Istorii cu talc

[cristiboss56]

[…] Paharul lui Hristos este dar de la Dumnezeu. Voua vi s-a daruit pentru Hristos, le-a scris marele Pavel filipenilor, nu numai întru El a crede, ci si a patimi pentru El (Filip. 1,29). La aratare tu primesti Paharul din mâine omenesti. Ce îti pasa Tie daca acesti oameni fac un lucru legiuit sau fara de lege? Treaba ta este sa te porti drept, precum este dator cel ce urmeaza lui Iisus: sa primesti Paharul cu recunostinta fata de Dumnezeu, cu credinta vie, si sa îl bei barbateste pâna la fund. Primind Paharul din mâini omenesti adu-ti aminte ca el este Paharul Celui nu doar nevinovat ci si Atotsfânt.
Aducându-ti aminte de acest lucru, repeta pentru tine si pentru ceilalti pacatosi patimitori cuvintele fericitului si înteleptului tâlhar pe care acesta le-a rostit fiind rastignit de-a dreapta Dumnezeului-Om: cele vrednice dupa faptele noastre luam… Pomeneste-ma, Doamne, când vei veni întru împaratia Ta (Lc. 23,41-42). Dupa aceea, întorcându-te catre oameni, spune-le ( daca nu-s în stare sa priceapa si sa primeasca spusele tale, spune-le doar cu gândul si cu inima, nearuncând cinstitele margaritare ale smereniei înaintea celor ce nu-s în stare sa le pretuiasca) : “Binecuvântate fiti, unelte ale dreptatii si meli Dumnezeiesti, binecuvântate de acum si pâna în veac!”
Doar prin aceasta vei plini porunca Evangheliei care graieste: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvântati pe cei ce va blesteama (Mt. 5,44). Roaga-te pentru dânsii Domnului ca pentru necazurile ti jignirile pricinuite, sa li se dea rasplatile vremelnice si vesnice, ca cele savârsite asupra ta sa le fie socotite celor ce le-au savârsit întru fapta buna la judecata lui Hristos. Chiar daca inima ta nu va voi sa faca astfel, sileste-o fiindca doar cei ce îsi silesc inima spre plinirea poruncilor evanghelice pot mosteni cerul (Mt. 11,12) Daca nu vrei sa faci asa, înseamna ca nu vrei sa urmezi Domnului Iisus Hristos. Patrunde în tine însuti cu luare aminte: oare nu ti-ai gasit un alt învatator, nu te-ai suspus lui? Cel ce învata la ura este diavolul.
Cumplita faradelege este a împila, a strâmtora pe aproapele; cea mai cumplita faradelege e omorul: însa cel ce uraste pe prigonitorul, pe clevetitorul, pe tradatorul, pe ucigasul sau, care poarta ranchiuna împotriva lor, care se razbuna pe ei, face pacat apropiat de pacatul acelora. În van se înfatiseaza siesi si altora ca drept. Tot cel ce uraste pe fratele sau, ucigas de oameni este (1 In. 3, 15), a vestit ucenicul cel iubit al lui Hristos. Credinta vie în Hristos îndeamna pe om sa primeasca Paharul lui Hristos, iar Paharul lui Hristos varsa în inimile partasilor sai nadejdea în Hristos; nadejdea în Hristos da inimii tarie si mângâiere. Ce chin, ce chin de iad sa te tângui, sa cârtesti Împotriva Paharului dinainte rânduit de Sus! Pacatoase sunt înaintea lui Dumnezeu cârtirea, nerabdarea, putinatatea de suflet si mai ales deznadajduirea, vlastare hâde ale necredintei nelegiuite. Pacatoasa este cârtirea împotriva semenilor atunci când ei sunt unelte ale patimirilor noastre: cu atât mai pacatoasa este ea atunci când Paharul se pogoara la noi drept din cer, din dreapta lui Dumnezeu. Cel ce bea Paharul dând multumita lui Dumnezeu, binecuvântând pe aproapele, acela a ajuns În odihna cea sfintita, în pacea harica a lui Hristos, si de acum se desfata în raiul duhovnicesc al lui Dumnezeu.
Patimirile vremelnice nu înseamna nimic în sine: le dam însemnatate în virtutea împatimirii noastre de pamânt si de tot ce e stricacios, a racelii noastre fata de Hristos si de vesnicie. Rabzi amareala si gustul gretos al doctoriilor; rabzi chinuitoarele taieri si arderi (cauterizari) de madulare; rabzi înfometarea prelungita, închiderea prelungita în odaie; rabzi toate acestea pentru a recapata sanatatea pierduta a trupului, care odata vindecat negresit se va îmbolnavi din nou, negresit va muri si va putrezi. Rabda, asadar, Paharul lui Hristos, ce aduce tamaduire si vesnica fericire sufletului tau nemuritor.
Daca Paharul îti va parea nesuferit, ucigator, acest lucru te da în vileag: numindu-te “al lui Hristos”, nu esti de fapt al Lui. Pentru adevaratii urmatori ai lui Hristos, Paharul lui Hristos e un Pahar de bucurii. Astfel, Sfintii Apostoli, dupa ce au fost batuti înaintesoborului iudeilor, se duceau de la fata soborului burându-se ca pentru numele Domnului Iisus s-au învrednicit a fi necinstiti (Fapte 5,41) […]
În vreme de restriste nu cauta ajutor omenesc; nu pierde vremea pretioasa, nu cheltui puterile sufletului tau cautând acest neputincios ajutor. Asteapta ajutor de la Dumnezeu : la porunca Lui, când va veni vremea potrivita vor veni oamenii si te vor ajuta. Tacut-a Domnul înaintea lui Pilat si Irod, n-a rostit nici o dezvinovatire. Urmeaza si tu acestei întelepte si sfinte taceri atunci când vei vedea ca vrajmasii tai te judeca cu hotarârea de a te osândi oricum, te judeca doar pentru a-si ascunde reaua vointa sub masca judecatii. Când premers de nori ce se aduna amenintatori sau adus fara veste de un vânt salbatic se va arata înaintea ta Paharul, spune lui Dumnezeu cu privire la el: „Faca-se voia Ta” Esti ucenicul, urmatorul si sluga lui Iisus. Iisus a zis: Daca cineva Îmi slujeste Mie, sa-mi urmeze: si unde voi fi Eu, acolo va fi si sluga Mea, iar El si-a petrecut viata pamânteasca în patimiri: a fost prigonit de la nastere si pâna la mormânt; rautatea I-a pregatit moarte silnica de când era în scutece. Atingându-si telul, ea nu s-a saturat: se straduieste sa stearga de pe fata pamântului pâna si pomenirea Lui. Pe cararea patimirilor vremelnice au trecut în fericita vesnicie, în urma Domnului, toti alesii Lui. Nu este cu putinta noua, care petrecem în placeri trupesti, sa ramânem totodata într-o stare duhovniceasca. Tocmai de aceea Domnul da mereu celor iubiti ai Lui Paharul Sau, prin acest Pahar facând sa ramâna în ei moartea fata de lume si putinta de a via viata Duhului. A zis Preacuviosul Isaac Sirul: „Omul de care poarta grija aparte Dumnezeu se cunoaste dupa aceea ca i se trimit mereu necazuri”.
Roaga-l pe Dumnezeu sa abata de la tine toata nevoia, toata ispita. Nu se cuvine sa te arunci cu îndrazneala în vâltoarea necazurilor: aceasta este fapta nadajduirii trufase în sine. Atunci, însa, când necazurile vin singure, sa nu crezi ca ele au venit întâmplator, fiindca asa s-au legat împrejurarile. Nu, ele au fost îngaduite de nepatrunsa Pronie a lui Dumnezeu. Plin de credinta, de barbatia si îndelunga rabdare pe care le naste ea, sa plutesti fara frica prin întuneric si prin furtuna care urla catre limanul lin al vesniciei: te calauzeste în chip nevazut Însusi Iisus. Cu adânca si evlavioasa cugetare învata rugaciunea pe care Domnul a adus-o Tatalui în gradina Ghetsimani în mult ostenicioasele ceasuri ce au premers patimirilor si mortii Sale pe cruce. Cu aceasta rugaciune sa întâmpini si sa birui orice necaz. Parintele Meu, S-a rugat Mântuitorul, de este cu putinta, treaca de la Mine Paharul acesta: însa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti Mt. 26, 39). Roaga-te lui Dumnezeu sa departeze de la tine toata nevoia, si totodata leapada-te de voia ta ca de o voie pacatoasa si oarba; încredinteaza-te pe tine însuti, sufletul si trupul tau, întâmplarile traite de tine acum si în viitor, pe cei apropiati inimii tale, voii atotsfinte si preaîntelepte a lui Dumnezeu. […]
Înstrainarea de Dumnezeu, vesnicele chinuri din iad, vesnica partasie cu diavolii si cu oamenii asemenea diavolilor, vapaia, gerul, întunericul gheenei: iata ce se cuvine a se numi „necaz”! Cu adevarat, acesta este necaz mare, cumplit, de nerabdat. La mare necaz vesnic duc desfatarile pamântesti. De acest necaz ne fereste, ne apara Paharul lui Hristos, atunci când cel care îl bea, îl bea multumind lui Dumnezeu, slavoslovind pe Atotbunul Dumnezeu, Care în Paharul amar al necazurilor vremelnice da omului nemarginita, vesnica Sa milostivire. Amin.

[cristiboss56]

Atunci când îţi începi viaţa ai în mână o valijoară.
Pe măsură ce trec anii bagajul tău însă se măreşte.
Pentru că sunt multe lucruri pe care le aduni pe parcursul drumului tău crezând că sunt importante.

La um moment dat al drumului tău înţelegi însă că devine insuportabil să cari atâtea lucruri.

Cântăresc prea mult

Atunci poţi alege:
● să te aşezi pe marginea drumului aşteptând ca cineva să te ajute: ceea ce e destul de dificil.
Pentru că toţi ceilalaţi care vor trece pe acolo vor avea propriul lor bagaj.
Rişti astfel să îţi petreci tot restul vieţii aşteptând.
● sau poţi dimininua greutatea, eliminând ceea ce nu-ţi foloseşte.

Dar ce ar trebui aruncat?
Începe în primul rând să scoţi tot afară pentru ca să poţi vedea ce se ascunde acolo înăuntru.
Prietenie - Iubire - Bunavointa - Tandrete - Generozitate - Bucurie - Simpatie -Speranta
Foarte bine!!!
E suficient, dar e ciudat faptul că... nu sunt deloc grele!!!
Însă ai şi altceva care cântăreşte destul de greu...
Forţează-te să le scoţi afară...
Of, e mânia: vai, cât cântăreşte!
Continuă să scoţi afară: neînţelegerile, teama, pesimismul,
Descurajarea aproape că te trage în jos şi te înăbuşă în această parte a valizei.
Acum scoate afară cu toată puterea ta ceva ce era ascuns în bagaj: este un zâmbet care rămăsese pe fundul valizei.
Mai scoate un zâmbet, şi încă unul, şi iată că la urmă iese fericirea...
Pune din nou mâna în valiză şi aruncă tristeţea.
Acum ar trebui să-ţi pui în bagaj răbdarea, pentru că se va arăta destul de necesară.
Fă în aşa mod încât să pui şi:
PUTEREA - SPERANŢA - CURAJUL - ENTUZIASMUL - ECHILIBRUL - RESPONSABILITATEA - TOLERANŢA - BUNA DISPOZIŢIE
Scoate şi orice fel de grijă, preocupare şi lasă-le la o parte.
Te vei gândi după aceea ce trebuie să faci cu ele.
Bine. Acum bagajul tău e gata, îl poţi folosi din nou.
Nu uita să faci acţiunea aceasta de mai multe ori în viaţa ta pentru că drumul este foarte lung.

[cristiboss56]

Într-o dimineaţă, un tânăr artist intră într-o cafenea, fiind foarte entuziasmat că a fost angajat să picteze portretul unui om cu bani care avea o firmă de construcţii. În timp ce îşi savura cafeaua bucuros, văzu un ziar lăsat pe masa vecină în care era tipărit cu litere mari următorul titlu VIN VREMURI GRELE. Începu să se gândească tot mai mult la aceste cuvinte. Patronul cafenelei trecu să-l salute şi văzându-l îngrijorat, îl întrebă dacă s-a întâmplat ceva. Acesta i-a răspuns trist că trebuie să plece, căci “vin vremuri grele”, aşa că trebuie să muncească la lucrarea lui.
Patronul începu să se macine că poate chiar „vin vremuri grele”. Devenea din ce în ce mai îngrijorat pe măsură ce se gândea la vorbele tânărului. Îşi sună apoi soţia rugând-o să nu se supere dar că trebuie să-şi anuleze comanda pentru rochia cea nouă, deoarece este cam scumpă şi s-au anunţat „vremuri grele”.
Aceasta sună la magazinul unde îşi comandase rochia şi o rugă pe patroană să-i anuleze comanda. Îşi ceru scuze dar …„Vin vremuri grele” şi trebuie să facă economii.
Patroana n-a avut încotro şi a anulat comanda, dar îşi aminti că a auzit ea la ştiri cândva că „Vin vremuri grele”. Aşa că a sunat imediat la firma de construcţii pe care o angajase pentru executarea unei lucrări de extindere a magazinului. L-a anunţat pe constructor că va renunţa pentru moment la lucrare, deoarece “ vin vremuri grele “ şi nu îşi poate asuma un asemenea risc în acest moment.
Constructorul s-a întristat la auzul acestei veşti, motiv pentru care s-a grăbit să-l sune pe tânărul artist spunându-i că doreşte anularea comenzii pentru portret, întrucât „vin vremuri grele” şi acesta nu este un moment potrivit să cheltuie banii pe lucruri artistice.
Copleşit de supărare, tânărul artist a acceptat cu resemnare vestea, că doar s-a întâmplat aşa cum a anticipat. Simţindu-se trist, porni înspre cafeneaua favorită să-şi înece amarul cu un pahar de vin.
În timp ce stătea din nou aşezat la masa lui, zări ziarul pe care scria „Vin vremuri grele”. De data asta s-a ridicat şi a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era de acum 5 ani.
Cineva despachetase farfurii pentru restaurant.
Morala: Gândurile şi cuvintele noastre ne creează realitatea în care trăim.

Un antropolog le-a propus un joc, unor copii dintr-un trib african. A pus un coș plin cu fructe lângă un copac și le-a spus că cel care va ajunge primul va câștiga toate fructele. Când a dat startul pentru alergare, toți copiii s-au luat de mână și au alergat împreună, apoi s-au așezat să se bucure de premiu. Când i-a întrebat de ce au alergat așa, din moment ce unul singur ar fi putut câștiga toate fructele, i-au răspuns: - Ubuntu*… Cum ar fi putut fi unul dintre noi fericit, dacă toți ceilalți ar fi fost triști?
* Ubuntu - un cuvânt vechi african, concept-bază a culturii Xhosa, însemnând „omenie faţă de ceilalți (semenii noștri)”.
Se poate traduce prin „eu sunt ceea ce sunt datorită a ceea ce suntem noi toți”….
Autor: Razvan
http://filedelumina.ro/category/articole/

[cristiboss56]

Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub sfântul Omofor.

De câte ori stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: Mâncaţi mai repede că Maica Domnului stă în genunchi!

Îşi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori şi acum, când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit niciodată pe nimeni spunând. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul nostru binecuvântat de Dumnezeu!

De atunci făceam parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile de la începutul lumii până azi!

Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă în sinea ei, deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi că femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat şi frumos. Când eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin l-am auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat mâinile, spre surpriza mea – o mărturisesc – totală! Nu m-am aşteptat să-mi văd pe cogemitea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem. Deşi era cam potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că, tânăr fiind, l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele doamne care au primit cu drag, dar şi cu o obişnuită stare. Femeia este conştientă că este valoroasă chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri creştine, de vrednicii de fiecare zi care nu se văd şi de care, uneori, te cuprind, fără să vrei, unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de cei din jur. Mama, soţia, gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni ştiută, mereu împrospătată şi de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă? Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o vedeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai văzut o aşa fiinţă, şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama, soţia, gospodina, este întreita minune printre noi, oamenii. Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreită minune! Ori de câte ori am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum simt ca şi atunci, ba, mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales că nu i-am mulţumit niciodată că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş şi a intrat pe uşa palatului, unde, în anul 1936, tata a stat de gardă când era în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam 2 ani! Strigând după mine disperată, a întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră de casă, şi întrebând-o dacă m-a văzut cumva, i-a spus: Tu, Ileană, Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva. M-a găsit cu burta pe buduroiul fântânii, uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de cămăşuţă de pe spate în sus ca să nu mă sperii! Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat ieri. Am nişte emoţii grozave! Când mi-a povestit, m-a cuprins un straşnic plâns pe dinăuntru! Câtă grijă la o mamă şi că nu uită nimic! Nici un amănunt! Când spui mamă, spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!

Doamne, ce fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm aşa, mai bine să nu ştie pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu printre noi, oamenii.

Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm!

[cristiboss56]

Intr-o frumoasa zi de vara, pe la ora pranzului, se facu mare liniste in parc. Pasarile se odihneau linistite in umbra copacilor.

O vrabiuta isi scoase capul de sub aripa si intreba: “Ce este viata?”

Toti cei din jur au fost surprinsi de aceasta intrebare grea. Un trandafir tocmai inflorea, deschizandu-si petalele. El spuse: “Viata este o deschidere!”

Fluturele, care tocmai se odihnea pe una dintre petalele trandafirului dupa ce zburase de la o floare la alta, ii raspunse: “Viata este libertate si fericire!”

O papadie simti vantul atingand-o in joaca si spuse tematoare: “Viata este risipire, da, doar risipire…”

Jos, pe pamant, o furnica tragea dupa sine un pai de grau de zece ori mai mare decat ea. Cand auzi un asemenea lucru se opri, isi trase sufletul si spuse: “Viata nu este decat truda si munca!”

Poate ca ar fi inceput sa se certe daca nu ar fi venit o ploaie fina care sopti: “Viata este formata din lacrimi, doar din lacrimi!”

Deasupra ei plutea plin de maiestate un vultur care, de acolo de sus, spuse: “Viata este o nazuinta spre inalt!”

Apoi veni noaptea.

Dupa un timp, un om mergea acasa pe aleile goale. Venea de la o petrecere si se gandea… “Viata este o continua cautare a fericirii si o inlantuire de deceptii!”

Dupa lunga noapte venira in sfarsit si zorii diminetii, care spusera: “Asa cum noi suntem inceputul zilei care vine, la fel viata este inceputul vesniciei…”

[cristiboss56]

A fost odată o broască mică care trăia într-o fântână adâncă. Fântâna şi bucăţica de cer pe care putea să o vadă erau tot universul ei. Într-o zi broscuţa noastră a întâlnit o altă broască care trăia în afara fântânii.
“De ce nu cobori sa te joci cu mine?” a întrebat broasca din fântână.
“Ce e acolo?” a întrebat broasca de sus.
“Avem totul aici. Tot ce îţi poţi dori. Curente mari şi mai mici, stele, o lună câteodată, şi câteodată ajung aici până şi obiecte care zboară în jos din cer”, a răspuns broasca din fântână.
Broasca de sus a oftat şi i-a spus: “Dragă prietene, trăieşti într-o lume închisă. Nu ai vazut ce e pe aici in lumea mai mare.”
Broasca din fântână s-a supărat. “Nu-mi povesti că aveţi acolo o lume mai mare ca a noastră! Lumea mea e mare. Noi vedem şi trăim orice experienţă pe care ne-o oferă viaţa” …aşa grăi broasca din fântână.
“Nu, prietene. Tu poţi vedea numai lumea de deasupra ta printr-o gaură de diametrul fântânii. Lumea aici sus e enormă. Aş vrea să pot să-ţi arăt căt de mare e”, spune broasca de sus.
Broscuţa fântânii era supărată rău acum. “Nu te cred! Ce-mi spui sunt minciuni! Mă duc să-l întreb pe tata.”
Îi povesteşte tatălui despre discuţia avută cu broasca de sus. “Fiule”, ii spune tatăl cu inima grea, “prietenul tău are dreptate. Am auzit că sus e o lume mult mai mare, cu mult mai multe stele decât putem noi să vedem de aici.”
“Atunci de ce nu mi-ai spus până acum?” îl întreabă broscuţa.
“La ce bun să o fac? Destinul tău e să fii aici în fântână. Nu poţi ieşi”, a răspuns tatăl broscoi.
Micuţa broască iar se supără: “Ba da pot sa ies, o să-ţi arăt!” şi s-a căţărat… dar fântâna era prea adâncă, pământul prea departe, şi a căzut la loc.
“Nu, fiule. Eu am incercat toată viaţa şi la fel au încercat strămoşii tăi. Fii mulţumit cu ce ai, altfel vei suferi în viaţă.”
“Vreau să ies şi să văd lumea de sus!” a strigat broscoiul cel mic cu multă determinare.
“Nu fiule. Acceptă-ţi destinul. Învaţă să trăieşti cu ce ţi s-a dat”, i-a spus tatăl.
Şi aşa broscoiul fiu şi-a consumat viaţa încercând să scape de fântâna întunecoasă şi rece. Dar nu a reuşit. Lumea de sus a rămas un vis.



O veche legendă Amerindiana povesteşte despre un viteaz care a găsit într-o zi un ou de vultur şi l-a pus într-un cuib de pui de preerie. Puiul de vultur a văzut lumina zilei odată cu puii de preerie şi a crescut alături de ei.
Toată viaţa lui tânărul vultur a făcut exact ceea ce făceau puii de preerie. Ciugulea insecte şi scurma după râme în pământ. Cloncănea şi cârâia exact ca un veritabil pui de preerie. Iar când zbura stârnea un nor de pene pe o distanţă de câţiva metri.
Până la urma, acesta era stilul de zbor al puilor de preerie.
Anii au trecut şi vulturul a crescut.
Într-o zi a văzut o pasăre minunată care plana în înaltul cerului albastru fără nori. Elegant, pasărea uriaţă se rotea mişcându-şi încet aripile aurii.
“Ce pasăre minunată!” a exclamat vulturul nostru către prietenii lui puii. “Ce este? ”
“Ăstă-i un vultur, regele păsărilor”, a cloncănit unul dintre pui. “Dar ar fi bine să o laşi baltă. Tu n-ai să fii niciodată un vultur.”
Şi uite aşa vulturul a uitat de pasărea magnifică şi a murit, convins fiind că este un pui de preerie.