Au murit pentru libertatea noastra!

Eu stiu din ce mi-a povestit tata, caci si el a iesit la "revolutie", dar in Brasov. El lucra la IAR, fabrica de avioane si elicoptere. Si cand au aflat cei de acolo ca este revolutie, s-au adunat cu mic, cu mare si s-au dus la Modarom, unde este Prefectura. Ei s-au dus in spirit de solidaritate. Adica, altii ies in strada si se lupta ptr. libertate si noi stam aici si ne ascundem? Numai ca, cand au ajuns la locul revoltei, au aflat ca nu e chiar asa cum se zvonea pe la firme si fabrici. Tata mi-a spus ca erau amplasate boxe in cladiri si se auzea din boxe cum se trage cu pusca/mitraliera, iar armata/milita trageau si ei la intamplare ptr. ca auzeau, dar nu vedeau de unde vine. A fost manevrat tot. Nu stiu in Bucuresti sau chiar si in Brasov cati din oamenii care au iesit, au fost platiti/inmanati sa mearga acolo, dar sunt sigura ca au fost si tineri care s-au dus din spirit de solidaritate si din naivitate sa spunem asa. Mai ales elevii si studentii. Ei in inima lor au crezut ca fac un bine. Nu ei sunt vinovati ca puturosii aia au avut o gramada de oameni infiltrati si s-a orchestrat tot.

***

Zilele aceastea am descarcat niste documentare despre secolul XX, o parte le-am vizionat deja. Romania si dictaturile ei (recomand sa se vizioneze, consider ca aceasta serie de documentare este printre cele mai aproape de adevar; sunt facut in 96), Ceausescu-in spatele mitului, Dictatura lui Ceausescu, Noaptea Patimilor-Experimentul Pitesti, Noaptea Patimilor-Vleriu Gafeanu si altele legate de inchisorile comuniste.

Mai ales in documentarele Romania si dictaturile ei, arata imagini si poze de atunci, din acea perioada. Am fost tare surprinsa sa vad, ca oamenii erau destul de entuziatmati de regimul comunist. Nu mi s-a parut ca au opus rezistenta(nu ma refer la cei din inchisori si partizani). Masa majoritara a romanilor aplauda, canta, juca cand Dej si Anna Pauker tineau discursuri. Mi s-a parut destul de incredibil. Noi dam vina pe rusi, pe evrei ca ne-au adus comunismul in tara, dar eu socot, dupa cate am citit/vizionat, ca fara sprijinul populatiei si a generalilor romani nu s-ar fi instaurat comunismul asa usor. M-a surprins cati de multi romani au tradat, si romani 100%. Asa, macar daca am fi fost in locul Ungariei sau a Bulgariei, ar fi fost diferit. Ei au fost ocupati de sovietici, tiranul era vizibil, era mai usor sa lupti, pe cand la romani, au fost ai nostrii si e cam greu sa te revollti impotriva celor din neamul tau. Sa nu mai zic ca romanii, chiar si in prezent, considera pe "banditii" care au mancat tortura pe paine ptr. tara si libertate in inchisorile comuniste niste prosti sau criminali. Da, la romani victima este criminalul, iar criminalul victima. Ca sa nu mai zic ca multi din inchisori de exemplu, au devenit comunisti fideli fara sa fi primit nici o palma, doar ptr. a scapa mai repede de sentinta sau sa isi usureze soarta.

Comunismul a creat patimile, dar le tinea in frau. Bani aveai ca toata lumea si nici nu era mare varietate de obiecte, vroiai haine frumoase si 'originale' nu aveai de unde, caci haine similare cu ale vecinului, vroiai sa te uiti mai mult la tv dar nu puteai, caci televizorul era doar 2 ore si asa mai departe. Comnunismul a tinut in frau aceste patimi, obliga omul sa se infraneze si sa posteasca, dar patimi create de regim. Dupa 89 toata lumea cu aceste patimi s-a avantat sa si le alimenteze. Avortul, se faceau si atunci cu gramada, erau pe ascuns, dar erau. Fiindca a fost bagata pe gat aceasta natalitate in spirit comunist, dupa 89 oamenii au facut taman invers, tocmai sa se elibereze de legile comunismului.

Comunismul ne-a facut sa nu ne mai iubim tara, comunismul ne-a facut sa nu ne mai peste de familie si de tineret. Multi zic ca ideile comuniste au murit de mult, dar inca se mai simt in mentalitatea omului. Lesa doar s-a mai largit putin. Aceleasi principii materialiste primeaza si acum in asa zisa "democratie".Apropo de democratie. Dej si Pauker si Apostol si cine mai era in primul guvern comunist, numeau socialismul democratie si independenta! Ca sa nu mai zic de sarbatoarea inchinata uciderii Tarului Nicolae I si Sfant, unsul Domnului.

Multi zic ca e bine acum caci avem acces la literatura duhovniceasca si libertate de exprimare (hm aici esti liber sa te exprimi atata timp cat nu contravine cu Uniunea Socialista Europeana; mai de graba este libertate in a face prostii). Asa e. E f.bine ca avem acces la literatura si ca ne putem duce la Biserica cand dorim, fara sa ne furisam. Numai ca cartile stau in librarii si se prafuiesc, Bisericile sunt goale, cluburile sunt pline, la magazin oamenii in plin post au cosul plin de carne etc. Macar cei din comunism nu erau murdariti sufleteste cu toate porcariile care sunt acum. Mie nu mi se pare ca Romania evolueaza din punct de vedere duhovniceste, desi este libera de 22 de ani. Rusia da, Rusia renaste. Rusia era cam la fel cum eram si noi, s-a furat si la ei dupa ce au iesit in comnusim, erau si ei la pamant. Dar se ridica. In Rusia este rusine sa fi ecumenist, Rusia isi canonizeaza Sfintii si Martirii din perioada comunista, Rusia face misiune in alte tari, Rusia face documentare despre comunisti si asa mai departe. Au facut paradele homosexualilor ilegale ptr 100 de ani, au semnat acordul de a pastra traditiile Rusiei si sa nu se schimbe dupa cum vor americanii, rusii sunt mandri ca sunt rusi, chiar si in disapora. Daca ei se pot ridica, inseamna ca problema este la noi, nu la cei care au murit in 89 sau la marionetele de la putere.

Sa punem problema din punct de vedere duhovniceste, nu din punct de vedere materialist. Si ce daca aveai serviciu, casa si bani pe vremea comunismului daca nu aveai libertate religioasa? Nu cumva mai bine mai sarac, dar liber? Nu dealta dar, deobicei ca sa ai un post bun pe vremea lui Ceausescu trebuia sa ai carnet de partid. Si nu stiu cum se impaca carnetul de partid cu ortodoxia. Comunismul inseamna ura, bestialitate si dezumanizare. Nici capitalismul asta de 2 lei nu e bun, dar macar mai poti sa te fofilezi. Tu te mai baga nimeni la parnaie ptr. ca esti ortodox. Inca.

Daca evreii au avut acel tribunal de la Numberg in care s-au condamnat pe drept sau din razbunare, nemti dupa nemti, noi de ce nu am avut un tribunal asemanator sa ii judecam pe cei care au adus holocaustul rosu din Europa de Est? E foarte dubios, mai ales ca multi care erau atunci in partide si il linguseau pe Ceasca, sunt si acum! Nu este corect sa se tina in anonimat acest genocid. Dar de, poate nu conteaza caci oamenii care au suferit au fost crestini?
"Conducerea o are poporul. Orice popor, e o vorba, ii da Dumnezeu conducatorii pe care ii merita… Dumnezeu nu ne pedepseste, ci ne lasa sa ne facem de cap!"

Condamnati la fericire - Experimentul comunist din Romania

Valeriu Gafencu - Noaptea patimirilor

NOAPTEA PATIMIRILOR. Reeducarea de la Pitesti

***
Film din perioada comunista despre avort:

Ilustrate Cu Flori De Camp (1975)

Descriere: Filmul dezvaluie povestea impresionanta a unei tinere bucurestence, pentru care maternitatea nu vine intr-un moment potrivit.
Drept urmare, fata calatoreste spre unul dintre porturile dunarene, pentru a rezolva ilicit problema. Insa momentul chiuretajului coincide pana la urma cu cel al unei casatorii silite. Filmul abordeaza o tema acuta a acelor ani, cand regimul communist ducea o politica foarte stricta privind controlul natalitatii.

Regia: Andrei Blaier
Distributie: Carmen Galin, Draga Olteanu Matei, Eliza Petrăchescu, Elena Albu, Gheorghe Dinica.

Stiu ca a trecut Decembire, dar acum am citit aceste marturii si am zis sa le pun si aici.

"

Motto: Să nu uitaţi, oameni buni, că am plecat
cu sufletul curat şi că am murit din prea multă dragoste.
Să nu credeţi cumva că n-am ştiut ce fac; toţi am ştiut!
Şi câteodată, când călcaţi mai apăsat, amintiţi-vă
că pământul acesta se sprijină pe piepturile noastre.

sora eroului-martir Dragoş Mladinovici

Mărturiile au fost preluate din albumul omagial „Miracol ’89”, apărut cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în decembrie 1999.

RADU IONESCU, EROU-MARTIR
14 iunie 1972 – 21 decembrie 1989


Pentru a putea înţelege ce înseamnă jertfa acestor copii, trebuie să mergem înapoi la Altcineva, care S-a jertfit acum 2000 de ani. Dacă nu credem în acea Jertfă, cu atât mai puţin o vom crede pe aceasta.


„I-am mulţumit lui Dumnezeu că mi l-a dăruit şi mi l-a lăsat 17 ani! Eu am fost doar cea care l-a adus pe lume şi l-am crescut. Dar viaţa nu de la mine o are! Persoana mea nu contează, n-am fost decât un ghiveci în care Dumnezeu a sădit o floare.


Când era vorba de minciună, parşivenie cum o numea el, era prompt şi categoric.


«Mamă, mi-a zis odată, îmi pare rău că tu eşti credincioasă şi suferi mai mult. Dar am impresia că-L iubeşti mai mult pe El decât pe mine». «Da, i-am răspuns, ăsta-i adevărul, pentru că El este izvorul iubirii din care îţi dau şi ţie. De la Dumnezeu vine toată dragostea – şi a mea pentru tine!…»


Şi să fiu supărată pe Dumnezeu că pe Radu nu-l mai doare nimic, că este acolo unde nu mai e boală, chin, suferinţă, ură, minciună?!…
Când am fost anunţată, am căzut în genunchi şi m-am rugat: «Doamne, întăreşte-mă în încercarea asta grea!»


El aşa de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe singurul său Fiu pentru ea. Abia acum înţeleg asta. Eu nu l-aş fi dat pe Radu pen*tru lume, pentru Revoluţie, dar acum înţeleg moartea, transferul acesta, înălţarea!”
"

CRISTIAN TOPORAN, EROU-MARTIR
7 octombrie 1968 – 23 decembrie 1989


S-a născut în Bucureşti. A terminat Şcoala generală nr. 119 şi Liceul Industrial nr. 11. A făcut rugbi la Clubul Steaua cu antre*norul Mateescu. După terminarea Junioratului, a plecat în armată, la Clubul Sportiv Focşani. A lucrat într-o autobază de Maxi-Taxi, la topitorie. A continuat să joace rugbi la Aero-Nautica şi la Clubul Sportiv Energetica, fiind antrenat de d-l Ţuţuianu.


„A fost un copil foarte bun. Îl plângem şi acum, dar în zadar, ei sunt deja uitaţi!


În 20 decembrie, mi-a spus răspicat că nu va sta în casă, ascuns după perdea, să se uite pe geam la oamenii care mor pen*tru libertatea noastră: «Mă duc şi, dacă voi muri… o viaţă am – ori mor acum, ori mor mai târziu, pentru mine este totuna, eu nu mai pot trăi sub acest regim, suntem tineri şi vrem să fim liberi». Şi a plecat cu un prieten spre Televiziune. În drum au intrat în Liceul Lazăr şi au luat un steag, după care au ajuns la fostul C.C. Aici, un colonel i-a dat o armă şi l-a pus să păzească o cameră de acte secrete. Asta mi-a spus la telefon pe 21 decembrie, după care nu am mai primit nici un semn de la băiat. L-am căutat peste tot, eram îngrozită, dar speram să fie în viaţă.


Pe 30 decembrie au venit fraţii soţiei şi mi-au spus că băiatul nostru se află la morga Vitan-Bârzeşti. Spre uimirea mea, aici erau foarte mulţi tineri morţi şi foarte mulţi soldaţi. Printre morţii băgaţi în sicrie era şi el. A venit doctorul legist şi mi-a povestit că băiatul nostru a fost adus de o maşină Dacia albas*tră, împuşcat în şold. După intervenţia chirurgicală, la aproximativ trei-patru zile a fost împuşcat în ceafă, cu un glonţ exploziv!


Am încercat să aflăm adevărul, dar am primit mai multe telefoane, fiind ameninţaţi că mai avem şi alţi copii şi s-ar putea întâmpla ceva cu ei. Suferinţă mare a rămas în sufletul nostru, al părinţilor!”

VICTOR ŞTEFANOV, EROU-MARTIR
23 august 1967 – 23 decembrie 1989


S-a născut în Bucureşti. A terminat Şcoala generală nr. 195. A absolvit Liceul Industrial nr. 26, treap*ta a II-a, la seral. A lucrat la întreprinderea Accesorii Metalice ca modelator. A terminat armata cu gradul de fruntaş. În vara anului 1987 a susţinut examen la şcoala de ofiţeri din Braşov. Avea abia 22 de ani, lucra la tipografia Bucureştii Noi.

„Pe 21 decembrie a venit acasă, ca de obicei, la ora trei. Era foarte grăbit, n-a mai avut răbdare nici să mănânce, dar mi-a zis: «Nu ştii ce-i afară? Ţine radioul deschis!»; apoi a fugit şi a coborât scările în goană. Am rămas pe palier, cu mâna întinsă spre lift… S-a întors seara. Era ora nouă. Galben, tras, foarte speriat şi obosit: «Abia am scăpat! Erau să mă aresteze. O jale! Am văzut cu ochii mei un copil călcat de un tanc. Avea flori albe în mână!…»

A stat întins cam o jumătate de oră. A venit lângă mine: «Nu pot să dorm, mamă. Am înaintea ochilor imaginea copilului zdrobit de tanc… şi florile lui albe. Nu mai pot. Nu pot să fiu laş! Nu plec pentru mine sau pentru tine. Pentru toţi plec! Înţelegi?» Nu-mi puteam stăpâni plânsul. Victor avea lacrimi în ochi şi se străduia să-mi zâmbească. O ultimă imagine a copilului meu…

N-am ştiut nimic despre el până în ziua de 30 decembrie. Am fost anunţată că a decedat în urma unei operaţii foarte grele. Fusese grav rănit. N-a putut fi salvat.

Acum, în locul acela din cameră în care am avut ultima discuţie, îmi apare mereu. Ca atunci, cu ochii plini de lacrimi şi cu un zâmbet chinuit în colţul gurii… Stăm de vorbă, în felul nostru… Calm, cuminte, aşa cum ne-am înţeles întotdeauna…”

PETRU POPTEAN, EROU-MARTIR
27 ianuarie 1965 – 21 decembrie 1989


„În fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, îmi spunea: «Mamă, ai uitat ceva!» Şi-atunci ştiam că trebuie să-l stropesc cu aghiasmă”.


Avea vise simple: să se căsătorească, să aibă copii cât o echi*pă de rugbi, să ducă o viaţă liniştită. Mereu îi spunea mamei sale: „Lasă, mamă, că o să vină soarele şi pe strada noastră”. Dar a venit decembrie 1989. 21 decembrie l-a adus în Piaţa Univer*sităţii. Aflase de la Radio Europa Liberă ce se întâmplase la Timi*şoara. Deşi presimţea o tragedie, îi repeta mereu surorii lui: „Nu-i păcat de morţii de la Timişoara, să rupem noi rândurile şi să plecăm?” Şi a rămas – alături de mulţi alţi tineri, de Monica, sora lui, de Gabriela Poptean, verişoara lui, de Violeta Brad, o consăteancă, şi ea victimă în acea noapte. În jurul orei 18:00, cordonul de scutieri din faţa Sălii Dalles se dă la o parte şi un camion ucigaş intră în plină mulţime. „Nu e coşmar ce vezi, e realitatea”, îi şopteşte surorii lui şi se smulge de lângă ea să ajute răniţii. „Criminalii omoară lumea, mă duc să ridic răniţii!” Însă Petrică e împuşcat în abdomen, în şoldul stâng. Se târăşte până la Monica să o ferească de gloanţe. Dar sân*gele ţâşneşte cu putere din şold. Ţipând după ajutor, Monica reuşeşte să oprească o Dacie break ce trecea prin zonă şi, împre*ună cu alţi câţiva tineri, îl pune pe Petrică pe bancheta din spate a maşinii. Tot drumul îl susţine pe fratele său, încercând să-i oprească sângele. Nu-şi putea imagina că Petrică, fratele ei, un om atât de puternic şi de sănătos, o să moară. Îl săruta mereu şi-l ruga să nu moară. Iar el zâmbea şi o ruga cu lacrimi în ochi să aibă grijă de părinţi. Cu ochii larg deschişi spre viitor… Purta cu el, în acea după-amiază de 21 decembrie 1989, o iconiţă însângerată, o foaie de parcurs şi mir sfinţit.

Material aparut in nr 11 al revistei Familia Ortodoxa