in inimile tuturor… Barbatii dau navala intr-acolo; deschid usa. “Mars Leu! mars Leu!” striga conu Misu dand cu piciorul in caine…
Jos, langa fereastra zace copilul fara cunostinta…
*
Nu te mai framanta atata, coane Misule. Inchide ochii si dormi in pace, ca Dummezeu e bun si iertator. El stie c-ai priceput prea tarziu de ce-ti iesise copilul inainte si ca te-ai cait de a-l fi gonit cu asprime.
Te-a vazut cum l-ai adus in casa, cum l-ai ingrijit, cum i-ai incarcat bratele de jucarii si de bunatati si pentru el si pentru Lenuta. El stie ca esti hotarat maine in ziua de Craciun sa te duci la casierie, sa te incredintezi cu ochii dumitale ca copilul nu s-a imbolnavit de spaima. Dumnezeu e bun si iertator si a auzit ce-ai pus de gand cu cucoana Zoe sa faceti la anul. Inchide ochii si dormi in pace.

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=Im5KG3BXWGo

[alinapopa]

In fiecare an, noi, cei mai mari, asteptam sfintele sarbatori ale Nasterii Domnului cu bucuria imensa pe care ne-o aduc acele frumoase imnuri de preamarire a Pruncului Sfant. Noi toti, parinti si copii, ne lasam invaluiti de spiritul Craciunului. Copiii cei mai mici il asteapta pe Mos Craciun cu emotie si nerabdare, incercand sa fie mai buni, mai ascultatori
Moş Crăciun cu plete albe
Moş Crăciun cu plete dalbe
A sosit de prin nămeţi.
Şi aduce daruri multe
La fetiţe şi băieţi
Moş Crăciun, Moş Crăciun

Din bătrâni se povesteşte
Că-n toţi anii negreşit
Moş Crăciun pribeag soseşte
Niciodată n-a lipsit.
Moş Crăciun, Moş Crăciun

Noi am fost cuminţi tot anul
Şi miloşi am fost mereu
Şi în fiecare seară
Ne-am rugat la Dumnezeu
Moş Craciun, Moş Craciun.

Moş Crăciun cu plete dalbe
Încotro vrei s-o apuci?
Ţi-aş cânta florile dalbe
De la noi să nu te duci.
Moş Crăciun, Moş Crăciun.
Moş Crăciun este nelipsit ceas de ceas si zi de zi doar pentru copii cuminti

[glykys]

Am ajuns si in prag de Mos Nicolae. Bunul si sfantul Mos Nicolae!...

In seara aceasta scoatem de la naftalina o poveste adevarata de la Lore86:

Oalta intamplare minunata s-a petrecut chiar aseara.
Vorbeam zilele trecute cu micutii mei cam ce ar vrea ei sa le aduca Sfantul Nicolae.
Anastasia"Eu as vrea o papusica"
Timotei"Eu as vrea un vapor ca sa il pun pe apa sa pluteasca."
eu"ei, jucarii aveti destule, nu cred ca va va aduce sfantul jucarii.Altceva nu vreti?"
Anastasia:"pai...nu stiu, ce vrea el(Sfantul)"
Asta era discutia de acum cateva zile.
Ieri am mers cu sotul la cumparaturi si le-am cumparat: carti cu animalute, cartile cu Egipt, hartie glasata, ceva dulciuri. Aseara il asteptam pe sot sa vina, ca sa putem pregati in liniste ghetutele(prichindeii adormisera deja). Si iata ca apare in jurul orei 11 cu vreo 3 plase incarcate.
"Ce ai aici?"am intrebat.
"Am primit de unde am fost niste daruri ptr copii."
Bag mana in plasa si scot prima jucarie: O papusa. Scot si a doua jucarie: Un vapor. Deja cand am scos vaporul m-am blocat."Ce e?Nu iti place jucaria. oamenii au daruit ce au simtit ei. uite ce frumoasa e!"
"Sti ce mi-au zis prichindeii ca vor sa primeasca de la Sfantul Nicolae?"
"Nu stiu, zise sotul". "O papusa si un vapor.Ei, ce zici?"
Sotul zambi si nu mai spuse nimic. Dar mie mi-au dat lacrimile.Iti multumesc Sfinte Ierarhe Nicolae ca nu ai trecut cu vederea dorinta cea simpla a inimii lor si le-ai facut asa o bucurie.
Sa nu va spun ce s-a intamplat cand s-au trezit.:)
Anastasia"Wow, nu pot sa cred, mi-a adus o papusa. Si mama mi-a zis ca nu o sa-mi aduca sfantul jucarii"
Timotei"Tata, am primit un vapor! exact ce mi-am dorit! sunt asa bucuros."
Si eu am ramas cu o mare bucurie in suflet si cu convingerea ca intradevar Sfantul Nicolae este prietenul copiilor.

[cristiboss56]

[glykys]

Troienele se ridicau namilă până în tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine. Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene.
Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine. Aşa An Nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi de-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet.
Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşii în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă.
Toţi aşteptau să vadă astă grozavă "Vasilcă", şi nimeni n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă.
Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise.
- N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viţă şi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele... Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum?
Irina lăsă făcăleţul în mâna mă-sei, se strecură pe prispa din jurul pereţilor până la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră.
- Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile - îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura.
- Grăbeşte, Irină, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şi ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or fi flămânzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femeie cu copilaşul ăla pocâltit şi degerat la o zi aşa de mare!
II
Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin care ieşeau gheomotoacele de lână neagră. Pe picioare îşi trântise două scovergi. La sân îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni, c-o scurteicuţă blănuită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vânăt; ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ai fi răzuit c-o gresie.
- Mamă, mi-e frig lângă tine, tu eşti prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos.
- Bine, Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Câteva lacrimi îi umeziră ochii ei uscaţi.
- Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăugă copilul trăgându-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală: şi poate să vin cu parale; am să-ţi cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc!
Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spună drept - deşi abia era de şase ani - căci simţea pe mă-sa bolnavă greu, şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească şi el cu foamea lui.
- Du-te, răspunse Bălaşa închizând ochii. Ştiu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca.
- De ce sa mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca?
- Ca să-ţi fie cu noroc, ca să câştigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni.
Şi după ce-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe ochi, copilul se uită lung în faţa ei.
- Mamă, dar gura ta este de gheaţă? Altădată, când mă sărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheaţă în amândoi ochii.
Şi, văzând că mă-sa şi-a luat faţa în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie uşor pe tâmple şi-i strigă c-un glas între râs şi plâns:
- Vrei să te sorcovăiesc? Aşa cum m-ai învăţat tu, mamă?... "Tare ca fierul, iute ca oţelul..." Nu vrei?... "Să înfloreşti, să mărgăreşti!", "Nu zic bine?"... "Ca un măr, ca un păr!"...
Bălaşa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini şi din picioare, îşi veni în simţire ca dintr-un somn adânc.
Nică era la gâtul ei şi începuse a-şi îngâna vorbele cu plânsul.
- Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? "Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata"... Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pâine caldă de la Iane brutarul.
Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesându-şi căciula pe urechi.
Când copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: "Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!"
Şi intră în zăpadă până în brâu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Şi vântul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vântul se pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. "Nică!.. Nică!..." Iar? Şi acest glas, care ieşea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheţă până la măduva oaselor.
- E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă. Pe când se lupta să deschidă uşa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată.
- Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi! Când intrară în casă, biată Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, şi, tot ca întunericul, fără fund.
- Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă.
Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară.
Când îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce:
- Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură! Apoi, băgând de seamă cum şopteau de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul:
- Da' ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea?
- Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.
- Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, aţipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănunchiul de merişor şi de busuioc.
Dar pe când Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lacrimi, sări de lângă sobă şi strigă, neputându-şi stăpâni plânsul:
- Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!... De ce s-o bage în groapă?... Mama e a mea, nu e a popii!... Nu vreau să-i dea ţărână în ochi... N-a făcut nimic... Dacă e săracă... când m-oi face mare o să fie bogată... O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ... Să nu mi-o daţi popii!... Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină... dumneata ştii cum se ducea înainte... dumneata ştii...
Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lângă sobă şi adormi oftând, nevoind să mănânce decât "odată cu mama".
A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: "Lăsaţi-o barem până s-o muia curtea bisericii!", auzind că pământul de groapă e tare ca osul.
Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos.
Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată ş-un băiat.


http://www.povesti-pentru-copii.com/...a/sorcova.html

[cristiboss56]

Omul de zapada rupse o bucata din luna si o aseza cu grija, in partea stinga, acolo unde auzise el ca oamenii ar avea inima. Gata, acum se simtea parca mai bine. Ninsoarea se oprise de citeva ceasuri bune, cind din casa aparu Gabriela.
-Mami, mami, vino repede sa vezi! Avem un om de zapada in gradina!
Si fara sa mai astepte reactia mamei, Gabriela alerga catre omul imaculat. Il ocoli de trei ori pentru a-l putea admira mai bine. Inca nu-i venea sa creada. Oare i l-a adus Mos Craciun? Dar Mosul soseste abia peste o luna. Deci n-a fost el...
-Hm...pina la urma, voi afla eu cine l-a adus...
Apoi il ocoli din nou de trei ori, pentru a se convinge ca este real.
Omul de zapada, o privi si el cu coada ochiului pe fetita. „Ce face?” Sint sigur ca a mai vazut oameni de zapada. Doar n-o sa se invirta in jurul meu toata ziua!
-Buna dimineata Omule de Zapada! Ce faci? Vrei sa ne jucam?
Azi nu voi merge la gradinita, asa ca am putea sa ne jucam impreuna. Daca vrei...
-Vreau...zise Omul de Zapada, tocmai cind vintul viscoli timid zapada din jurul lor. Gabriela il privi uimita:
-Vorbesti???
-....
-Cred ca mi s-a parut, zise din nou Gabriela, ridicind mirata din umeri.
Oamenii de zapada nu vorbesc. Nu sint la fel ca noi. Si din nou il ocoli de trei ori, iar Omul de Zapada de asta data se convinse ca era probabil un ritual al oamenilor.
-Poti sa pastrezi un secret?
-Vorbesti!!!
-Doar sint om, nu?
-...de zapada...
-Spuneai ca vrei sa ne jucam...
- Da, vreau...dar care e secretul?
-Lasa, ti-l spun mai tirziu.
-Dar de unde ai esarfa aceea minunata?
-E doar o bucata de curcubeu, zise Omul de zapada. L-am vazut pe cer si mi-a placut mult. Dar daca vrei, ti-l dauiesc.
-Nu, mami nu mi-ar da voie, dar daca vrei putem sa facem schimb.Iti dau si eu ceva...uite..o agrafa de par...
-Multumesc! Zise Omul de Zapada, emotionat si doua lacrimi fierbinti pornira din ochii negri, de carbune. Era pentru prima data cind simtea ca traieste cu adevarat printre oameni, ca era si el unul de-ai lor. Dar in acelasi timp il apasa un sentiment de vinovatie.
Iar acum, tu vei inchide ochii, iar eu ma voi ascunde. Tine minte! Trebuie sa tii ochii inchisi. Si sa numeri pina la zece.
-De ce pina la zece?
-Pentru ca asa este jocul si pentru ca atit am invatat la gradinita. Sa nu trisezi!
-Ce inseamna sa trisezi?
-Adica sa nu deschizi ochii.
-Niciodata?
-Doar pina ma ascund...
Si se jucara toata ziua, fara sa le pese de frig. Apoi catre seara, Gabriela ii cinta prietenului eide zapada, un cintec pe care ea il invatase la gradinita:
„Daca vrei sa se traiasca, bate-asa!
Unul altuia zimbeste, uite-asa!
.................................................
Cind il privi, avea lacrimi in ochi. El n-ar fi putut niciodata sa faca asta. Adica sa zimbeasca. Era un om, dar de zapada...
-Nu plinge! Acum se face seara, dar miine dimineata am sa vin sa ne jucam. Sa ma astepti...
-Mai ramii putin!
-Te iubesc Omule de Zapada, dar acum trebuie sa plec. Mama spune ca noaptea trecuta, cineva afurat de pe cer, o bucata din luna. Nu vreau sa ma prinda intunericul aici, acum ca luna nu va mai fi pe cer.
Inainte sa plece, fetita ii darui Omului de zapada, un sarut pe obraz. In usa casei, se opri pentru o secunda si apoi se rasuci brusc:
-Eu cred ca numai un om fara inima, ar fi putut sa fure bucata de luna de pe cer.
-Noape buna, Omule de zapada!
Si omul de zapada, se intrista din nou. Fetita aceasta era minunata. Il facuse sa se simta viu. Era un om de zapada norocos.
In dimineata urmatoare, Gabriela , alerga bucuroasa catre prietenul ei din gradina.
-Ai vazut noaptea trecuta, ca am avut din nou luna pe cer?
Omul de zapada nu raspunse. Dar o auzea...

În prealabil postat de glykys

Troienele se ridicau namilă până în tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine. Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene.
Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine. Aşa An Nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi de-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet.
Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşii în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă.
Toţi aşteptau să vadă astă grozavă "Vasilcă", şi nimeni n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă.
Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise.
- N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viţă şi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele... Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum?
Irina lăsă făcăleţul în mâna mă-sei, se strecură pe prispa din jurul pereţilor până la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră.
- Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile - îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura.
- Grăbeşte, Irină, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şi ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or fi flămânzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femeie cu copilaşul ăla pocâltit şi degerat la o zi aşa de mare!
II
Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin care ieşeau gheomotoacele de lână neagră. Pe picioare îşi trântise două scovergi. La sân îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni, c-o scurteicuţă blănuită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vânăt; ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ai fi răzuit c-o gresie.
- Mamă, mi-e frig lângă tine, tu eşti prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos.
- Bine, Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Câteva lacrimi îi umeziră ochii ei uscaţi.
- Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăugă copilul trăgându-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală: şi poate să vin cu parale; am să-ţi cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc!
Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spună drept - deşi abia era de şase ani - căci simţea pe mă-sa bolnavă greu, şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească şi el cu foamea lui.
- Du-te, răspunse Bălaşa închizând ochii. Ştiu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca.
- De ce sa mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca?
- Ca să-ţi fie cu noroc, ca să câştigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni.
Şi după ce-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe ochi, copilul se uită lung în faţa ei.
- Mamă, dar gura ta este de gheaţă? Altădată, când mă sărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheaţă în amândoi ochii.
Şi, văzând că mă-sa şi-a luat faţa în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie uşor pe tâmple şi-i strigă c-un glas între râs şi plâns:
- Vrei să te sorcovăiesc? Aşa cum m-ai învăţat tu, mamă?... "Tare ca fierul, iute ca oţelul..." Nu vrei?... "Să înfloreşti, să mărgăreşti!", "Nu zic bine?"... "Ca un măr, ca un păr!"...
Bălaşa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini şi din picioare, îşi veni în simţire ca dintr-un somn adânc.
Nică era la gâtul ei şi începuse a-şi îngâna vorbele cu plânsul.
- Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? "Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata"... Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pâine caldă de la Iane brutarul.
Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesându-şi căciula pe urechi.
Când copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: "Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!"
Şi intră în zăpadă până în brâu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Şi vântul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vântul se pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. "Nică!.. Nică!..." Iar? Şi acest glas, care ieşea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheţă până la măduva oaselor.
- E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă. Pe când se lupta să deschidă uşa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată.
- Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi! Când intrară în casă, biată Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, şi, tot ca întunericul, fără fund.
- Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă.
Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară.
Când îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce:
- Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură! Apoi, băgând de seamă cum şopteau de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul:
- Da' ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea?
- Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.
- Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, aţipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănunchiul de merişor şi de busuioc.
Dar pe când Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lacrimi, sări de lângă sobă şi strigă, neputându-şi stăpâni plânsul:
- Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!... De ce s-o bage în groapă?... Mama e a mea, nu e a popii!... Nu vreau să-i dea ţărână în ochi... N-a făcut nimic... Dacă e săracă... când m-oi face mare o să fie bogată... O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ... Să nu mi-o daţi popii!... Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină... dumneata ştii cum se ducea înainte... dumneata ştii...
Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lângă sobă şi adormi oftând, nevoind să mănânce decât "odată cu mama".
A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: "Lăsaţi-o barem până s-o muia curtea bisericii!", auzind că pământul de groapă e tare ca osul.
Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos.
Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată ş-un băiat.


http://www.povesti-pentru-copii.com/...a/sorcova.html

Îmi vine să plâng... Când eram mici aveam un set de cărticele de Barbu Stefanescu Delavrancea, cu poze, fiecare cărticică fiind o poveste... printre care şi cea de mai sus... E atât de tristă :-))