Suferinta baiatului neinsurat

[Eugen7]

"iubirea adevărată este o muncă de autoconştientizare, de autoanaliză, de acceptare a propriei nevroze, de a şti să îi spunem pe nume, numele ei corect, şi de a încerca apoi să o reducem, deşi ştim că nu putem să o înlăturăm niciodată în întregime. Un om care încearcă să-şi reducă nevroza la gradul cât mai de jos posibil este un om cu adevărat curajos, un erou, un luptător, un fiu al lui Dumnezeu.

Doar de-a lungul unui asemenea drum va întâlni adevărata iubire. La acest nivel nu mai e nevoie să o cauţi. Căci este înlăuntrul propriei fiinţe. Şi acel om, de unul singur, ca şi cum ar fi vrăjit, se va uni cu celălalt.

Relaţia va primi atunci numele de botez adecvat: căsătorie. O unire a spiritelor, a minţilor şi a trupurilor. Căsătoria adevărată: o relaţie care presupune un drum comun care trebuie parcurs spre existenţă, spre punctul de plecare şi spre cel final, spre reducerea la maxim a propriei nevroze, şi, prin urmare, a celei a copiilor, a propriei familii, a grupului, a societăţii."
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

[Eugen7]

"Nimeni nu a găsit vreodată bărbatul potrivit/femeia potrivită. E foarte ciudat, nu ţi se pare? Milioane de persoane să fi găsit mereu bărbatul greşit/femeia greşită? Nu. Evident, nu este vina bărbatului sau a femeii.

Nu există bărbaţi greşiţi sau femei greşite.

Nivelul la care se face alegerea, se acţionează, se trăieşte este greşit. Aţi pus la treabă doar mintea, doar trupul.

Intraţi în lumea conştiinţei, a sensului, a procesului de evoluţie, recitiţi frazele pe care le-am scris mai sus şi veţi găsi imediat bărbatul potrivit/femeia potrivită, iar dacă vă veţi căsători, atunci, da, vă urez, în cadrul unei asemenea căsătorii, să aveţi mulţi copii.

Datoria care ne-a fost transmisă nu este de a căuta iubirea, ci de a găsi sensul, discernământul, existenţa."... viata intru harul lui Dumnezeu, pentru iubirea reciproc impartasita (cu Dumnezeu si cu semenii).
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

[Eugen7]

"Mai întâi de toate, relaţia de iubire adevărată durează o viaţă întreagă.

Nu căutaţi alibiuri sau justificări asupra acestui punct.

Deja aţi înţeles din paginile precedente că greutăţile, energia care trebuie pusă la dispoziţie, modul de a pune problema sunt de asemenea anvergură încât e nevoie de o viaţă întreagă. Şi aţi remarcat, de asemenea, că nereuşita unei relaţii nu depinde niciodată de alegerea partenerului, ci de lipsa de pregătire a unuia sau a ambilor parteneri, de lipsa unui drum care trebuie parcurs spre propriul suflet.

Fiţi siguri că într-o relaţie de iubire adevărată nu există despărţiri.

Prin definiţie, nu pot apărea.

Crizele, dificultăţile de care se vorbeşte în mod continuu, sunt deja întipărite în noi, astfel încât, în relaţia de iubire adevărată, e nevoie de o confruntare continuă cu „alter ego-ul", cu lipsa de comunicare, cu suferinţa.

într-o relaţie adevărată de iubire nu există despărţiri, întrucât ea e plină de separări. Separări căutate ca să fie recunoscute, chemate pe nume, acceptate şi metabolizate.

Relaţia despre care vorbesc nu este o legătură între doi indivizi care se identifică sau se proiectează unul asupra celuilalt sau au intrat în competiţie sau îşi pun piedici sau se joacă de-a iubirea. Eu vorbesc de relaţia în care cei doi se alătură pentru a parcurge împreună drumul spre adevăr, pentru a demasca ceea ce este fals în fiinţa umană, pentru a-şi regăsi propria unicitate. Ei trăiesc înlăuntrul lor, şi-au atins starea de divinitate lăuntrică. " hristificarea, sfintenia, indumnezeirea prin har in iubire reciproca atat in ceea ce priveste familia si semenii cat mai ales pe Dumnezeu.
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

[Eugen7]

"o persoană trebuie să înceapă de una singură drumul spre propria identitate reală. Doar după ce a ajuns la un anumit grad de conştientizare poate să formeze un cuplu. Trebuie să găsim singuri pacea lăuntrică. Căsătoria, adică viaţa cu celălalt, trebuie să îmbunătăţească, să mărească această pace lăuntrică personală, în plus, căsătoria, în viziunea mea, are doar funcţia de atelier, de laborator în care creşte gradul de conştientizare a soţilor.

în relaţiile „normale" de iubire, în schimb, nevrozelor şi problemelor personale li se adaugă şi cele ale celuilalt. Şi nu numai. Se adună şi cele create de convieţuirea propriu-zisă. în relaţiile „normale", de fapt, energia celor doi este absorbită aproape în întregime de înfruntarea cu dificultăţile, problemele provocate de faptul de a sta împreună. Este evident că, în aceste condiţii, nu este timp, nu este loc, nu este energie pentru a înainta spre starea de conştiinţă.

Pentru a reduce la minim povara convieţuirii şi pentru a face, în schimb, astfel încât convieţuirea să exalte energia îndreptată spre ea însăşi pentru a mări gradul de conştien*tizare, comunicarea între cei doi - adică relaţia lor - trebuie să aibă rolul principal."
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

[Eugen7]

"Iubirea adevărată nu este niciodată o nevoie.

Şi nu numai. Am văzut că, pentru a porni pe drumul unei iubiri adevărate, e nevoie să renunţăm mai întâi la propriile nevoi.

Mulţi consideră relaţia de cuplu un loc în care să-şi satisfacă propriile nevoi neîmplinite, mai ales nevoia de dragoste. Ei sunt îndrăgostiţi de ideea de iubire! Câţi bărbaţi, câte femei nu cred că iubesc pentru că sunt buni, înţelegători, afectuoşi, dar ei se poartă aşa pentru că sunt îndrăgostiţi de imaginea de bunătate sau de plăcere pe care şi-o creează. Sunt îndrăgostiţi de ei înşişi, de imaginea de afecţiune, de iubire.

Dar iubirea nu este nimic din toate acestea.

O iubire adevărată, deseori, presupune un comportament sever şi o muncă dură. Munca adevăratei iubiri nu se opreşte la imaginile de bunătate, nici la cele de răutate, de egoism. Se încadrează, pur şi simplu, într-o altă dimensiune, se situează la un alt nivel: acela al conştiinţei. Conştiinţa nu este bună, nici plăcută, nici rea: este conştiinţă. Conştiinţa nu are atribute, nu are adjective. Dacă ar fi duioşie, atunci ar fi de ajuns cuvintele pe care le cunosc cu toţii de-acum - te iubesc, comoara mea, dragă, frumoasa mea - pentru a menţine o relaţie, o căsătorie.

Dar realitatea spune că nu e aşa.

Câte cupluri de tineri şi mai puţin tineri nu am văzut sărutându-se pe străzile lumii. Dacă ar fi să mă opresc la aceste imagini, despărţirile nu ar trebui să fie atât de numeroase. Ce înseamnă aşadar toate acestea? înseamnă un singur lucru: chiar şi scena cea mai frumoasă, cea mai măreaţă nu înseamnă nimic dacă e lipsită de conştientizare."
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vale...tti_Iubire.htm

Stau si ma intreb ce rost are acest lung sir de copy-paste....

[fallen]

Cateodata stau si ma intreb daca chiar exista sau ar trebui sa existe aceasta suferinta, atat la fete cat si la baieti. De multe ori am impresia ca cu cat stai mai mult singur, devii mai increzator in tine insuti. In atare situatie, cand apare cineva care crezi ca te-ar putea face sa devii dependent emotional, sa nu mai te simti bine singur, fara acea persoana, multi au tendinta sa bata in retragere. Mai ales barbatii. Ba chiar am auzit situatii cand barbatii au preferat o relatie de ordin fizic cu o persoana pe care nu o iubeau asa mult (sau chiar mai deloc) decat cu una care ar fi putut face ce vroia din ei. Cred ca tuturor ne e frica de faptul ca cineva ar putea sa ne anihileze personalitatea, daca ar vrea. Dar am impresia totusi ca asa ceva nu incearca sa faca decat tot o persoana careia, la randul ei, ii este frica sa nu fie dominata si de aceea incearca ea sa domine. In fine, sa nu pierd ideea de baza. Ideea de baza e ca oamenii vin si pleaca din viata noastra, cei pe care ii iubim mai mult sunt si cei care ne fac cel mai rau sa suferim, si in final, suntem numai noi singuri si doar Dumnezeu e cu noi pana la capat. Pe oameni, pe toti ceilalti trebuie sa ii iubim, fie ei prieteni sau dusmani, in egala masura, ca pe noi insine. Pai si atunci, ma intreb, nu intervine o problema atunci cand iubim pe cineva, o anume persoana, mai mult ca pe oricine atcineva, mai mult poate ca pe noi insine, poate la fel de mult ca pe Insusi Dumnezeu??? In fine, poate ca nu se ajunge chiar pana acolo, dar atata timp cat noi trebuie sa ne iubim aproapele la fel de mult ca pe noi insine, atunci ce "diferenta" mai e intre persoana iubita si restul lumii????