Predica de azi

[leonte]

În prealabil postat de fallen

In duminica aceea eram foarte racita si am mers la slujba abia spre final, sa nu dau la toata lumea raceala, mai ales ca vin f multi copii mici la imparatasit, si intamplator am ramas singura acasa si am urmarit o parte din slujba la Trinitas. Acolo s-a tinut predica imediat dupa citirea Sfintei Evanghelii si exact asa s-a interpretat : ca omul care a plecat de la Ierusalim la Ierihom este cel care a lasat dreapta credinta si a luat-o pe calea pierzaniei, a pacatului. Talharii care l-au despuiat si l-au batut si l-au lasat gol pe marginea drumului sunt diavolii, respectiv propriile lui pacate si greseli pe care le face omul in viata.
Preotii si levitii sunt cei la care s-ar fi asteptat toata lumea sa-l ajute, dar care n-au putut (sau n-au vrut) sa o faca, iar "samarineanul" este desigur un personaj trimis de Dumnezeu, dar la care nu s-ar fi asteptat nimeni din partea lui sa-l poata ajuta pe cel cazut sa se ridice. Si paradoxal cred ca asa se si intampla. Cat isi bat capul parintii, rudele, profesorii, chiar si preotii, sa aduca pe cate unul pe calea cea buna, si nu reusesc, si pana la urma, cine stie ce nenorocire se intampla sau in ce necazuri cumplite ajunge omul de se intoarce la credinta!

Analogia este foarte frumoasa si se potriveste de minune cu evenimentele Evanghelice, dar nu acesta este si mesajul pildei. Eu m-am invatat minte (dupa ce am patit lucruri foarte grave) ca scoterea din context si rostirea unor jumatati de adevar sunt cea mai sigura cale spre pierzanie.

In primul rand trebuie explicat conflictul religios dintre iudei si samariteni, prin care fariseii si levitii(preotii evrei) se considerau singurii care detineau adevarul despre Dumnezeu. In acelasi fel, Ortodoxia si Catolicismul s-au blamat reciproc, sute de ani la rand, ancorati fiind in formalismul fiecaruia. Prin referirea la farisei, intr-adevar, Hristos dezvaluie neputinta duhovniceasca a liderilor spirituali autohtoni, dar in acelasi timp critica anumite conceptii egoiste strecurate in LEGE, care nu aveau legatura voia lui Dumnezeu. Printre iudei se cauta a se promova ideea ca "fratii" erau numai cei taiati imprejur si care considerau Templul din Ierusalim drept loc de inchinare.

Punctul central al pildei este "facandui-se mila" care vine in opozitie cu intentia ascunsa din inima fariseului care il iscodea pe Iisus, intrucat socotea ca nu mai are nimic de implinit pentru a fi drept inaintea lui Dumnezeu. Si cati dintre noi nu socotim la fel? Cati dintre noi nu cautam sa transmitem celor "mai mici" ai lui Hristos ca nu Mila lui Dumnezeu ne va mantui ci implinirea legii si a traditiei, cati nu confundam datul de pomana si parastasele cu inima milostiva, singura spre care se milostiveste si Dumnezeu?

Luca X:
29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
...
33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,
...

Samarineanul nu era obligat de lege sa faca acel gest, dar inima lui nu i-a dat pace sa treaca mai departe. Samarineanul nu s-a conformat unei randuieli mostenite de la stramosi, ci a ascultat glasul inimii.

Concluzia mea, proprie si personala este acesta:
Daca fariseilor le ridica Dumnezeu povara Legii, ei ar fi savarsit mai multe fapte rele decat bune, singura lor fapta buna fiind de fapt ascultarea (in opozitie cu razvratirea). In timp ce Hristos vine sa anunte ca inima care se milostiveste de la sine, fara vreo constrangere a dogmei, este mai aproape de desavarsire.

Oare Dumnezeu se milostiveste pentru ca ii cere socoteala cineva, sau pentru ca primeste vreo rasplata? Oare a fi desavarsit nu este tot una cu a fi chipul si asemanarea lui Dumnezeu? Si cum ma voi asemna eu Lui, cat timp faptele mele sunt rodul unor constrangeri si promisiuni?