Poezii preferate...

Cuvântul
de Daniel Turcea

Adevărul s-a revelat în cuvinte
şi în tăceri,
în minuni şi-n legi de minuni,
în metafore şi-n numere,
dar mai ales în taine.

şi iată, la plinirea răutăţii veacurilor,
în trup omenesc,
unindu-ne cu El.

Dar ce-a a fost înainte de El şi-a continuat
fără El, poartă stigmatul sterp al
lipsei de har, al apostaziei,

nu prin iniţiere se lasă descoperit
Adevărul, El nu este un secret,
ci însăşi desăvârşirea,
cea care arde vasele literelor
şi-ar face grămăjoară de cenusă,
gândul cel orgolios.

El, Adevărul, Se descoperă
pe cât îi este cu putinţă celui
ce-L caută, ce-L doreşte,
ce-L iubeşte, ce-L crede,
ce traăeşte în El,
Se descoperă prin
traire...
celor cu inima curată,
blânzilor şi smeriţilor lumii,
celor ce pot iubi,
Desăvârşirea,
Izvorul,
Iubind astfel pe fiecare om,
fratele lui.
Ascet este cel ce nu
urăste nici un om, chiar când
acesta îi doreşte moartea.
Cel ce-i iubeşte pe toţi,
iată suprema asceză.

El a pătruns esenţa lumii
văzute şi nevăzute,
acela nu mai poate muri.

Dar nu există luptă cu sine
şi cu aparenţele lumii,
cu trupul şi cu spiritul,
ca intregul cosmos, ca această
acesză a dragostei
umile, desăvârşite...

cel ce o trăieşte până la
sfârşit, până în prima zi
a veşniciei, a începutului
trăirii, urcării, progresului
veşnic în Adevăr,
este un stâlp al lumii,
a regenerat lumea,
acea lume ce place lui
Dumnezeu,
lumină şi dragoste...

iată de ce iniţiaţii,
ştiutorii de secrete ale lumii,
magicieni - amici ai întunericului-
descoperitori de numere
de formule, de puteri,

alchimişti ai cuvintelor
- şi numai atât -
nu au cum, netrăind,
nefiind fii ai Adevărului, să-l
cunoască.

Simpla enunţare a unei
taine nu este taină,
dar cel ce o cunoaşte şi
o trăieşte, cel
ce i-a gustat răcoarea,
flacără numind-o, însăşi
cuvintele cu care-o face
alcătuiesc acea taină.
Fără Har, nimeni
nu poate trăi în adevăr.

[cristiboss56]

[cristiboss56]

Mamă, crezi că m-am născut
Să admir nobleţea lumii
Sau că-n viaţă vine-o vreme
Când răsplata o au bunii ?
Sau că cerul e albastru
Ca să cred ca-s printre stele
Doar aşa, din amăgire
Că fac parte dintre ele ?
Mamă, nici nu şti ce chinuri
Am avut când dintr-o dată
Am ştiut că şi pământul
Este doar din foc şi piatră…
Dureros a fost când toate
Dimprejur erau doar vise
Nu cum povesteai, că lumea
Ţine dragostele’aprinse…
Mamă, frumuseţea lumii
Nu stă-n calea celor drepţi
Nici pământu’acesta searbăd
Nu-i iubeşte pe-nţelepţi…
Visele au calea scurtă
Dragoste nu este-n toate
De iubeşti cu toată fiinţa
Tot ajungi cândva în moarte…
Mamă, floarea de pe câmpuri
Mă va urmări prin stele
Şi din toate câte fost’au
Ele’s dragostele mele…
Pe deasupra presărate
Vor fi flori de albăstrele
Toate suave şi triste
Ca toate visele mele…


Sandu Cătinean

[glykys]

Tara veghea turcita. Pierea o dup-amiaza
Schimbata-n apa multa a ierbii ce-nviaza,
Cand, greu si drept, pe sceptrul de pai marunt la fir
Gandacul serii urca ghiocul de porfir.
Cer plin de rodul toamnei imi flutura - tartane
Tot vioriul umed al prunelor gatlane:
Gradina imi sta cerul; far muntii - parmalak,
Un drum bateam, aproape de alba Isarlak,
Cu ziduri forfecate, sucite minarete
Si slujitori cu ochii rotunzi ca de erete
Si, azmutit campiei, un fluviu lesios;
In ganduri incarcate, cand cautam pe jos
Argintul unei scule de pret, atunci picata:
Cutit lucrat, vreo piatra in scump metal legata
Greu cearcan de cadana topit la un bairam;
Nici eu nu mai stiu astazi ce lucruri cautam.
Incolacite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte
Cum, pe rasfranta buza a matcii, dinainte,
O spornica multime se tencuia-n pereti.
Veneau de toata mana: prostime, targoveti,
Dervisi cu fata supta de veghi, adusi de sale
Pierduti intre pufoase si falnice pasale,
Iar ochii tuturora calatoreau afund....
Caci, rasarind prin ceata si calarind pe fund,
La dunga unde cerul cu apele ingana,
Aci saltat din cornuri, aci lasand pe-o rana,
Se razboia cu valul un preaciudat caic:
Nici vasle si nici panze; catargul, mult prea mic;
Dar jos, pe lunga sfoara, cusute intre ele,
Uscau la vant si soare tot felul de obiele,
Pulpane de caftane ori tururi de nadragi;
Si, prin carpeli pestrite si printre cute vagi,
Un vant umfla bulboane dantuitoare inca.
Ce ruginiri de ape trezite si ce branca
Lasara fierul ranced si lemnul buretos?
In loc de aur, pieptul acelui trist Argos
Ducea o lana verde, de alge naclaite,
Pe cand la pupa, trase - edec ca niste vite
Cu teasta namoloasa si cornulete mii,
Treceau in brazda undei sirag de ragalii.
Sub vantul drept, caicul juca tot mai aproape.
Atunci, cu ochi de seara si-abia deschise pleoape
(Caci, grei de-ngandurare, nameti ma napadeau),
Cu ochi ce cheama somnul din goluri si il beau,
Imi deslusii deasupra, inghemuit pe-o barna,
Un turc smolit de foame si chin, cu fata carna,
Cu mainile si gura aduse la genunchi,
Trei petece razlete i se tineau de trunchi.
Cand vasul fara nume trecu prin dreptul nostru
Un fund de vad ii prinse si pantecul, si rostru.
Cutreierata, apa jur imprejur undi...
Si glasui un pase intr-astfel:- Efendi,
Corabier si oaspe in porturile mele,
Primeste-aceste daruri si-aceste temenele:
La nava ta se cade pe branci ca sa ma-nchin,
Ca banuiam caicul lui Hogea Nastratin.
Un zvon ne turburase. Ziceau: a inchis supt ape
Rasfatul ce nici marea turceasca nu-l incape,
Si usuratul Hoge, mereu soitariu,
Incheie-acum Bosforul cel limpede-n sicriu
Cu malul giulgi. - Eu, unul, n-am vrut sa cred. Si iata
Lucesti in bucuria cetatii inviata!
Dar ne mahnesti c-o fata prea trista; hai, curand
Nu sta pe punte, coabe cu pantecul flamand!
Noi ti-am adus nautul dorit, si sumedenii
De roscove uscate si tavi cu mirodenii.
- Coboara, iscusite barbat, si ia din plin.
Dulceagul glas al pasii muri prin seara lin.
Cum nici un stalp ori sfoara nu tremura pe punte
In gandurile toate, soseau ninsori marunte
Si unsuroase linisti se tescuiau sub cer.
Si deslusit, cu plansul unui tais de fier
In impletiri de sarma intrat sa le desire,
O frangere de gheturi, prin crestete, prin sire,
Prin toata roata gloatei ciulite, rascoli.
Pic langa pic, smalt negru, pe barba Lui slei
Un sange scurt, ca doua mustati adaugite,
Vii, vecinici, din gingia praselelor cumplite
Albira dintii-n pulpa intrati ca un inel.
Sfant trup si hrana siesi, Hagi rupea din el.

*
La Isarlak, cea alba de lespezi, gloata suie,
Dar greii pasi prin ierburi si stuh se-impleticesc.
In ochi, din lancezi ape, cum palpaie galbuie
Si uleioasa, dara caicului turcesc!



Autor: Ion Barbu
Poezia NASTRATIN HOGEA LA ISARLÂK de Ion Barbu

[cristiboss56]

[onixrg]

Câteva versuri devoționale pe care le-am scris Maicii. Sper să vă placă.

Lumina mea în seara zilei mele,
Scăparea mea în ceasul ce-a apus,
Bucuria mea când noaptea nu mai vine.
Nădejdea mea în toate ce le-am spus.

[onixrg]

Curăţă-mi, Maică, inima mea,
Spală-mă, Maică, de toată greşeala,
Fă-mă, Maică, vrednică să simt iubirea ta,
Învaţă-mă, Maică, iubirea ta,
Învaţă-mă, Maică, frumuseţea ta,
Învaţă-mă, Maică, gingăşia ta,
Învaţă-mă, Maică, jertfa ta,
Învaţă-mă, Maică, mila ta,
Învaţă-mă, Maică, să mă dăruiesc,
Învaţă-mă, Maică, pentru Fiul tău să trăiesc,
Învaţă-mă, Maică, minunea ta,
Învaţă-mă, Maică, Taina ta.

Iubeşte-mă, Maică, când sunt luminos,
Iubeşte-mă, Maică, când sunt păcătos,
Iartă-mă, Maică, când sunt rătăcit,
Primeşte-mă, Maică, când am revenit.
Încălzeşte-mă, Maică, la pieptul tău cel cald,
Încălzeşte-mi inima, să ard!

Sfinţeşte-mă, Maică, cu Duhul tău preasfânt,
Iubeşte-mă, Maică, aşa păcătos cum sunt.